Simbolul creştin, culoare şi tehnică in pictura suprarealistă

1.2 Inima Preasfântului Iisus (Salvador Dali)

Simbolurile creştine deseori s-au suprapus peste simblistica vechilor culturi arhaice. Simbolul Centrului, al stâlpului totemic a fost preluat de simbolul crucii, care face legătura între Cer şi Pământ, care mijloceşte între om şi Dumnezeu, între cele de Jos şi cele de Sus. Omul Iisus Hristos a fost suspendat între Cer şi Pământ pe muntele Golgota (simbolul munelui primordial, muntele Sion pentru Evrei, dealul Golgota pentru creştini). Aşa cum observăm în Inima Preasfântului Iisus, crucea este încadrată într-un pătrat galben, în centrul imaginii. Crucea vine să separe două Universuri, sau să le lege prin nodul ei ratiunea de a exista, sa dea sens. Motivul nodului care leaga lucrurile, ingredientul care tine aluatul omogen. Crucea pune ordine în Univers, ea este Centrul de la care trebui să se pornească, anul de referinţă zero, începutul unei noi ere, o lume nouă întru Hristos.

• 
  
  
  „Crucea înseamnă ordinea opusă neordonatului, respectiv haoticului mulţimii amorfe. Ea este de fapt unul dintre simbolurile originare ale ordinii… În domeniul proceselor psihice, ea îndeplineşte funcţia unui punct central care generează ordine şi apare, de aceea, în stările de dezordine psihică, sub forma mandalei împărţită în patru.”[1]

De asemenea, un simbol al centrului este chiar inima, ea fiind centrul vital al fiinţei umane, locuinţa lui Brahma în India, este templul Duhului Sfânt în creştinism şi iudaism, Tronul lui Dumnezeu în lumea islamică. Inima mai poate fi interpretata ca un indiciu a faptului ca lucrurile spirituale nu pot fi cunoscute rational, ci doar simtite prin "ratiunea inimii". Cu ochii spirituali trebuie sa vezi dincolo de lucruri, dincolo de obiecte si sa te apleci asupra unei lumi sensibile. Inima este centrul sensibilitatii. Inima simbolizeaza dragostea Agape, dragostea neconditionata si irationala, dragostea absurda care este impotriva firii noastre.

Ca şi crucea, inima este încadrată în pătrat. Deoarece are patru unghiuri, pătratul semnifică oprirea, fixarea în spaţiu şi în timp, rezistenţă şi permanenţă. Baza bisericilor e pătrată sau dreptunghiulară, iar partea superioară (cupola) e circulară (sferică). Careul înscris într-un cerc semnifică, de asemenea, conjuncţia dintre pământ şi cer, dintre principiul feminin şi cel masculin. Crucea înscrisă într-un pătrat este o expresie dinamică a stabilităţii pătratului. Această figură are o simbolică preponderent spaţială, în timp ce spirala sau cercul sunt dominate de un simbolism temporal.[3] In China antica patratul era considerat ca fiind armonia lucrurilor, asezarea lor in spatiu. Probabil ca si dintr-o nevoie psihologica de a fixa, de a ramane intr-un loc stabil, patratul era des folosit in arhitectura.

Ca tehnică a cromaticii, observam un albastru adânc amestecat cu un verde ce reprezintă la Bohme libertatea, adică împărăţia divină interioară a unui suflet renăscut. Roşu duce către regiunea de foc şi către prăpastie, care formează periferia mandalelor lui Bohme. Culoarea albă indica aerul pneuma, iar orientarea către stânga indica o întărire a influenţei inconştiente. Auriul exprima lumina solară, ba chiar divinitatea. [4]Aura din jurul capului reprezintă lumina, vitalitatea şi Dumnezeirea. La naşterea sa omul este înzestrat cu lumina deplină a naturii. Lumina e data omului lăuntric respectiv trupului lăuntric.[5]

Ca tehnică, imaginea este clară, realistă, asemeni unei fotografii. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care preia doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste şi o complexitate tematică care amintesc empfaza şi exuberanţa barocului iberic. Negru reprezintă starea depresiei celei mai profunde.[8]

Este prea probabil ca Dali sa fi fost influentat de teoriile orientale, new age, brahmanism, hinduism, in perioada sa mistica. Aceasta afirmatie nu e deloc hazardata daca suntem atenti la privirea lui Iisus. El arata spre sine, spre centrul de greutate al inimii, spre omul launtric. Conform acestor teorii, Dumnezeu se afla in noi iar noi suntem Divinitate. Aceaste idei nu sunt tocmai "ortodoxe", pentru ca Iisus mereu "indrepta privirea spre Tatal". Daca mergem pe aceast fir, am putea spune ca in loc de inima Dali a pictat Ochiul Iluminist intr-o varianta irationala. De asemenea, vedem in Iisus o imagine aproape Protestanta ce aproprie mai mult Dumnezeirea de Umanitate. Incruntarea sprancenelor este indexul nelinistii, al nervozitatii dar si un semn al contrariilor, dar probabil ca si semnul suferintelor acute.

[1] Jung, C.G. Opere Complete- Arhetipurile şi inconştientul colectiv, trad. de Dana Verescu, Vasile Dem. Zamfirescu,Ed. Trei, Bucureşti, 2003, 1, p.87
[2] 07.12.2010
[3] Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, TIMISOARA, 1994, p.135
[4] Jung, C.G. Opere Complete- Arhetipurile şi inconştientul colectiv, trad. de Dana Verescu, Vasile Dem. Zamfirescu,Ed. Trei, Bucureşti, 2003, 1, p.87
[5] accesat 07.12.2010
[6] Fiorella Nicosia, Viaţa şi opera lui Dali, Traducere Cameleon, Editura Adevarul Holding, Bucuresti, 2009, p. 56
[7] Ivan Evseev, op, cit. p. 137
[8] accesat 07.20.2010