Zeitate albastra


Pe Arno in gios, la poalele muntelui, pe treptele Domului, trecutam si sezutam. Mersum ca tot omul cariu pasul isi masoara,agale perintre ferestre cu obloane trase, pe stradute pavate trecutam. Printre negustori de nestemate strecuratumam si ajunsam la intrarea in cetate. Porti mari, cu rodii ce sculptate erau, cu leii lui David rapunsi pe genunchii zeilor. Si cum sezutam asa, de niciunde o boare de vant notele lui Bach adusa pe pamant. Fosta  Tocatta, in Re minor, spiritul celor trecuti la Domnul, intrebatu-sa trecatorii,  caci nu cuteaza nici unul din ei a trece pragu in lumea de gios. Coboarata cerul ca un clopot de sticla, sapte ceruri fosta de-asupra capului zugravite de insusi marele Arhitect. Si cum stam asa cu ochii pironiti spre ultimul cer,  raze de lumina umpluta, strabatuta intunericul si far de a-l razbi, sa-l razbeasca vru. Atuncea, Omul insusi auzitu-sa intaiul acord ce norii strapunsa. Inceputa penitentele, si lupta Omului cu Dumnezeu pana intru revarsatu zorilor, cand nimeni invingatoriu nu iesita. Asisderea, iesitam buimac in stradute medievale, de unde mai departe spre balci abia apucatam, intrucatu dimineata tropotul cailor si acordiul in gama lui RE minor ca prin minune o data cu ceata, pe Arno in gios, risipitusa...

Trecutam mai departe, ca tot roibul trecatoriu, de cele trecatoare indragostit, printre cele ce raman neschimbatu-sa nici la infatisare nici la trup. Vazutam cu ochii mei, ca ucenicii Domnului Iisus in odaia de sus, cum zeitatea mea din piatra si din creta, sub ale noastre priviri necredincioase nasctu-sa. Vrutam sa pipai si sa ating, dar ce fu de pipait si de atins cand dragostea nu avusa nici nume nici trup, ci o inchipuire ce din spumele marii si din asfaltul inchins iesita ? Si cand vruiu sa ating, buzele zeitei mele arse de vant, si paru-i rosu ce pe sanii copti cazu, apa tulburatu-sa si chipul ei disapruta in adancimi intru cele vecinice. Ah, necredinciosu de mine, spusam in cuget si in gand si trecutam mai departe, intrucatu chipul ei, si melancolia ei, si tristetea ei, urmarituma multe vremi.


Plecatam trist si dezamagit de la poarta inteleptilor, intrucatu ei ochi nu avura sa vada chipul zeitei mele in piatra, precum nici inima cariu sa inteleaga nu avura. Intraiu in randul celor multi, si timp de trei ceauri asteptaiu sa-mi vad iarasi zeitatea captiva intru rama aurita a lui Botticelli. Numai spuma Marii de boala incurabila a zeitatii mele vindecatuma, intrucatu, pe pantecul ei cald in noptile lungi din luna lui Augustus odihnitusam. Atunci, plecaciune facui la picioarele ei si cu lacrimi fierbinti de crocodiliu ma rugai: "Zeitatea mea fara de pacat, vergina precum maslinii ce cresc salbatici pe Acropole, Zeitatea mea albastra, mai nestea-ma o data! Din pantecul tau fertiliu si datatoriu de viata, din spuma Marii sa ma spele de pacate, din ochii tai adancii, in intunericul de nepatruns sa ma pierd!" Atuncea, ca un fierariu murdar de funingine, ca talharul de pe cruce cu mainile patate de sange, invaluitam picioarele-i, si carnea moale in bratele mele si prinsumam ca de o funie in cadere, vruiu sa-i cer o dezlegare.

3 comentarii:

Anonim spunea...

cineosa-timaideadezlegaretie,cine?

D.M. spunea...

...

Anonim spunea...

iubitulmeu,laplusinfinit

Mari consumatori de arta si miere