Arta ca forma de cunoastere (a)

MOTO1: "Daca voi veti tacea, pietrele vor striga!"  

 Am fost învăţaţi că numai ce se poate testa pe cale empirică poate fi validat ca formă de cunoaştere. Ceea ce nu se încadra în ştiinţele pozitivieste era catalogat drept simple speculaţii filozofice. În şcoli ştiinţele exacte erau la loc de cinste. Matematicienii, fizicienii, chimiştii fiind văzuţi ca oameni riguroşi. Celelalte ştiinţe umaniste erau privite cu suspiciune, ca fiind o cunoaştere neriguroasă, subiectivă şi relativă. Acest optimism nelimitat în cunoaşterea pozitivistă ne-a făcut să ne complexam de faptul că avem o gândire neriguroasă.[1]
Chiar numele de filozof sau poet a căpătat un sens peiorativ în această perioadă de "optimism naiv". Consecinţele le ştim prea bine, materialismul dialectic de tip Marxist-Leninist nu a dus decât la o schimbarea de paradigmă, o "revolutie" şi la o reevaluare raţiunii ca ideal de cunoaştere. Să nu fim înţeleşi greşit, abordările riguroase sunt valabile şi au dus la rezultate uimitoare în progresul umanităţii, dar ele nu se pot aplica în toate sferele creaţiei umane, cu atât mai puţin în domeniul artelor plastice. Lumea poate fi cunoscută atât prin experiment, cât şi prin experienţă. Experimentul ar viza aici o formă de cunoaştere empirică, pe când experienţa ar viza o formă de cunastere a priori, nemijlocită. În spiritul categoriilor kantiene există patru forme de cunoaştere:  a priori, a posteori, analitice şi sintetice. Pe noi ne interesează atunci când ne referim la cunoaşterea artistică acele categoriile a priori, a priori sintetice.  ...Orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, spunea Kant, dar prin artă noi tindem să depăşim cadrul îngust al probabilului, al verosimilului, atingând culmele cunoaşterii abisale.[2]
Kant a propus distincţia între cunoaşterea a priori, care nu derivă din experienţă şi cunoaşterea a posteori, bazată pe experienţă. Împotriva raţionalismului, Kant aduce argumentul că orice cunoştere a noastră începe cu experienţa. Împotriva empirismului, Kant aduce argumentul că ştiinţa nu poate avea un temei a posteori, ci numai a priori, fiindcă numai cunoştinţele a priori sunt imune la infirmarea din partea observaţiilor ulterioare. Cunoaşterea a priori este sursa a două tipuri de judecăţi: analitice, care nu sporesc cunoaşterea, şi sintetice, care extind cunoaşterea noastră.[3] Arta deci, trebuie să fie un sistem de judecăţi sintetice a priori. Chiar şi matematica e o cunoaştere a priori, simbolică, pentru că în adunarea a două numere nu rezultă decât o convenţie socială,  iar suma nu conţine nimic mai mult decât unirea celor două numere.
Descoperirea semnificaţiilor antropologice a imaginilor a readus prestigiul ştiinţelor umaniste şi a creaţiilor artistice la adevărata lor valoare. O dată cu psihanaliza lui Jung şi descoperirea imaginilor arhetipale,  cu descoperirea universului simbolic de care vorbeşte Mircea Eliade în diferitele ei manifestări, sacru şi profan, arta ca formă de cunoaştere a dobândit noi semnificaţii. Pentru că omul este mai mult decât psihologic, mai mult decât biologic, el trăieşte într-un univers simbolic. El nu poate trăi fără să dea sens, fără să semnifice. Prin artă, realul este compus şi descompus la fel ca în laboratoarele cercetătorilor. Pentru că într-un final, orice tip de cunoaştere se înscrie într-un sistem de idei ce deriva dintr-o filozofie latentă care precede creaţia cât şi cratorul, fiind un mod original de a percepe lumea şi de a o semnifica. Arta are darul terapeutic de a fixa cunoaşterea, de a fixa anumite stări incomunicabile altfel, pe cale raţională. A fixa, înainte de toate aduce o siguranţă psihologică, indiferent că e vorba de artă, religie, fizica cuantică, muzică sau matematică. Aşa cum observă C.G. Jung, rolul psihanalizei în descoperirea acestui proces, ca fenomenul artistic, are meritul de a umple un vid pishologic creat de sentimentul neputinţei umane în faţa destinului.[4]
Aşadar, arta ca formă de cunoaştere şi ca sistem de semnificaţii,  reconstruieşte realul într-un plan imaginar, simbolic şi îl modelează în funcţie de afinităţile fiecărui om. Din acest punct putem vorbi de raportul dintre realitate şi artă, dintre artă şi viaţa sau de specificul cunoaşterii artistice, de forţa imaginilor de a evoca anumite zone ale realului.[5]
 În viziunea lui Titu Maiorescu poetul trebuie să exprime un simţământ sau o idee sensibilă, nu o idee abstractă.  Arta ca formă de cunoaştere  reconstruieşte realul prin imagini concret-sensibile, faţă de cunoaşterea ştiinţifică prin care realitatea este cunoscută doar prin concepte.[6]


[1] Pentru distincţia riguros vs. neriguros vezi Adrian-Paul Iliescu – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
[2] Termen folosit de Carl Gustav Jung, Vezi Psihanaliza fenomenelor religioase
[3] Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, Traducere Nicolae Bagdazar si Elena Moisuc, Editura Iri, Bucuresti, 1998, p. 282
[4] C.G.Jung Psihanaliza fenomenelor religioase(ediţie critică) Selecţie de texte, introducere şi note de Jean Chiriac, Editura Aropa, Bucureşti, 1998, p 29
[5] Grigore Georgiu Cultură şi comunicare, Editura comunicare.ro Bucureşti 2008, p. 212
[6] Ibidem p. 212

Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere