Vis de Argint. Contextualizarea artei.

Photo D.M. Del Prado Diego Velasquez

Se facea ca eram in tabloul lui Velasquez in care e infatisata familia lui Filip al IV-lea. Celebrul tablou de la Prado. Imi cunosc gandurile latente , ele s-ar descifra prin contextualizarea artei. Prin acea piesa de teatru, in care spectatorii devin actori. Tehnica oglinzilor multiplicate la infinit. De fapt asta e definitia logicii, atunci cand mintea primeaza. O camera de filmat, in spatele careia se afla o alta camera de filmat. Si cand am intrebat "de ce vorbesti moldoveneste" personajul mi-a spus, asa se intampla in filme. Am ras. Si m-am trezit in metrou, in loc de "inchideti usile" s-a anuntat "descaltarea". 

Am iesit din metrou direct in dormitor. Realitatea se lumina in fata mea, cu doi pasi inainte sa calc, si puteam sa merg pe ape. In muzeu, oamenii fotografiau o cutie in care se prespunea ca e o masina de formula 1. Si la coltul strazii se juca alba-neagra, iar sub capace tot masini erau, insa nimeni nu le ghicea. Si asta inseamna contextualizarea artei. De la Velasquez, ca s-a introdus si pe el in tablou. E normal, din moment ce si pictorul e prezent in casa regelui. Si Iisus rastignit a fost prins in rama, ca prostituatele din Amsterdam, de dincolo de vitrina. Ele vad lumea, si nu se stie care vede mai bine realitatea, cel care priveste sau cel care e privit.

Mi s-a parut mai intalept omul din poveste, care plangea cu lacrimi de crocodil ca o sa cada drobul de sare pe copil. El plangea pe buna dreptate o Lume ce ar putea sa fie si niciodata nu va fi. El plangea copilul ce ar putea sa fie si niciodata nu va fi, padurile, lumile, iubirile ce ar putea sa fie si nu vor fi, marile, zilele toride de vara, dupa-amiezile lenese. El plangea arta ce nu era inca prinsa in context. El plangea posibilitatea ca din o mie de oameni, sa opresti unul pe strada si sa-i faci nod la cavata, la mijlocul cravatei, un nod pescaresc.

Suntem in era documentarelor realizate de BBC. Specialistii si cercetatorii se mira ca pamantul nu e o cutie care se inchide cu scoci. Camerele lor de filmat au ajuns pana si in pistilul plantelor. Iar asta e tot o forma de a prinde in context. Cand am fost in Londra, la metrou, era un om in geaca de piele, cu o ceafa lata tatutata, iar in mana avea un cos de rachita plin cu oua. Cat de fragila e viata, am spus atunci in astentimentul documentarelor de la BBC.Erau cativa oameni in fata primariei. Isi revendicau dreptul de a nu fi prinsi in context. Si li s-a dat dreptul asta, sa plece linistiti la casele lor dupa ce au fost numarati. Era grupul celor care nu erau prinsi intr-un context.

Las Meninas.Tehnica oglinzilor, a multiplicarii la infinit fara nici o finalitate. Ma trezesc iar in tablou, intru-un univers concentrational. Spatiul dintre statii nu e decat vidul dintre azi si maine. Liftul din Spitalul Municipal, neoanele si faianta de pe hol, simbolul P care din greseala ma duce la subsol, acolo unde odihnesc mortii. Sobolanii. Glasul calm al halatelor albe, rasetele de compasiune, saracutul de tine, te-ai ratacit? Se poate cobora pe scara relativitatii lui Einstein. Totul e posibil in lumea mintii, pe holurile kafkaniene.

In lungul meu vis am mai intalnit ceva demn de iubit. O femeie care la fiecare ciclu, de luna plina, isi plangea ovulele moarte, nefecundate. Si le plangea cu atata dor de mi se rupea inima. Plangea o lume posibila si lipsita de real. Imaginea asta m-a rascolit. Multa vreme n-am putut dormi de frica sa nu o visez iar. O femeie in care murea Lumea, o Lume care inca nu era prinsa in context. Atunci am inteles ca numai iubirea ma poate salva de acest meta-limbaj. Numai iubirea ma poate scoate din tabloul lui Velasquez. 

3 comentarii:

Anonim spunea...

ilvreauinapoisavinadupamine.nbaiecandmaspalpedinti,sa.idausamananceprajuturasisamarespire..

Anonim spunea...

mafiotul..

David spunea...

venea dupa tine? da? hihi, mafiotu...mie nu mi-a zis...