"Aici este poarta Cerului"

Copyright D.M. Hierofanie

Am sa te scot din peisaj si am sa te redau naturii. Pentru ca ai pierdut semnificatia lucrurilor si te plangi, pe buna dreptate, ca te domina neintregul. Si te plangi ca arta ta e lipsita de forta divina, si asa este!

Omul, se stie, vine de departe si se duce departe. Reminiscenta unui vis, nostalgia zborului. Pe cand era mai aproape de cer si cerul era mai aproape de om, ca un clopot de sticla, el traia natura. Harul, care de fapt sunt linii de forta divine, s-a retras din lume, s-a retras din natura. A ramas peisajul. Peisajul gol, maret, ca o catedrala parasita, ca o cascada in cadere. Nu se mai aud cantecele pe ulita. Si de-aia ai ramas cu nostalgia serilor. Nu mai coboara ciutura in fantana, si asta-i setea omului. V-am aratat apele si campiile, dar nici asta nu va mai satura. 

Am urmat pasii profetului, am luat piatra in mana si am spart vitrariile ce despartea Sfanta-Sfintelor de Sfanta, si  am rupt perdeau din templu unde se ardea tamaie pe altar. Si am adunat cioburile stravezii cu mainile sangerand, am inchis omul in temnita, i-am lasat o fereastra spre cer, am adus lighianul de argint cu apa din intuneric. Am pus cioburile stravezii in apa si lighianul de argint in dreptul ferestrei cu zabrele. Iar pe om l-am lasat sa astepte in mucegaiul temnitei sale, in care singur s-a inchis ca intr-un suflet incapator, ca in burta mamei sale. Am asteptat ceasuri intregi, nopti si zile ca o data pe an Duhul Domnului, care se misca in voie pe suprafata apelor, peste fata adancului, sa se arate.

Cand era pe la ceasul al treilea, echinoctiu de toamna, iata ca harul Domnului s-a arata omului.  Iata, aici este poarta Cerului! Iar omul a facut din inchisoarea sufletului, din aceasta zi din an, o sarbatoare. Harul a cazut peste om, si el a locuit printre oameni plini de Slava si a luat forma potcoavei si nechezatul calului. Si jocul apei din caldare, jocul de lumini si umbre. Am adus linistea. L-am dat pe om omului si l-am scos din ecoul temnitei sale sa se bucure de pasari, de iubire si de mare. Caci isi striga numele ca un ecou, cand l-am zarit gol pe lespezi de piatra...Tremurand. Si nimeni nu-i cunostea suferintele. Pentru ca ele nu au nume. Pe suprafata neteda a zidurilor se prelingea apa primordiala. Ah, omule, iata o zi plina de har. Iata-l pe om liber printre zabrele. Iata cum ii bate porumbelul din aripi la fereastra! Caci Omul se naste greu...

Caci Harul nu se arata nici in tunete, nici in fulgere, nici in focul care mistuie apa. El vine bland, ca un susur de izvor. Ca un parau ce se porneste din ploile de vara. Ce liniste e aici...Cu ce trosnete se urneste corabia, ce strigat de pescarusi imparte vazduhul in doua, ce catarge in soare se inalta! Ce lumina strabate zabrelele inchisorii! Ce minune se arata pe zidul meu in ceas de miaza-zi! Ce vrabii canta la fereastra! Ce ramura de maslin aduce in plisc, din necazul cel mare, cocorii! Ochii plini de tarana, se scalda in lumina. Te-ai nascut in lumina, Omule. Te doare fiecare nastere. Te dor umbrele. Te cheama nefiita, adancimile apelor, straveziul ochilor. Te doare fiecare nastere, caci iti tulbura apele.

Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere