Tocata si Fuga in Re min de Johan Sebastian Bach

Federico Barocci Fuga lui Eneas din Troia in flacari









Barocul e apogeul perfectiunii. Si nu poti intelege spiritul in care a pictat un Federico Barocci, Caravaggio, un Rubens sau Velazquez, daca nu ai intrat intr-o catedrala, daca nu ai fost patruns de sunetele polifonice ale lui J. S. Bach, sau ale unui Vivaldi, Handel, Corelli. Barocul, amestec de lumini si umbre, finete, exces si exuberanta, lipsa de masura, detalii uneori impinse pana la kitsch, fara economii sau compromis, culori in contrast, patetisme, pasiune in miscare si dramatism...  Lupta lui Iacov cu Ingerul. Intr-un cuvant, tot ce inseamna a fi Om si a te lua la trante cu insusi Dumnezeu. 

Când vrei să cobori o aşa capodoperă de pe note în cuvinte, porneşti din start cu un handicap, cel al propriului eşec. Dar pe cât e posibil o să spun ce simt, acum, cât încă sunt efervescent şi cald. Asadar, pentru a intra in atmosfera baroca, va invit la un abandon, o calatorie intima, la finalul careia ne vom recunoaste fara sa ne rusinam. Pentru ca in definitiv, "arta ca forma de cunoastere" tocmai acest exercitiu presupune, spre deosebire de istoria artei, sau arta ca forma de comunicare, ci anume: atingerea! Numai atunci vei pricepe ce simtea fierarul plin de funinge in fata acestui monument...Asadar:


O ascult imaginar, închid ochii şi cobor odată cu notele într-un arpeghiu demenţial. Mă cufund la fiecare acord, iar minorele dau o tentă gravă, apocaliptică. Sunt în centrul creaţiunii şi mă învârt în loc din ce în ce mai repede ca apoi tot Pământul să se antreneze în această piruetă. Ca o roată mare pe care o urneşti cu greu, ca apoi să nu o mai poţi opri, ţi-o ia înainte, copacii toţi se învârt şi clădirile se învârt şi cerul tot se învârte în jurul meu. Nu mai mă învârt eu, ci însuşi Universul se învârte cu o viteză ameţitoare. Dirijez ca un nebun în faţa unor tuburi de orgă veche, într-o biserică părăsită. Sunt plin de harismă ca într-un ospăţ bahic. La fiecare notă se aprind lumini simultan, iar cand acordul vine ca un desnodamant, lumile rămân aprinse pe moment, ca să pregătească bezna ce urmează. Sunt doborât, totul se sfărâmă în jurul meu, gemurile sparte şi clădirile ruine, ca apoi, din propria-mi cenuşă să renasc mai plin de viaţă.

Cu ruperi de decor, cu lovituri de scenă la tot pasul, această piesă vine ca un duş fierbinte alternat cu apă rece, te căleşte, te oboseşte, deaceea se ascultă la mai multe intensităţi şi doar atunci când eşti în transă. Cum orice creaţie s-a născut pe destrămarea celeilalte, tot aşa apare primăvara ca apoi ciclul să se reia. Ca urmaşii lui Noe după Potop, ne întoarcem la treburile şi meschinăriile noastre, Pământul intră iar în declin. Noi suntem declin, noi suntem un Re diminuat, epuizat la maxim. Iar încep să gesticulez ca un nebun cu furie, totul se sfărâmă în jur, iar bagheta se rupe în două. Melodia asta nu are un început, apare ca taina păcatului în Univers, dintr-o dată se porneşte la vale ca o avalanşă. Te aleargă dar nu te prinde, este blestemul de care eşti bântuit noaptea în vise. Te trezeşti dintr-o dată din infern în rai. Te coboară pe o scală cu fiecare notă şi te ridică, ca apoi să cazi definitiv şi irevocabil pe Pământ. Sunt la podea, îngenunchiat cu frunta pe scânduri umede. Numai Dumnezeu mă poate ridica! Îmi zgâmbâi rana, mai presar puţină sare. Nu e o dramă, e o condiţie, condiţia omului absurd ce se luptă cu Dumnezeu. Se ia la trântă şi îl prinde de călcâi. Nu îl lasă să plece până nu primeşte o Binecuvântare.

Acordurile minore mă îmbată mai rau ca vinul, sunt nişte acorduri închise, cu o speranţă interioară mereu orientată spre sine. E ca şi cum îţi ridici mâna dreaptă cu cealaltă mână, ca apoi să cadă amândouă. E ca şi cum un orb călăuzeşte un alt orb spre prăpastie. Nu ne putem ridica prea sus, dar ne putem refula, putem să ne certăm, putem asta da. Putem să sfidăm aceste legi care ne guvernează prin rebeliune sau prin supunere. Să fii, din lipsă de cuvinte mai prejos decât tine însuţi, iar muzica asta face, te ridică, dar nu te poate susţine prea mult timp sus. Îţi pune cârje te propteşte ca pe un beţiv, dar vei cădea iar în mocirlă. Dă cu tine de pământ, apoi te ridică pe braţe suav mai sus. Ca pe un posedat de duhuri rele, mă seacă de toate puterile. Când am senzaţia că am scăpat definitiv de rău, atunci mă trânteşte şi mai puternic. Împreună cu îngerii nevăzuţi strig de trei ori Sfânt. Acest joc tenebros de lumini şi umbre trag de tine în dreapta şi în stânga, aşa cum eşti cu mâinile crucificate. Dar nu, El nu apare nici în tunete, nici în fulgere, nici în focul care mistuie apa.

După toate acestea un susur lin şi melodios se aude ca izvorul unui râu de munte. El este blând, vine la tine ca o adiere, ca o frunză ce se leagănă în căderea ei. Vine, dar tu te retragi în peştera ta întunecată, nu poţi privi lumina. Primăvara ca şi frumuseţea unei femei te nelinişteste în aceeaşi măsură. Simetria ca şi dezordine creiază confuzie, ca un labirint perfect, ca nişte haine impecabile în care nu te poţi mişca. În noi totul e repulsie. Această piesă ne situează între Cer şi Pământ, între om şi Dumnezeu, între Nimic şi Tot, între Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Fărtatul şi Nefărtatul. Sunt într-o continuă cădere, dar cad spre Ceruri, cad în acest infinit care mă aduce mai aproape de El.

5 comentarii:

Idril Faelivrin spunea...

Ma intreb sfintenia e o forma a pacii sau a extazului?... Poate un amestec din amandoua...

Idril Faelivrin spunea...

Nu stiu daca sunt total de acord cu tine...citisem undeva ceva despre pace care mi-a dat de gandit...Da in "Jurnalul unui mag"...revin cu citatul... :)

Florea Mihai Ionut spunea...

De multe ori am impresia ca nu are rost sa se mai discute despre o opera de genul asta...dar ai zis la inceput ca fiecare porneste cu un handicap in situatia asta. Nu stiu cum se face ca de data asta am simtit rostul cuvintelor care mi-au dezvaluit niste trairi confuze pana acum legate de Fuga asta:)), acum imi e mai clar ce simteam si mi-a fost necesar un singur cuvant care sa ma activeze ,,avalansa".

Florea Mihai Ionut spunea...

legat de treaba cu extazul...cred ca nu prea il stim pe cel pe care il descriu uneori sfintii. Noi mai traim din cand in cand un extaz efemer - acele ,,toane" si probabil uneori pornim spre extaz pe drumul placerii...(care cred ca e gresit)

Cred ca Extazul respectiv e pasnic cumva... e ca Odihna Lui Dumnezeu, cum spun romanii buni. In odihna e si starea de actiune si starea de repaos (activ-pasiv) echilibrata. O chestie care la orientali nu am regasit-o ci doar separate. La noi sunt trei...mereu cate trei. Doua sunt ca principii si una este ca Tot, ca rezultat al dialogului dintre principii.

David spunea...

La orientali da, nu exista teza si antiteza, cum spunea Hegel. Noi, vesticii mereu am trait "dialectic".


Unii sunt in extaz atunci cand iau stupefiante. Asa inteleg ei extazul.