Aportul semiotic in limbajul artistic

schema lui Charles Sanders Peirce



Analiza semiotică a deschis noi perspective în analiza artei ca formă de comunicare prin redescoperirea importanţei limbajului artistic şi a specificităţii lui în raport cu alte limbaje. Pentru semiotică, mesajul transmis este o construcţie de semne care, în urma interacţiunii cu receptorul, produce înţelesul. (Dumitru B., 2008:29). Pentru a fi decodificate aceste semne, receptorul trebuie să cunoască limbajul, să fie iniţiat în tainele culturii, sau să împărtăşească aceleaşi valori şi credinţe. Pentru că mulţi oameni aflaţi în faţa unui tablou abstract nu văd decât o "nebunie artistică”, o aşezare aleatoare, obiecte aruncate la întâmplare în rama unui tablou.
exemplu


În opera de artă omul se descoperă atât pe sine, prin funcţia de revelare a ideolectului, dar descoperă şi artistul, existând o „negociere” continuă între operă şi receptorul ei. Uneori exigentele operelor artistice le face inaccesibile publicului larg. Aşadar, fără o iniţiere elementară, omul nu poate explica ce simte în faţa unui tablou. Din acest punct de vedere simbolul ca semn nu este universal, ci el este o convenţie socială unanim acceptată de membrii unei comunităţi. De aceea, cu cât o operă exprimă noţiuni general universale, cu atât ea e mai atotcuprinzătoare, mai bogată în semnificaţii. Din acest punct de vedere a naste opere "mari" inseamna tocmai a te depersonaliza sau a renunta la culoarea locala.

Ştiinţele semiotice au lăsat în plan secund ceea ce semnifică opera, ci se ocupa în mod special de cum se transmite acest mesaj cât mai eficient (cine spune ce, prin ce canal, cui, cu ce efect). Pentru că un "ambalaj" are uneori un efect mai mare decât "conţinutul sau". Artistul cade în plan secund, iar receptorul este redescoperit, pentru că orice mesaj trece prin filtrul receptorului. De aceea, cea mai adecvată formă de a transmite o idee este să vorbeşti în limbajul celor care te înţeleg cel mai bine. Semiotica îşi concentrează atenţia asupra “textului” şi acordă receptorului un rol mult mai activ decât transmiţătorului(aici artistului, creatorului de artă). Vedem aceasta tendinta in publicitate si din ce in ce mai mult in arta de consum, arta care trebuie sa "persuadeze" si sa se adreseze "publicului larg".  

O definiţie cât mai simplificată priveşte semnul ca pe ceva fizic, perceptibil pentru simţurile noastre, care se referă la altceva decât la el însuşi şi care depinde (pentru a fi un semn) de recunoaşterea lui de către consumatorii săi. Iata dar cum vede Charels S. Peirce semnul spre deosebire de Saussure. "Un semn este ceva ce stă, pentru cineva, drept alt-ceva, într-o anumită privinţă sau într-o anumită măsură. Semnul se adresează cuiva şi creează în mintea acestei persoane un concept echivalent cu obiectul desemnat. Semnul pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. Semnul stă drept alt-ceva, care este obiectul”. ( Charels S., 1990:359) Cu alte cuvinte, daca desenam un Soare pe cer, el NU va tine locul Soarelui. Vom vedea ca semnele nu se refera la obiecte, ci la conceptul de obiect asa cum observa si Saussure. 

Semnul nu mai tine locul obiectului ci conceptului mental
cu alte cuvinte nu cunoastem realitatea obiectelor
ci realitatea conceptului de obiect



Semul artistic cuprinde deopotrivă semnificantul şi semnificatul, adică existenţa fizică a semnului cât şi coneptul mental la care se referă, rezultând din această sinteză semnificaţia sau înţelesul. De exemplu, semnificantul poate fi urma lăsată pe pânza aşa cum o percepem noi, "o spiarala" sau doua linii paralele, pe când semnificatul este un conceptul mental pe care îl trezeşte semnul în mintea noastră, "infinitul". Semnul niciodată nu trimite la el însuşi, ci trimite dincolo, depăşind astfel eroarea referenţialităţii pe care o întâlneam la Peirce. Pentru a naşte semnificaţia, conceptul mental trebuie să fie acelaşi la toţi membrii aceleiaşi culturi şi să împărtăşească aceleaşi valori spirituale. (John F., 2003:67)

schema lui Ferdinand de  Saussure


In acest caz se pune insa problema, cum de arta este transmisibila indiferent de cultura? Sa existe oare un fond semiotic comun tuturor culturilor? Sau arta este ceva mai mult decat un semn cultural? Vom vedea ca da, in arta ca forma de cunoastere. Caci si Peirce si Saussure privesc fenomenul artistic din punct de vedere mai mult lingvistic-cultural. Iar pentru ca un semn sa fie universal, el trebuie sa aiba valoare de Simbol. Carl Gustav Jung si Mircea Eliade vor gasi aceste Simboluri Universale care exista in imaginarul colectiv al oricarei civilizatii. Doar semnele se modifica cultural in functie de context. 


Semiotica are trei arii majore de studiu:

1. semnul însuşi;

2. codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele;

3. cultura în care operează aceste semne şi coduri.

In analiza picturii vom mai lucra si cu acesti termeni, dar nu vom insista acum pe ei: 

4. Semnal: semnalul e mai mult un ordin. Animalele raspund la semnale. Soldatii pt. ca executa, bariera la confluenta drumurilor, etc.

5. Indexul. Fumul pentru foc e un index pentru ca acolo unde e fum inseamna ca e necesar si foc, fulgerele, umbra, rochia de mireasa, etc. 

6. Iconuri. Culoarea semaforului, care poate fi atat icon cat si semnal, indicatoarele de circulatie, logourile publicitare, etc. De cele mai multe ori iconul nu face trimitere la obiect.  De exemplu "Nike" sau "liniile" de la addidas, pot fi asociate cu anumite valori ale brandului, dar niciodata cu obiectul. 


Codurile înglobează toate semnele într-o formă logică şi coerentă. Pentru că un semn izolat nu reprezintă nimic dacă nu este mai mult decât un semn, adică un simbol. "Un lucru devine semn în momentul în care materialitatea lui sensibilă întruchipează o idee inteligibilă" .


Cultura ar fi mediul care înglobează codurile într-un nuivers mai larg, având rolul de a crea o coeziune, unitate în mai multe sisteme de coduri. Astfel, într-o cultură pot exista mai multe coduri. Cultura are darul de a legat codurile "interdisciplinar", dar şi funcţia metalingvistica. Pentru că un cod capăta sens numai într-o anumită culturală. Scrierile hieroglifice reprezentau un cod la fel de legitim ca limbajul de azi. Descifrarea codurilor prespunea cunoaşterea culturilor vechi la un stadiu cât de cât elementar.

Pe noi ne interesează importanţa semnelor în limbajul artistic şi cum funcţionează acestea în relaţia de semnificare. După cum ştim, orice semn are o structură dublă, materială şi una sensibilă. Din această uniune rezulta semnificaţia, expresia, sau ceea ce noi numim simplu "ideea". (Grigore G, 2008:222)



4 comentarii:

David spunea...

Aprecierile tale sunt valoroase, Costea. Ms

Celestine Mihaela spunea...

Si pentru ca tot ai adus vorba de semiotica... iti recomand "Sah lui Dumnezeu"

Namaste

David spunea...

Multumesc Celestine. Nu stiu daca in viitorul apropiat pentru ca citesc oare dintr-o "necesitate" acum, avand multe carti in sala de asteptare.

veroniqe_art spunea...

Felicitari, foarte interesant