[fara titlu]

Tablou: Traian Stefan Boicescu (postat cu acordul aristului)
Versuri: Gellu Naum
Zgomote de fond
Asezare: D.M.

Particularitatea artei este data de perechile expresie-semnificaţie, semnificant - semnificat, stil liber-idee pură. Vom numi aceaste perechi "nivel de referentialitate". Adica adecvarea intre expresie si forma, intre stil si mesaj. Între aceste perechi există o limită care nu poate fi prea mare. Chiar şi în arta abstracta, care se vrea rupta de orice referenţialitate, observam o anumită logică. "Întrucât nimeni nu poate inventa un semn care să nu amintească absolut deloc de realitatea înconjurătoare sau de realitatea culturală, semnificantă ea însăşi." (G. Georgiu, 2008:221) Deci, lipsa unui sens, atunci când acesta se vrea în mod explicit lipsit de sens, poate fi interpretată nu ca o absurditate, ci ca o manifestare a absurdului. 

Asadar, in arta abstracta vom vorbi de nivele de referenţialitate. Acest nivel poate fi minim, cazul curentului dadaist, sau maxim, în ştiinţele exacte. Cu cât distanţa dintre semnificant şi semnificat (expresie şi conţinut), este mai mare, cu atât originalitatea operei creşte, şochează. Aceast lucru se aplica si in literatura, in special in poeziile avangardiste: O metaforă care foloseşte cei doi termeni comparativi în mod entropic, este o metaforă tocită, care se transforma într-un clişeu (picior de lemn). O matafora care şochează, în stilul poeziilor dadaiste, ca de exemplu "pictura, un pampers al naturii în saloanele de plasare",(vezi Ion Vinea, Manifest activist catre tinerime) are un caracter redundant ridicat. Cu alte cuvinte, o distanţă maximă intre cei doi termeni măreşte originalitatea operei. O distanţă mică produce o operă banală(in arta), una maximă face opera aproape de neînţeles." Expresia câştigă din terenul conţinutului. Trebuie sa exista insa un echilibru intre stil si idee, pentru ca pana la urma forţa expresivă şi complexitatea mesajului sunt cele care decid valoarea operei de artă. (G.Georgiu, 2008)


Ca sa intelegi mai bine referentialitatea, trebuie sa dai o raita prin gandirea filozofica din vechea Grecie si mai apoi prin semiotica. Aristotel definea astfel Adevarul: a spune despre ceva ca este daca si nu mai daca acel ceva este. Acesta este Adevarul Corespondenta.  Ei bine, vine Platon si spune nu, noi nu ne referim la obiecte, ci la ideea de obiect. Cu alte cuvinte, noi nu putem cunoaste decat copia fidela a obiectelor, nu si obiectele. In semiotica "eroarea referentialitatii" a fost depasita o data cu Ferdinand de Saussure. Semul artistic cuprinde deopotrivă semnificantul şi semnificatul, adică existenţa fizică a semnului cât şi coneptul mental la care se referă, rezultând din această sinteză semnificaţia sau înţelesul. De exemplu, semnificantul poate fi urma lăsată pe pânza aşa cum o percepem noi, imaginea lui, pe când semnificatul este un conceptul mental pe care îl trezeşte semnul în mintea noastră. Semnul niciodată nu trimite la el însuşi (adica la obiect), ci trimite dincolo.

Tocmai aici se vede caracterul particular al artei, genialitatea ei. Ea nu mai trimite la obiecte cum se intampla in stiintele exacte, ci trimite undeva dincolo. Arta transcede lumea imediata si o pune intr-un Univers Simbolic, care este la fel de Adevarat. De fapt, complexul artistilor ca "nu sunt rigurosi" nu se justifica. Artistii se afla intr-o alta paradigma a cunoasterii, intr-o alta dimensiune a Adevarului. 

Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere