Revenind la Frida

http://www.youtube.com/watch?v=1cH8kc4p10M&feature=related

Revenirea la Frida e ca o intoarcere in podul casei, acolo unde ai lasat bicicleta, acolo unde Mama a urcat patinle ruginite. Revenind la Frida te intorci in Romania. Tu cel de alta data iti dai mana cu cel de azi. Revenind la Frida in iernile reci, cand ceaiul arde in ibric si doar mirosul de mecarptan te mai trezeste din reverie, din jocul fulgilor...Da...sa-ti dai mana si sa te imbratisezi uneori tine de o igiena sufleteasca. O imbratisezi pe Mama ca n-a fost acolo Toamna sa te impace, cand te-a trezit vantul ce batea in usa de la intrare.

Aici Frida in rochie Mexican isi da mana cu Frida in  rochie "modena". Impacarea nu vine decat o data cu Tara, caci orice om e certat la un moment dat cu Tara. Si in dragostea lui sincera, cade pe branci, si lupta pe coate. In dragostea lui, care e o dragoste cu minus in fata, se pedepseste in suferinta, crezand ca traieste ceva mare. Arta mare nu se naste din suferinta, ci in dragoste. Suferinta e doar pretextul, niciodata arta. Numai cand iti dai mana vei intelege ce inseamna a iubi, pentru ca iubirea nu trebuie sa doara. Nu confunda melancolia, acea boare care aduce notele lui Corelli de departe, sau dorul de Tara, cu suferintele tale launtrice. Da-mi mana, fratele meu. Impaca-te cu Tara! Nu prin campanii si nici prin "nevoia de ordine," nici prin termene pe care ti le dai ca un bolnav de cancer...

Esti legat de un fir subtire de cele doua inimi, caci suntem din acelasi sange, iar sangele apa nu se face...  Dragostea de Tara face parte din destinul tau. Nu poti iubi altfel, nu poti avea acces la resursele tale fara aceasta imbratisare. De ce esti certat cu Tara? Ai urcat in pod visele tale, opere neterminate si dorinti de a cuceri Lumea. Ai urcat in pod ca intr-un cer incapator  copilaria, ca sa o salvezi de la un potop. Si ai urcat muntele Sfant, ca sa nu te mai atingi de el. Ai inchis usa in urma ta. Dar noaptea podul coboara in vis, si te nelinisteste, caci fara sa stii, furia, si sanul femeii, si fostele iubiri, nu-s decat un strat subtire de praf peste sufletul tau.

In perioada Americana Frida picteaza intr-un stil care parca nu-i al ei. Cumva o combinatie intre suprarealism si "arta pop" specifica culturii americane. Intr-un tablou, plin de deseuri si pet-uri, intr-o suburbie a New-York-ulu Frida Kahlo este infatisata intr-o rochie roz tinand steagul Mexicului in mana. O rochie roz simbol al cercurilor mondene si a vietii boeme pe care o ducea in New York, fiind captiva faimei lui Diego Rivera. Nu de putine ori ii propune iubitului sa se intoarca, dar Diego amana de fiecare data intoarcera in tara.  Abia cand se intoarce in patria mama Frida isi picteaza marile opere care aveau sa ramana in imaginarul colectiv printre care si acest tablou. Frida, iata, isi da mana cu cealalta Frida. Se impaca cu ceea ce este. Abia dupa aceasta impacare poti pleca liber in Lume, caci Tara nu te mai doare, iar dorul devine cant. Fara intoarcere e cu neputinta sa faci Arta Mare...Intre culoarea locala si marile opere mereu a existat o legatura de sange.

Cu aceasta impacare dovedesti faptul ca nu exista nici o contradictie intre Tine, cel plecat in lume, si Tine cel de-acasa. E o continuitate atat pe axa timpului cat si pe cealalta variabila, spatiala. Caci, oriunde ai fi si orice ai face, miscarile iti vor apartine. Poti fi Frida in New-York cum prea bine poti fi la Paris. Important e sa iti dai mana la un moment dat si sa te impaci cu Tara si cu destinul tau. Numai asa viata ta va deveni opera fara discontinuitati, destinul unui om si va prinde forma. Lumea va incerca sa te incadreze in curente, sa te  clasifice pentru ca toata stiinta omului e o grea munca de clasificare, intr-atat incat si norii i-a clasificat. Dar tu stii, ca un "eu dual" nu-i de fapt deca unul si acelasi: Frida Kahlo. Nu exista nici o contradictie in om, ci doar in actiuni, asa ca nu trebuie sa te miri cand lumea vrea sa te "inteleaga". Caci nu-i nimic de inteles atunci cand iubesti...

Intoarcerea in Tara e de fapt intoarcerea in podul copilariei. Acolo te-ai pierdut pe drum. Acolo te-ai certat pentru prima data cu Tara si ai plecat in Lume...Credeai ca faptele mari se masoara cu o masura de orz, si in avantul tau intelegeai libertatea prin zborul de dasupra apei. Inchideai ochii in bataia vantului, dar nici asta nu-ti dadea libertatea adevarata. Te intorceai trist in patul tau far sa stii de ce, caci aveai toate motivele sa fii fericit, si-ti constientizai fericirea ca pe o evidenta, dar nici asta nu era fericire. Caci ai coborat din pod si ai lasat acolo marile tale opere. Ai coborat din pod si iata ca acum miscarile nu-ti mai apartin. Ai cazut din viata si nu stii care "eu" e mai adevarat. Nu mai stii ce-ti apartine. Nu mai stii ce iubesti si nici ce te face sa plangi seara, caci arcusul unei vioarae te mangaie pe obraz. Vezi tu fratele meu, se poate trai si cu aceasta nostalgie a tarii, se poate trai si fara sa te regasesti, dar ce viata-i asta? Da-mi mana si ia-o pe-a mea. E timpul sa trecem podul... 

Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere