Istoria Cerului. Lumea nevazuta

Însăși ideea de cupolă este o metaforă a Cerului. 
Materialitatea grea a cupolei parca pluteste in aer in zilele insorite.
Sfanta Sofia, Constantinopol. sec. IV



Această modă de a scrie istorii... Poate că de la Hegel ni se trage, dorința de a găsi acel Spirit care leagă o epocă de alta, o civilizație de precedenta ei sau o idee de alta. Astfel, Istoria Cerului trebuie să o gândim ca o devenire. Însă, o devenire diferită de cea a lui Hegel (1963). Pentru ca Istoria Cerului să fie posibilă, trebuie sa admitem ideea de devenire, dar nu ca o săgeată trasă din arc, de la simplu la complex, orientată în sus, ci cu sensul de Altceva.

Idea de Istorie a Cerului am preluat-o de la Noica (1993), în de Caelo.  Noica sugera că o istorie a cerului ar trebui să înceapă cu vederile egiptenilor asupra Cosmosului. Conform mitologiei egiptene, la început era o masă lichidă primordială pe care pluteau germenii tuturor lucrurilor. Când Sorele incepus să strălucească, pământul se turti și apele se despărțiră în două. O parte dădea mările, fluviul și pământul, iar cealaltă parte atârnând în Cer, și în ea pluteau astrele cerului împreună cu Zeii purtați de o curgere veșnică.

Pentru Thales lumea era o emisferă. Pitagora concepe pământul sferic, totuși, nemișcat și stând în centrul Universului, în timp ce Stelele stau fixe în sfera cea albastră. Omul lui Pitagora este învelit în cele șapte cercuri sferice. Euxodus se va strădui să ridice numărul sferelor la douăzeci și șapte pentru ca Aristotel să sfârșească la cincizeci și șase. Aristarc, autorul unui sistem heliocentric despre care se spune că era asemănător cu cel al lui Copernic, nici el nu neaga materialitatea cerului. Ptolemeu va da forma definitivă a cerului, care va continua să existe în imaginarul colectiv până în zilele Renașterii. Observăm așadar că lumea greaca este închisă, finită, caracterizată prin ordine și măsură (Pop, 2011:10).

Această lume este concepută ca un Cosmos, fiecare lucru își are locul său în lume. Acest cosmos pentru a exista are  nevoie de un centru și de o ierarhie în toate domeniile. Ierarhie care copieaza în Lumea văzută modelul Lumii nevăzute. Iată că această lume intermediară dintre cele văzute și cele nevăzute este cerul. El face legătură între o lume materială dar nevăzută și o lume materială dar vizibilă. La Platon găsim numeroase pasaje privind lumile și ființele intermediare:..tot ce este daimonic se află între zeu și muritor. E ceea ce dă tălmăci și de a împărtăși zeilor cele omenești și oamenilor cele ale zeilor: rugile și jertfele aduse de unii, prouncile date de ceilalți precum și răsplățile jertfelor ( Platon, 1976:202).

În Cartea Facerii, Dumnezeu desparte apele de sus de apele de jos. Astfel se formează Cerului și Pământul. Profeții Vechilui Testament spuneau că Dumnezeu tronează în cel de-al 9-lea Cer. Patriarhul Iov avea o viziune heliocentrică asupra Pământului întrebându-se retoric cine a pus cercul Pământului și cine a stabilit greutatea norilor? Cartea lui Iov fiind scrisă după ieșirea din robia Babiloniană, este posibil ca această viziune să fie împrumutată de catre iudei chiar de la vechii intelepti Akkadieni (Karen, 2009).

Caracterul finit al universului, materialitatea bolții cerului, ideea că aștrii plutesc, nu sunt suspendați, fac ca acest spațiu intermediar să fie locuit de o Lume nevăzută (Noica, 1993). Această Lume este locuită de stihiile cerului, de îngeri, de Zei, de duhuri și daimonuri, de spiritele strămoșilor. Saul din Tars, care mai târziu avea să se cheme Pavel fiind creștinat, spune că a fost răpit până în al 3-lea cer (2 Corinteni 12:2). Iată că și în concepția rabinilor din sec I, existau mai multe ceruri. Existau îngeri care erau mesagei și care aveau o natură nevăzută. Singurul mod de a se face cunoscuți era sub chip omenesc.

Care este impotanta materialității cerului? Raspnsul la această întrebare privește însăși modul omului de a fi în Lume. Căci, în funcție de cum percepem cerul, percepem o lume a lucrurilor vizibile sau o lume a celor invizibile. Poate fi o lume iluzorie sau o lume plină de epifanii, de locuri sfinte. Poate fi o lume mecanică sau o lume însuflețita. Poate fi o  lume transparenta sau o lume plina de materialitate. Poate sa il integreze pe om de natura lucrurilor sau sa il instraineze.

Cerul capătă cu adevărat important, nu doar din punct de vedere astrologic, o dată cu apariția creștinismului. Prin definiție, creștinismul se bazează pe o lume a celor nevăzute, conform definiției credinței. Tot apostolul Pavel spune că prin credință vedem Împărăția Cerurilor. Credința este o puternică încredere în lucrurile care nu se văd, conform lui Pavel din epistola către Evrei. Și Toma necredinciosu este un exemplu bun a celui care nu crede până nu vede. Iată, raportul dintre lumea vizibilă și lumea invizila se inversează puțin. Ceea ce este adevărat este nevăzutul. Astfel, lucrurile par să se spiritualizeze.

Prin secolul V, când creștinismul începea să se legitimeze și să pună bazele dogmelor, Dionisie pseudo-Aeropagitul (Iași, 1993) face o ierarhia cerească. Puternic influențat de filosofii neoplatonicieni ca Proclus (filosof care are comentarii la opera lui Platon), Dionisie încearcă să facă o sinteză între idei mai vechi platonice și lumea nevăzută a creștinismului. Chiar așa se intitulează una din cărțile sale: Ierarhia Cerească si Ierarhia Bisericeasca. Așadar, pentru Dionisie pseudo-Aeropagitul, lumea duhurilor este împărțită în trei triade:

În prima triadă se află Serafimii care pot sta pe lângă Dumnezeu. Apoi vin Heruvimii așa cum sunt descriși în vedeniile lui Isaia și Apocalipsa, cu mai multe perechi de ochi și aripi. Vin apoi Tronurile. În a doua triadă se află Domniile, Puterile și Stăpânirile. Toate au un rol bine definit și sarcini specifice. Ultima din triade este populată de Începătoriile, Arhanghelii care sunt mesageri și Îngerii. Fiecare este mai mare ca celălalt în grad, și îl călăuzește pe cel de sub el. Dacă ar fi să numărăm toate aceste ierarhii, ar ieși în total nouă. În pictura bisericească începe să se ierarhizeze atât cerul cât și ierarhia bisericească în frunte cu Împăratul ca uns al lui Dumnezeu pe pământ. Această concepție ierarhică avea să fie acceptată unanim până prin secolul XV. 

În Paradisul lui Dante din Divina Comedie, această ierarhie cerească este pusă sub o formă plastică. Este privită atât ca o ascensiune spre purificare asufletului cât și ca una fizică "în sferele de foc". Divina Comedie este cu atât mai importantă cu cât se împletește cu imaginarul colectiv. Ierarhia lui Dante este organizată în funcție de apropiere și depărtare. Cu cât cerul este mai aproape de pământ, cu atât el este mai material, mai uman, mai vremelnic și mai puțin spiritual. Cu cât ierarhia crește, cu atât spiritele care locuiesc sunt non-materiale, mai înțelepte, mai drepte și triumfătoare. Așadar, spiritualitatea este strict conectată la materialitatea cerului. În comparație cu Infernul care este o lume pur mateiala, o lume care miroase, strigă, îngheață sau arde.

Așadar, în Paradisul lui Dante (Pitesti, 2005) primul cer este cel mai apropiat de Pământ, și este reprezentat de cei care și-au încălcat jurămintele. În acest cer se află Luna, ca dovadă a materialității, cu umbre și cu părți luminate.  Cel de al doilea Cer este cel al lui Mercur, și aici stăpânesc spiritele active. Urmează al treilea cer al Venerei, unde sunt spiritele îndrăgostite. Al patrulea cer este cel al Soarelui și al spiritelor înțelepte. Urmează cerul lui Marte și spiritele războinice. Al șaselea cer unde sunt drepții este cerul lui Jupiter. În al 7-lea cer se află spiritele contemplative ca în al optulea cer al stelelor fixe să domnească spirtele triumfătoare. Îngerii, fiind prin definiție lipsiți de materialitate, dar și superiori oamenilor se află în cerul mobil, al 9-lea cer. Această ierarhie sfârșește cu Dumnezeu aflat în Empireu, înconjurat de heruvimi și drept fericiți.

Observăm că lumea Evului Mediu, cu apogeul în Divină Comedie, nu diferă prea mult de lumea antică în ceea ce privește Cerul. Acesta lume continuă să fie închisă, iararhica, caracterizată prin ordine impusă de sus în jos și locuită de ființe nonmateriale. Chiar dacă materialitatea se substanțializează și devine spirituală, cerul cel mai aproape de om rămâne în continuare "greu" asemeni cupolei Sfântă Sofia din vechiul Constantinopol. Însăși ideea de cupolă este o metaforă a Cerului care este suspendat deasupra omului. Materialitatea grea a cupolei parca pluteste in aer in zilele insorite. Există în pictura din vechile biserici ortodoxe ca și în iconografie o perspectivă inversă. Cu cât cupola este mai sus, cu atât personajul este pictat mai mare, așadar este mai important  ierarhic. 

Adevărata revoluție se produce însă o data cu Copernic urmată în filozofie de Descartes care reușește să elibereze omul de naturalismul Aristotelic, ca abia cu Pascal cugetul să aibă simțământul nostru modern al Infinitului. Ce importantă are descoperirea infinitului? Acceptând materialitatea Cerului, omul se trezește viețuind într-un clopot de sticlă. Greutatea norilor pentru Iov. Mai înalt sau mai aproape de pământ, acest clopot nu a încetat să învăluiască lumea veacuri întregi. Cât timp s-a păstrat concepția unui cosmos finit, omul încă trăia în Lume. Trăind în mijlocul naturii, totul era însuflețit de un spirit. Omul finit simțea prezența zeilor în fiecare dumbrava, în fiecare colț obscur și întunecat al bisericii sau al templului, respira zeitatea. 

Așa cum observă Heidegger (1998:24), se desacralizează imaginea asupra lumii, în măsura în care temeiul lumii a fost instituit drept infinitul. În pictură, consecința ridicării cerului este dată atât de o răsturnarea a perspectivei cât și de Istoria Piesajelor. Omul în perspectivă devine mic sau mare în funcție de cât de aproape sau depate este de ochiul care privește dintr-un anumit unghi.

Pavel Florenski (1994:92) observă această schimbare de paradigmă în pictura lui Giotto care îl înfățișează pe Francisc de Assisi: o nouă concepție despre lume a fost marcată în sec al xiv, în Occident, de o nouă atitudine față de perspectivă. Sub aspect ontologic, omul se simte dintr-o data abandonat. Așadar, Istoria Cerului nu-i decât îndepărtarea omului de obiect. Ceea ce ar fi trebuit să fie lipsit de materialitate, adică spiritual, se dovedește a fi tocmai contrariul ei, angoasă, plictisul și absurdul pe care Pascal le intuia în scrierile sale. Este o lume eliberată de frica față de pedeapsa Zeilor, însă cade într-o alt fel de frică, cea existențială.

Lumea pascaliană și cea modernă va  fi una în care omul nu mai poate primi siguanta de altă dată, deoarce armonia și ierarhia cerului dispar, au fost înlăturate prin infinitizarea acesteia. Pentru Pascal, lumea continuă să fie creație deivina. Abia cu Laplace divinității i se anulează valențele creatoare. Însă cel care asuam infinitatea universului folosind argumente pur științifice este Newton. Doar într-un univers infinit efectele gravitației rămân posibille. Pornind de la această schimbare de perspectivă cosmologică, statutul omului trebuie redefinit, deoarece se modifica perspectiva și orizontul ontologic (Pop, 2011:11).

Se trece de la o lume a invizibilului, la o lume a vizibilului. De la o lume opacă la o lume tansparenta. Și, pentru că cerul a devenit transparent, această lume a celor nevăzute trebuie înlocuită cu o lume a iluziei. O lume a imaginației care abundă astăzi în toate domeniile a luat locul imaginarului de altă dată plin de stihiile cerului, înlocuind o frică cu altă frică, ontologic diferită. Transparența cerului este dată de cerul Californian.

Albastrul cerului nu este decât reflecția undelor de lumină în atmosferă. Dispar norii, cerul se limpezește, natura devine peisaj. Romanticii urcă în vârful muntelui doar pentru priveliștea care li se deschide în vale. Totul se desfășoară în spațiu și în timp. Icoana și perspectiva ei răsturnată este înlocuită de ceea ce numim azi tridimensional sau 3D. De la o lume a nevăzutului la o lume a vizualului. In adevar, astazi este greu sa ne imaginam sentimental pe care il aveau oamenii inainte de rasturnarea copernicana. Insa, toti am fost copii, asa ca ne putem aminti putin din entuziasmul pe care il aveam atunci cand norii erau grei si cerul era mai aproape de noi.

Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere