Misha Katz, Overture-1812 Ceaikovski



Vineri, 6 Aprilie, la Sala Radio Misha Katz a dirijat concertul Orchestrei Nationale Radio. Deschiderea a fost facuta de Shwan Sebastian, si la cerintele publicului, a dat un BIS interpretandu-l pe Chopin. Acea piesa de care spuneam in alt post ca numai diminetile ploioase si reci te fac sa o iubesti. Dupa acest preludiu a urmat Misha Katz, un actor, ci nu doar un dirijor, pentru ca fara a stii contextul istoric in care au fost scrise piesele, el ti le interpreta prin limbajul corpului. Sunt multe piese pe care nu le intelegi, pentru ca nimeni nu ti-a dat cheia de interpretare. Sau poate ca nu ai trait...Poate ca de-aia sala era plina de batrani care fusesera treziti din morti cu amintirile lor, cu iubirile si cu patimile lor ca niste satafii fara trup, cu ochii adanci in orbite. Uneori piesele sunt vizuale, in fata ta ti se infatiseaza campuri de Floarea-Soarelui, linistea dinaintea furtunii. De multe ori insa, melodiile sunt mai putin vizuale. Si atunci asculti ca Jazzul, pentru fiecare nota in parte, degustand.

In interpretarea dirijorului Misha Katz oricine putea participa la batalia de la Borodino, la infrangeri, pierdandu-si speranta de mai multe ori in 15 minute aflat in fata armatei invicibile a lui Napoleon. Invadarea Moscovei, intunecarea cerului, aparitia furtunii si mai ales atunci cand nimeni nu credea ca se poate iesi din aceasta nenorocire, iata ca se aude un sunet care sparge norii, sunetul de clopot. Tchaikovsky a compus aceasta piesa luand in calcul si zgomotul de fond, bucuria clopotelor din bisericile Moscovite, ca si cum toata natura ar celebra aceasta Victorie impotriva despotismului. Trambitele rasuna iar, bucuria apare prin laitmotive de cantece traditionale rusesti. Si Misha Katz dansandu-le parca in fata ta, plin de bucurie. Apoi corul care cobora din cer. Pentru un moment am crezut ca spiritele celor adormiti s-au unit sa amplifice aceasta Victorie. Si ce victorie e aceasta daca nu o victorie a vietii asupra mortii. Caci, orice mare compozitor, ca orice mare scriitor urmareste pasii profetului. Orice mare opera dictata de sus, urmareste aceeasi structura a Mantuitorului. Se naste, traieste printre oameni, ca apoi sa moara.

Se ajunge in acel punct in care cerul se intunecta timp de trei zile, in care perdeaua din templu se rupe, in care speranta moare. Pana aici ar fi ceea ce tine de interpretarea istorica. Dar urmarind momentele subiectului si dozajul de lumini si umbre, tragicul, revenirile, dupa toate astea o trambita se aude. Istoria e nepunticioasa. Istoria se termina la Cruce. Iata ca Iisus a invaiat din mortii. Un cor ingeresc coboara din Inaltimi sa ridice pe Fiul Omului in Glorie si Slava. Iata ca moartea a fost invinsa pentru totdeauna. Puterea intunericului s-a dus. Apar zorii diminetii. Speranta. Si ce e speranta daca nu strigatul de la miezul noptii? Ceaikovski a mers exact pe structura clasica a imaginarului colectiv. Ca intr-un discurs ce urmareste canoanele retorice, unde creste momentele de tensiune, unde se revine asupra expozitiunii, repeta sumar toate etapele bataliei, ca apoi sa insiste pe un final apoteotic. Si nu se putea gasi un final mai plin de Glorie decat in  Overtura 1812 a lui Ceaikovski.

Ceaikovski a mers pe imaginarul colectiv, pentru ca acest imaginar desi bazat pe mituri si simboluri, este specific omului. Iisus a inviat pentru ca nu se poate altfel. Este in fiecare din noi acest final Glorios in care moartea a fost infranta. Este in noi ridicarea la cer, in fiecare opera, in fiecare tablou pictat de Velazquez, in fiecare piesa compusa de Bach. De ce am aplauda atunci la scena deschisa, daca in noi insine nu s-ar reitera de fiecare data aceasta lupta intre intuneric si lumina, intre viata si moarte? De ce am mai citi basme daca nu am avea speranta ca fiul se intoarce? Finalul fericit este amintirea unui vis. Si nu poate fi acea infatuare in fortele proprii, specifica gandirii moderniste care triumfa asupra intunericului si incertitudinii prin marile descoperiri stiintifice, ca intr-unfinal sa salveaza Planeta de invadatori sau chiar de meteoriti. Ci e speranta ca viata va triumfa nu prin forte proprii, ci prin credinta. Napoleon, simbol al mortii si al noptii, va fi infrant de zorii diminetii, de un cantec slab de trompeta. Asa vad eu Overtura 1812 a lui Tchaikovsky si n-as vrea sa o vad altfel pana la sfarsitul veacului, cand acele voci de Sfinti se vor alatura celor care vin din necazul cel mare. 

Va doresc un Paste si un final fericit!

Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere