Cunoaşterea nemijlocită prin artă

Icoana Bizantina Sursa: Mirela Miron 

Am văzut in postul "Caracterul iconic al artei" cum simbolul mijloceşte între semnul fizic şi conceptul mental prin semne, aceasta fiind mai mult abordarea semiotică a culturii şi a artei. Va aduc aminte ca cele postate aici se impart in doua mari concepte: Arta ca forma de coumuanicare si Arta ca forma de cunoastere. În continuare vom insista mai mult pe abordarea psihanalitică (Arta ca forma de cunoastere), pentru că ea priveşte din altă perspectivă simbolul, mai apropiat de forma pe care vrem să o surprindem în creaţiile artistice, în speţă în pictura suprarealistă. 

În termeni jungieni, simbolul nu cuprinde nimic, el nu explică, el trimite dincolo de el însuşi spre un sens aflat încă dincolo, insesizabil, presimţit în chip obscur, imposibil de exprimat în chip satisfăcător în limbajul curent.(Jung,1998:72). În concepţia lui Jung, un spirit care are nevoie de un simbol pentru a se exprima este un complex psihic, ce conţine germenii creatori. El reprezintă o infinitate de posibilităţi creatoare, o varietate de sensuri. Pe când spiritul care se traduce prin concepte mentale aparţine eului nostru conştient. El nu va produce nimic, nu va face nimic decât ceea ce am pus în el. (Jung,1998:72)

Bogăţia formelor artistice formează mai mult decât un eu izolat. Altfel, opera niciodată nu şi-ar depăşi artistul, ar fi doar o simplă bibliografie a unui autor obscur. Dar valoarea operelor artistice atribuie spiritului un complex independent şi superior, capabil să suscite în manifestările viitoare toate posibiltatile psihice inaccesibil conştiinţei eului.

Arta este deci mai mult decât căuatarea propriului spirit. Pentru că, aşa cum spune Jung, (1998)" un un spirit care caută propria sa împlinire este un spirit rătăcit." După cum am văzut în posturile anterioare, chiar dacă simbolul apare într-un mediu social, se iveşte într-o conştiinţă individuală şi este filrtat de bagajul cultural al fiecărui individ, el depăşeşte acest cadru fiind strâns legat de psihologia colectivă, de arhetipuri şi de imaginile primordiale care nu se mai obiectivează în planul conştiinţei. 
"Simbolurile „nu sunt creaţii arbitrare ale psihicului; ele răspund unei necesităţi şi îndeplinesc o funcţie: dezvăluirea celor mai secrete modalităţi ale fiinţei”. (Eliade, 1994:15)

Iată dar cum simbolul nu mai este un simplu mijlocitor, ci o formă de cunoaştere prin accederea la taine. Prin ritualuri, prin utilizarea cuvintelor magice, omul deţine forţele naturii, participă la originea întemeierii lumii, participa în mod direct la Actul Creator.

Realitatea nu mai este mediată ca în concepţia cuvantului-simbol, ci este pur şi simplu accesată, simbolul având o forţă ocultă. Cuvântul este creator de realitate, prin utilizarea simbolurilor în formule magice. Experienţa este, în formă sa cea mai elementară, un edificiu peste măsură de complicat, format din imagini psihice . Prin urmare, nu mai rămâne, în mare, aproape nimic care să fie experienţă imediată în afara psihicului. Totul este transmis, tradus, filtrat, alegorizat, deformat şi chiar falsificat de către el. " (Jung,1998)

Asadar, factorul subiectiv în pictura este foarte important datorită acelor conţinuturi ale conştiinţei care provin din izvoare îndeparteate şi obscure ale trecutului nostru. Noi nu trăim în imediat decât în lumea imaginilor, spunea Jung în Psihanaliza fenomenelor religioase. Descoperirea imaginilor arhetipale a lărgit orizontul de cunoaştere dând o formă cât de cât raţională acelor factori incoştienţi, ancestrali. În opinia lui Jung sinele ca arhetip nu poate fi exprimat decât prin simboluri. El este o imagine colectivă care depăşeşte individul, timpul şi spaţiul.

Doua paradigme!
De la aceasta neintelegere a simbolului, s-a reiterat de-alungul timpului, disputa iconoclasta tinuta in sinodul VII de la Nicea (787). Care este de fapt problema sau cearta? Cei care erau pentru inlaturarea icoanelor in biserici vedeau pictura ca pe un idol, si conform Bibliei din Exodul capitolul 20 este pacat sa te inchini la chip cioplit sau la o alta infatisare a celor de sus si a celor de jos. Ceilalti care pledau pentru pastrarea icoanelor in biserica, spuneau ca pictura nu este un idol, deoarece ea, in sine, nu e decat o reprezentare, niciodata inzestrata cu autoritate divina. Inchinatorii priveau icoana ca pe un simbol ce trimite dincolo si niciodata la el insusi (in acest caz Diviniatetea era doar o reprezentare arhetipala provenita din imaginarul colectiv, neavand insa functia de mijlocitor, omul accede tainele divine prin atingerea obiectelor sfinte). 

Celalti care erau impotriva, priveau icoana ca pe un simbol ce s-a substituit obiectului. Cu alte cuvinte, icoana nu mai trimite dincolo, la o alta realitatea sensibila, ci pur si simplu, icoana e un idol, un chip cioplit avand valoare unui vitel de aur. In viziunea lor, nu poate exista mijlocitor intre "Dumnezeu si Om". Ramane insa de vazut cum se justifica cei care pledeaza pentru inchinarea la icoane atunci cand le declara "facatoare de minuni". Si de ce ar fi unele icoane facatoare de minuni si altele nu, daca icoana nu are putere in sine, fiind o imagine ce are rolul de a starni anumite reprezentari in mintea inchinatorului ?!

O scurta abordarea teologica 
Sa nu-ti faci chip cioplit..." nu poate sta ca dovada ca evreii practicau religia in mod "constient"! Aveau sanctuarul cu Sfanta Sfintelor. Lui Moise, in fata rugului aprins, Dumnezeu ii prounceste sa-si dea sandalele jos din picioare, pentru ca "e un loc Sfant", apoi la Betel lui Iacov, etc. Evreii nu erau lipsiti de hierofanii. 

De la Isus, legea mozaicala a fost inlocuita cu legea iubirii de semeni. Preotul nu mai mijloceste intre Dumnezeu si Om, perdeaua templului s-a rupt pe din doua. A fost acest eveniment simbolic inceputul unei noi Lumi lipsite de hierofanii? S-a mutat Dumnezeu in constiinta? Are dreptate Kierkergaard? Ramane de vazut ce intelegem prin "constiinta". Iata dar, avem decalogul: sa nu ucizi, sa nu marturisesti stramb, sa iti cinstesti parintii, etc. Intrebarea ramane, in ce se transforma a doua porunca: sa nu-ti faci chip cioplit, din moment ce nu mai credem in " realitatea obiectelor"?...Cand icoanele se muta in constiinta atunci devin idolatrie, pentru ca spre deosebire de atenieni, protestantii au deprins constiinta "obiectelor". Ei nu mai au acces direct si nemijlocit la realitate. Pentru ortodocsi o icoana nu poate fi numita chip cioplit, pentru ca revelatia se produce prin atingere, nu prin "constiinta".

Problema nu este nici teologica nici filozofica. Ea priveste doua lumi diferite, doua paradigme si doua idealuri diferite de a intelege si de a interpreta lumea data, caci, spre deosebire de vestici, orientalii mereu au trait organic. 

2 comentarii:

Florea Mihai Ionut spunea...

interesant articol...si pe mine m-a interesat ceva vreme treaba asta cu icoanele:D Exact intr-o zi in care am inceput sa le vad ca pe o poarta spre Taine(dar nu mijlocitor ci doar poarta) am vazut la stirile de la ora 5 ,absolut intamplator pentru ca nu ma uit la ele, cum a ars o casa a unor oameni saraci din care a mai ramas in picioare doar un perete de pamant care era afumat si doar in jurul icoanei puse pe el...peretele a ramas albastru iar icoana nearsa in conditiile in care era pusa langa un cuier cu haine care a luat foc. Si era o icoana facuta fara truda, era o icoana imprimata pe o hartie lucioasa lucrata de aparate nu de mana unui artist desavarsit... Nu o interpretez in vreun fel, dar mi s-a parut curios. O explicatie fizica pentru acest fenomen nu am...

D.M. spunea...

Daca vezi icoana ca pe o poarta, atunci o vezi bine.

Eu insa am deprins constiinta lucrurilor. N-as putea sa vad mai mult decat "un chip cioplit". Insa accept faptul ca exista si alte moduri de a vedea lucrurile.

Mari consumatori de arta si miere