Portrete vii in galerii moarte

Mengs, Anton Rafael, Clericul Joaquín de Eleta,1765, Del Prado

Cand intri intr-un muzeu, intri cu adevarat intr-o camera mortuala, intr-o piramida fortificata si rece. Din multimea de portrete, unele doar cu valoare istorica, altele poate doar cu un renume nemeritat, e greu sa distingi ceea ce le insulfeteste. E greu sa vezi dincolo de imagine, sa intelegi gandirea, felul, epoca, filozofia, sau sa nu intelegi nimic, sa te multumesti a privi ca un vitel, nevinovat, uimitor de nevinovat cu ochi caprui. Nu m-as speria sa-l vad pe Joaquin in salon sau sa inoptez cu el intr-un muzeu. Din contra, cred ca as dezvolta un inceput de schizofrenie, ca intr-o carcera, eu si el. Nu astfel stau lucrurile cu celelate portrete, care pe buna dreptate, ar face dintr-un palat o casa bantuita.

Astazi voi scrie despre portrete cu o usoara nostalgie. Dupa cum vedeti, mi-am ales cu grija picturile din imensitatea muzeului Del Prado. Asa ca voi scrie doar despre acele portrete vii, al caror suflet parca a fost capturat sub liniile pensulei. In aceste portrete doar ochii mai transpira asemeni fantomelor fara trup, doar ochii mai plang...In criminalistica, singurul lucru pe care nu-l pot dovedi cercetatorii antropologi la cadavre e culoarea ochilor. Daca intr-o viata ne schimbam de 7 ori, cel putin biologic, te intrebi atunci daca nu cumva mai suntem cel pe care l-am lasat in urma. Numai muschiul ochiului nu se schimba. Te intorci acasa dupa ani, iti vezi copilul pe care ti l-au rapit din brate cu 30 de ani in urma si il recunosti. Vezi pe strada un om si nu intelegi de ce poti patrunde in sufletul lui, ca si cum o alteritate exista intre tine si el. Aceasta e putera adevaratului portret, in definitiv, puterea adevaratei arte. Sa ne lase o punte peste veacuri, un tablou insufletit, un portret, un suflet, un om, o dovada. 

Daca Velasquez se consuma in portretele unor bufoni care vroiau "sa pozeze", daca Ranc Jean era platit de mici printi pentru a-i "mortaliza" ca pe niste mumii fardate, daca Rembrandt era prins in lectia de anatomie a doctorului Tulp, incercand sa "disece omul" si sa-l inteleaga, ei bine, Rafael isi inmuia pensula in lacrimi si picta ochii. Ochi blanzi, ochi linistitori ca luciul unui lac in rasarit de soare. Se ridica ceata de pe fata domnului Joaquin de Eleta iar fruntea ii era senina. Nu-l cunosc, dar ochii lui imi spun ce inseamna sa fii om. Poate ca melancolia e tot ce ramane intr-o pictura, acea tusa care nu se vede, acele linii, riduri, pe care le simti fara sa le pipai. Proaspat ras, cu un cuget curat, pentru ca nu se fereste sa priveasca dincolo prin tine, Domnul Jaquin mi se pare un om bun. E tot ce trebuie sa stii despre un om, daca era sau nu bun. Pentru ca un portret nu tu trebuie sa fie precedat de "istoria lui" asemeni politicienilor inramati. Acest portret, oglinda sufletului...

Se trece oare la portretul psihologic o data cu Rafael? Ma tem ca e prea putin pentru el...E adevart, imaginea nu mai este tipizata, nu se mai picteaza dupa canonul bisericesc unde suferinta trebuie sa se "stigmatizeze" ca la un El Greco. Acum suferinta se interiorizeaza, trebuie sa-ti intorci privirea spre om si sa te apleci ca la gura unei fantani, sa scoti apa rece si curata. Cand bolta Cerului se ridica o data cu Copernic, cand norii se risipesc si ceata se imprastie, abia atunci omul isi poate ridica ochii ca sa vada stelele. Umanismul redescopera omul, redescopera o data cu Pascal ceea ce inseamna sa fii om. Nu il mai integreaza pe om in ordinea firasca a obiectelor, asa cum faceau anticii, nu-i mai este data o lume gata creata, pentru ca cerul s-a departat la milioane de ani lumina. Singurul lucru pe care il poti face e sa te minunezi, ca desi esti nimic, poti cuprinde cerul. Asta face Umanismul din portret, un om, nici Sfant nici Zeu, il particularizeaza. 

Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere