Cand Cerul s-a facut Albastru. Istoria peisajelor

Peisaj, D.M. 

Nu stiu daca o data cu deprinderea mersului biped omul a ridicat capul si a vazut cerul. Poate cand Dumnezeu a despartit apele de sus de apele de jos. Nu ma intereseaza discutia reiterata de secole, intre subiectivism si obiectivism, intre naturalism si realism, intre limbajul oglinda si limbajul actiune si asa mai departe. Poate ca o data cu experimentele care s-au facut cu maimute si delfini, animale capabile sa isi recunoasca chipul in oglinda, identitatea. Poate la10 luni copilul isi da seama ca  e diferit de mama lui si recunoaste in oglinda chipul sau. Cert este ca in viata fiecarui individ exista un moment in care Cerul devine  albastru. 

Eu aleg aici un moment arbitrar in viata omului. Se poate ca toata viata sa fi trait sub cer si sa ignore un lucru atat de banal ca legea gravitatiei, sau ca lumina, sau ca albastrul cerului. Asa cum apare absurdul pentru Camus, dintr-o data omului i se deschid ochii si vede cerul. E o cadere in timp. Un salt in existenta. E momentul in care omul iese din apa plin de mal si de alge si de sare. E momentul in care omul ia cunostinta de Eul sau. E momentul din zi in care Adam si Eva musca din mar. 

Cand cerul se face albastru, apar acolo si artistul, si scriitorul,  si filozoful, si cercetatorul ca sa ia cunostinta de ei insisi. De fapt cerul e oglindire, oglindirea propriei imagini, caci oglinda nu contine nimic si nici Eul. Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, urmeaza si intrebarea cugetatoare pe care si-o pune Psalmistul David (ps.8): Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?

Cand ne dam seama ca cerul e albastru apare spaima ca noi suntem sau am putea fi ceva. Cand ne dam seama ca cerul e albastru, atunci devenim ceva mai mici. Senzatia e urmatoarea: cu cat incercam sa cunoastem lumea obiectiva, sa ne cunoastem pe noi, cu atat cerul se departeaza de noi. Si cercetatorul se cauta pe sine, numai ca se cauta in obiecte, de aceea nu poate gasi decat infinitul, absurdul existentei, golul launtric. Cerul se departeaza la milioane de ani lumina, universul e in plina expansiune. Cine suntem noi, ridicam disperati mainile spre cer si strigam, Elohim, Elohim, tu ai zburat ca pasarea din mainile noastre. 

Cand Cerul se face albastru, cand ceata se ridica, atunci apare si peisajul. Nu-i de mirare ca romanticii descopera peisajul in oglinda. Romanticii dintr-o data isi dau seama ca se afla pe varful unui munte, ce priveliste! Pentru romantici Eul e un izvor nesecat de inspiratie, tenebrele lor si mai ales subiectivismul. Instinctiv, ei se intorc la origini, insa fara a intelege de ce. 

E artistul un existentialist? Aici ar trebui sa impart arta in doua mari capitole. Arta care reface legatura unui Eu ratacit cu Lumea si arta lipsita de marile intrebari. In adevar, primul capitol ii da omului un destin eroic. In primul caz arta devine experiment, cunoastere pozitiva, psihologie, (cata psihologie nu e in arta), pe cand in al doilea caz, arta se numeste experienta sinelui, traire, prezent, fiinta.

Trebuie sa marturisesc, filozofia mea latenta si poate eroarea de gandire e ca vreau sa-l fac pe om fericit cu orice pret. O alta frica, total opusa celei dintai, e aceea de a afla in specificul omului tot ceea ce il diferentiaza de animal (eroare darwinista si falsa problema de dupa). Imi veti spune ca nu am dreptul sa  il redau pe om naturii, oricata siguranta ar fi aflat la sanul mamei sale.

A treia frica: o data ce omul se intoarce de la a exista la a fi, (de la existenta la fiinta) nu mai traieste la intensitate maxima umbrele, negativul sau. Ultima obiectie, cum poate fi specificul omului varsta primordiala, copilaria ("pana nu veti fi ca niste copii"). Reducand totul la absurd, imi dau seama  ca specificitatea omului nu e data nici de arta, nici de homo religiosus, nici de existenta lui, si nici de asemanarea/diferenta lui de animal si mai putin de constientizarea cerului.

Poate ca omul nu cauta fercirea (in adevar, fericirea e prea putin), ci cauta sa se oglineasca, isi cauta Sinele ratacit printre galaxii de atomi si electroni. Se spune ca tristetea e o conditie sine qua non pentru artist. Caci descoperirea cerului inseamna si consitentizarea propriei tristeti, a vidului. Eu cred ca omul nu apare o data cu contemplarea cerului. E posibil sa fii artist si cand impletesti scaune de rachita. Arta de a trai sa fie doar o arta decorativa? Nu Incerc sa conciliez omul. Unde este omul fara umbrele sale, caci sunt atat de seducatoare? Ce se intampla cu omul cand nu mai exista? El se afla, el se afla.

Intr-o Lume fericita, daca am pierde acel tablou de Velasquez si orice urma in care omul e rastignit, cine ar mai cunoaste Omul deplin, adica binele si raul? Pierderea asta e grea si nu poate avea decat un impact cosmic. In aceeasi masura inseamna moarte si despartire (Eli, Eli, lama sabachtani!). Nici un artist nu vrea sa se desparta de Eul sau, pentru ca asta doare...Insa, vesnicia, ca si arta, cere acest sacrificiu, aceasta rastignire si aceasta nastere din nou. Pentru ca oricat de revoltati am fi, adevarul e ca omul acesta moare si o data cu el si marea arta.


Nu stiu care a fost momentul caderii in existenta, punctul in care pentru om cerul s-a facut albastru. Dar stiu cum a fost la mine, caci n-am cum sa uit acea noapte polara in care tata ma ducea in brate la asistenta de la bloc, prin nameti, ca sa imi faca tratament pentru raceala. In acea noapte cerul era mai transparent ca oricand. Si stelele straluceau parca taios ca niste linguri de argint, ca niste sabii ascutite. Pentru ca am trecut pe langa vecina, iar la poarta era un capac de la un sicriu de numai un metru. Atunci apare intrebarea care se urneste din nimic ca un bulgare de zapada: Cine sunt eu in toata povestea asta?

4 comentarii:

Anonim spunea...

sice.iunpeisaj,dacanuiubirea?

D.M. spunea...

nostalgia iubirii.

Anonim spunea...

cinesunteuintoatapovesteaasta?absolut..

Anonim spunea...

candtoatecerurileaudevenittuhttp://youtu.be/r_SxE83c8Wk

Mari consumatori de arta si miere