Fotografia, o arta sau un mestesug?

Se poate numi "arta fotografica", Arta in adevaratul sens al cuvantului? Care este diferenta intre o pictura si o poza artistica? Care este limita de la care putem cataloga o fotografie drept artistica? Iata doar cateva intrebari care ar trebui sa clarifice putin lucrurile in breasla fotografilor.

Inainte de asta vreau sa facem o distinctie clara intre mestesug si arta. Mestesugul se refera la acele abilitati pe care le dobandesti prin exercitu, munca, practica, perseverenta si performanta uneltelor cu care lucrezi. Arta vizeaza aceea paleta subiectiva de atribute care dau o nota personala, originala, creativa, revolutionara produsului artistic. In fine, ca sa nu folosim un limbaj de lemn am sa dau doua exemple.Ca pictor poti invata tehnici si strategii de a picta in ulei, poti avea o mana fina si sa nu fii intrecut in maiestria ta de nimeni. Totusi nu poti fi numit artist. Si nu sunt pretentios cand spun artist, gandindu-ma ca trebuie sa fii "geniu". Vei afla si de ce spun asta. In al doilea caz, poti avea un aparat bun in mana ta drepata si sa surprinzi ca un vanator de peisaje rare cele ami frumoase panorame. Dar nu esti un artist. Esti doar un mestesugar, pentru ca stii sa manuiesti bine o unealta. Vei spune, sunt artist, pentru ca imi aleg ora din zi la care sa fotografiez, peisajul care ma impresioneaza. Sunt artist pentru ca fotografiez intr-o anumita stare de spirit. Da, ai dreptate, dar tu nu transformi nimic. Doar reproduci. Daca iti alegi un unghi in care sa faci fotografia, ci nu altul, nu inseamna ca esti artist. Asta e doar primul pas pe care cei mai multi il depasesc. Trebuie sa transformi natura ca sa transmiti un sentiment. Nu poti vedea lucrurile prin "ochiul" obiectivului, ci trebuie sa il vezi prin ochii sufletului. Nu orice frumusete la indemana oricui se poate numi arta. Cum prea putine, dar atat de putine femei dezbracate pot fi numite nuduri. Poti avea pe mana un aparat de milioane si sa nimeresti din pura intamplare imaginea vietii tale. Ai prins momentul. Dar el nu te-a schimbat cu nimic. Iar acel moment nu ii va schimba nici pe altii. Vor casca gura daca nu au mai vazut asa ceva. Pentru ca atunci cand urci muntele, panorama ce ti se deschie in fata ochilor nu te incearca cu aceleasi trairi ca si cum ai fi vazut-o in poza. Pentru ca ea e ascensiune, efort, durere, renuntari, suferinta, te apropie mai mult de adevar. Nu mai vezi natura asa cum e, ci o vezi transfigurata. Nu mai vezi o simpla intindere de munti si vai, ci vezi inaltimea la care te poti ridica prin aceasta priveliste. Peisajul tau e ascensiune, e arta de a simti. Iar daca reusesti sa-i urci si pe altii la nivelul staturii tale, atunci esti un artist.

Pictura insa se apropie mult mai mult de domeniul artistic decat o poza. Pentru ca ea nu se multumeste cu o simpla "descriere" a naturii. Si ma refer aici la curentul expresionist. Pe cand pozele nu sunt decat "radiografii" ale pietrelor. Poate ca m-am exprimat prea plastic. Pozele sunt o alta forma de cunoastere pozitivista. Cu cat ai mai multi megapixeli(ceea ce tine de mestesug), cu atat te apropii de obiectul tau. Vrei sa il cunosti, sa il suprinzi in intimitatea lui. Te apleci asupra "florilor", asupra gazelor. Nu te deosebesti de un botanist, care si el se poate numi artist la fel de bine ca si tine. Iar atunci cand faci o poza unei intinderi deschise, unei campii, o faci cu fidelitatea aparatului pe care il reprezinti. Astazi, sunt multi vanatori de peisaje rare. Nu trebuie sa te descurajezi. Ei sunt ascensiunea ta. In multitudinea de poze, astazi, e greu sa discerni artistul de mestesugar.

Un alt truc "artistic" de care nu trebuie sa te lasi atras. Daca nu te multumesti sa numesti natura, ci vrei sa o sugerezi, asta ar fi nivelul doi. Dar nu te insela, inca nu esti artist. De ce spun asta. Arta, cu sensul pe care i-l dau eu aici, este un limbaj. Spre desoebire de limbajul stiintific, in care lipseste referentialitatea( adica ceea ce spui nu poate fi interpretabil, sau asa ar fi ideal 2+2=4, nu poti folosi figuri de stile, etc), in limbajul artistic referentialitatea este foarte mare. Cu alte cuvinte, intre ceea ce numesti si ceea ce sugerezi este o diferenta atat de mare incat uneori "nu poate fi inteleasa de un ochi neavizat". Maximul de referentialitatea il gasim in picturile abstracte, dadaiste, suprearealiste. Insa, nu exista nici un limbaj lipsit de orice referentialitate. In fine, prea multa teorie. Ideea e simpla. Sa nu cazi in greseala facuta de multi "artisti" de mana a doua, care, confunda referentialitatea cu "poantele", cu metaforele sau cu antitezele. Pornesc astfel de la o "idee", o prelucreaza "artistic" si apoi va iesi "poanta". Vei spune, ce chestie, vei admite ca tie nu ti-a trecut prin minte "asta", si vei trece mai departe. Nu te va transforma, nu va fi ascensiunea ta spre munte. Sa intelegi mai bine am simplificat si mai mult in exemplu urmator: Scaun. Sensul denotativ, sensul din dictionar. Pictezi un scaun. Referentialitate zero. Nu esti artist. Esti doar un pictor sau un fotograf. Dar iei scaunul si il pui in cap. Esti "cu scaunul la cap". Ai folosit scaunul cu sensul conotativ, te-ai folosit de o poanta. Nu esti nici in cazul asta artist. Nu ai facut nimic decat sa "explorezi" noi unghiuri de cunoastere. Haideti sa vedem in cate "expresii artistice" intra cuvantul scaun. Vei gasi o infinitate. Poti lipii scaunele de tavan. Multi vor rand sau te vor aprecia, dar nu esti artist.

Ei bine, n-am o solutie pentru tine, ca altfel m-as numi eu pe mine insumi artist. Dar daca ti cont de aceste variante, cu siguranta poti trece la celalat nivel, care este cu un pas sau doi in urma geniului. Ramane insa de vazut daca artistul are constiinta propriei sale arte. Pentru ca desi arta nu trebuie sa fie mijlocita de teorie, ea are un cadru teoretic in care se poate inscrie, un curent artistic.

Daca vrei sa fii un bun fotograf, mestesugar, sau cum vrei tu, ia-ti un aparat scump si cu multi megapixeli, un obiectiv rezonabil, calatoreste mult si vei surprinde lumea. Insa nu te voi considera artist. Cel mult poti obtine de la mine un job intr-un studio de taiat poze. Cu 9fms, crede-ma, nu o sa iti scape nimic. Ce pacat insa, omori natura cu aparatul tau. Esti dreptul meu de a nu mai fotografia ceea ce simt.

5 comentarii:

Idril Faelivrin spunea...

... Ma gandeam, ca asta, tu din spatele acestui tip de scriere, ar putea speria femeia, nu eterna fascinatie de care vorbeam la alta "poarta". Lipsa bucuriei de a sta in rand cu altii* si sa nu te simti penibil, se vede printre randuri.(* ma refer aici la randul celor din fata unei fotografii repetand obsesiv si bucurosi.."asta e arta dom´le") Se traieste greu asa ca tine si implicit cu tine. Sicer nu ma gandisem la toate asa niciodata, de fapt sunt atat de superficiala ca daca vad o poza si imi place mult, ajung sa scriu despre ea. Ma opresc acolo. Niciodata nu m-am intrebat daca e arta sau nu. Despre arta, oricum, iti trebuie curaj sa faci orice, dar mai ales... sa scri :)

David Mihaila spunea...

Da, aici e un blog de nise. Nu pot spune ca sunt exclusivist, dar mi-am definit bine targetul. Atata tot.

Dumy spunea...

"omori natura cu aparatul tau" ?
atunci cum strabati memoria amintirilor daca nu focalizezi clipa?

D.M. spunea...

daca pozezi natura cu sentimentul ca ceva iti scapa, care va fi atunci diferenta intre tine si un turist?


sunt sigur ca nu'i cazul tau.
tu pozezi dintr'un prea plin.

Dumy spunea...

multumesc;
daca gasesti, citeste macar un volum din Semantica artelor vizuale, de Ioan Iovan

Mari consumatori de arta si miere