Floarea-Soarelui. Ciclopii. Tablou III. Scena intai.

Floarea-Soarelui P Teodor Daniel


Van Gogh ii scria fratelui sau (care il indemna sa picteze fiind impresarul lui) ca a descoperit o nuanta de galben care il incanta. Am avut ocazia sa vad "pe viu" tabloul cu Floarea-Soarelui in Galeria din Londra, si pot spune ca intr-adevar, parca acel galben solar imprumuta ceva din aura sfintilor de pe ioanele bizantine. Am avut impresia ca acel tablou e pictat pe alocuri cu pulberi fine de aur. Nevoia de Soare, nevoia de Galben si de Caldura il facea pe Van Gogh sa-i scrie lui Gauguin ca e cel mai optimist tablou pe care l-a pictat. Nevoia de deschidere si de spatii intinse contrasteaza cu nevoia de siguranta si de inchidere in sine. Toti artistii traiesc marile contradictii, dar numai regasirile sunt geniale. Numai bucuriile care le scapa ma face sa scriu. Altfel nu m-as multumi sa fiu un genom care sa dantuie la portile Imparatilor. Criticul [de arta] trebuie sa fie si el un artist (T. Vianu) sa riste interpretari si sa nu se multumeasca doar cu faptele ca in stiintele exacte. 

A incadra o pictura intr-un curent nu inseamna ca ai definit stilul. Stilul nu tine de curente. La Van Gogh stilul vine din trairile lui intense, chiar daca e simbolist, stilul vine din acele nevroze si insomnii cu regasiri de azur, cu bucurii de o intensitate nemarginita si cu tristeti fara nume care intr-un final l-au facut sa puna mana pe revorver. Si ce contradictii intre Spirit si Trup trebuia sa traiasca Van Gogh stiind din viata lui ca a incercat sa fie un pastor foarte zelos? Iata ca prin pictura el incearca sa refaca legatura pierduta si pe care n-a putut-o gasi in religii, legatura sa cu adevarata spiritualitate. Prin lanurile de grau, prin Floarae-Soarelui, prin luna lui August, simbol al eternitatii, caci nimic nu se intampla vara, Van Gogh reface o legatura pierduta. Legatura omului cu sacaralitatea locului, cu spatiul de care a fost instrainat. Constiinta omului bolnav si lucid e tranversata de cele mai intense vartejuri, de un delir intins pana la paroxism. Lanul de Floarea-Soarelui, prin nemarginire te apropie de acele trairi mistice. Asa cum altii isi scalda ochii in intinsul de necuprins al Marilor, asa si omul care a pierdut legatura cu pamantul, cu mama, vrea sa-si scalde ochii in lanuri. 

Daca ajuns pe tarm, tu si Marea in fata, te mai pot incerca  sentimente de nostalgie, daca toamna din tabloul II e nostalgie, in lanul de Floarea-Soarelui poti simti orice, numai nostalgie nu. Imi place foarte mult ca Floarea-Soarelui e stilizata si pentru prima data as fi vrut ca artistul sa nu se piarda atat de repede in storpi, in acea masa amorfa si nedefinita, in acel sentiment caruia nu-i gaseste numele ca si cum ar fi renuntat prea repede la lupta. As fi vrut sa continue cu florile stilizate pana in orizont. Ce e interesant ca el le surprinde doar 'palariile', ca niste Ciclopi, cu un singur ochi mare in fata, un fel de constiinta de sine. Daca ar fi lasat si tulpina, atunci senzatia ar fi fost mai degraba de cugetare. Insa palariile lor nu sunt aplecate, ba din contra, privesc in fata cu optimism, privesc spre cer, dar si cu neliniste. Sunt intr-adevar personalizate ca un card de femei la scaldat, lucru care ma incanta.Si de ce spun femei si nu fete? Pentru ca floarea e trecuta. A dat de mult in fruct. I se vad semintele. Unele mai tinere ca altele, mai pudice. 

Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere