Don Quijote, Imperator
In acest post am
interpretat filosofia lui Heidegger prin opera lui Cervantes. Sunt reunite idei
mai vechi suprapuse peste lecturile din Originea Operei de Arta. Mai intai a
fost opera, apoi sa zicem teoria, sau filosofia heideggeriana. Asadar, nu am
fortat textul sa se aplice cumva filosofiei heideggeriene.
Imi place Heidegger pentru ca ataca o singura problema cu
adevaat importanta: ce este Adevarul? Da bine, pana la Heidegger s-au mai intrebat
si altii ce este Adevarul. Pilat din Pont l-a intrebat pe Iisus ce este
Adevarul? Sa nu mai amintim de sofisti, care cu limbajul lor scoateau adevarul
pana si din piata. Si apoi logica moderna s-a multumit sa lucreze doar cu
propozitii adevarate, cu veridicitatea si corectitudinea exprimarii, nu insa cu
Adevarul. Iar daca e sa inchidem cercul hermeneutic al adevarului, la Adevar
tot nu jungem, pentru ca dam de noi, adica de la limbaj. Si sa nu-mi
spuneti ca astazi nu suntem indemnati peste tot sa ne exprimama! Lucru care
nu-i atat de grav, daca traim intr-o lume atat de relativa.
Ma gandesc la Platon, apoi Kant, Heidegger, Gadamer, Cassirer,
Noica, un fizician al carui nume imi scapa, oare Heisenber? Si daca e
adevarat ca omul pune in lucuri ceea ce este? Atunci in cautarea Adevarului dam
de om. Deja am facut un pas inainte cand ne-am indepartat de adevarul
corespondenta, specific naturalismului, care vedea in adevar numai realul. Dar
mai bine sa-l lasam pe Heidegger (1995:51)
sa deschida aceasta disputa cu un citat din Originea operei de arta:
"Atîta vreme cît vorbim şi gîndim în felul acesta, noi înţelegem adevărul
numai şi numai drept corectitudine, corectitudine care are desigur nevoie de o
premisă, iar această premisă, Dumnezeu ştie cum şi de ce, noi sîntem cei care o
construim."
Daca am fi avut alte premise, am fi putut prea bine sa ne
indreptam sprea alte adevaruri. Spre piramide,de exemplu.Nu am pus insa
intrebarile necesare atunci cand am vrut sa descoperim Lumea. In loc sa
intrebam: Ce este Adevarul? vechea disputa filosofica, noi, astia de pe urma,
ne-am intrebat: Cum putem cunoaste adevarul lucurilor? Numai Kant e de vina.
Asadar, ne-am perfectionat tehnica. Atîta vreme cît ne reprezentăm tehnica
drept un instrument,spune Heidegger, (1995:135)
" rămînem prinşi în voinţa de a o stăpîni. Trecem astfel pe lîngă esenţa
tehnicii. Dacă ne întrebăm însă în ce fel fiinţează în chip esenţial
instrumentalul ca o formă a cauzalului, atunci aflăm că tot ceea ce fiinţează
în chip esenţial în tehnică este destin al unei scoateri din ascundere".
O masina este Adevarata tocmai datorita acestei scoateri din
ascundere. O data cu revolutia industriala, sau cu primul motor diesel,
Adevarul a inceput sa fiinteze in aceasta deschidere. Dar ceea ce este
esenţial în tehnică periclitează actul scoaterii din ascundere, aduce cu sine
pericolul ca orice scoatere din ascundere să se limiteze la
supunerea-la-comandă. (Heidegger, 1995:136)
Iar aceasta supunere-la-comanda cauta in tehnica, in lucruri, in realitate
propria sa imagine.
Orice inceput se vrea
fecund... (Blaga:1966) orice arta se vrea a fi o realitate. Iata-l pe Don Quijote de
la Mancha cum se lupta sa prinda viata cu riscul de a literaturiza viata. Arta
e suma posibilitatilor. Insa ramane mereu la stare embrionala. In arta, ovului
ramane nefecundat. UN fel de Lume inca nevazuta, adica ramasa
in ascundere, nicidecum virtuala. Adevarul artistic nu-i o utopie si
nici o iluzie. Arta se misca mereu in limita verosimilului. Ce e de fapta opera
daca nu Paduri ce ar putea sa fie si
niciodata nu vor fi? (L. Blaga, 1966) Artistul a ales
forma cea mai potrivita si singura pentru a exprima adevarul. Arta nu mai e
fictiune, pentru ca se afla in aceata deschidere, s-a aratat ca o alta
dimensiune ce tine de un adevar artistic si tehnic.
Canonicul il acuza pe Don Quijote ca si-a pierdut
mintile, din moment ce ia ca drept reale fapte neverosimile din cartile de
cavalerie pe care le-a citit, incercand chiar sa le imite. Pentru Canonic
Adevarul nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul
Istoric, orice carte fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Don Quijote
ii opune argument bazat pe evidenta: "Caci a voi sa dai inteles cuvia ca
nu s-au aflat nicicand pe lume nici Amadis, nici toti ceilalti cavaleri
aventurieri de care-s intesate istoriile, e totuna cu a dori sa incredintezi pe
cineva ca soarele nu te lumineaza, nici gerul nu te degera, nici pamantul nu
sta sub picioare!"
Din punct de vedere retoric, Don Quijote se
foloseste de o falsa analogie, ca un adevarat sofist. Pentru Don Quijote,
Adevarul nu inseamna veridicitate. Caci, te poti lipsi de orice Adevar istoric,
dar nu-i poti lua omului credinta, care trece aici drept Adevar. Atunci cand
crezi, nu te mai intrebi daca acele fapte s-au intamplat sau nu, ceea ce e
adevarat, ca n-ai putea trai fara aceasta credinta. Un Don Quijote care lasa
loc indoielii, chiar si pentru o clipa, admitand ca n-ar fi un adevarat Cavaler
Ratacitor, ar fi un Don Qujiote pierdut. Cum poti sa negi existenta lui Don
Quijote pentru simplu fapt ca e doar un personaj, cand el a luat fiinta in
opera lui Cervantes? Din acel moment el se afla in aceasta deschidere, in
aceasta disputa a starii de neascundere.
Sa admita ipoteza Canonicului ar insemna sa
admita ca el insusi, in carne si oase, nu exista, iar toata discutia lor e o
fantasmagorie. Don Quijote nu traieste intr-o fantasma, ci traieste prin
Adevarul care ii da viata. Cu alte cuvinte, vrei sa spui ca un personaj de
carte nu este adevarat doar pentru ca nu are carne si oase? Vrei sa spui ca eu
nu sunt un cavaler autentic, pentru ca arma pe care o port nu seamana cu ideea
de arma? Don Quijote nu lasa loc indoielilor si nici intrebarilor. Ca vede in
morile de vant Uriasi, ca vede intr-o turma de capre o adevarata oaste gata de
razboi, lucrurile astea sunt adevarate cum "acum e ziua si nu
noapte".
Sunt adevaruri in ciuda evidentei. Canonicul
face o confuzie intre Adevarul artistic si Adevarul istoric. Adevarul artistic
este luat drept adevar atat timp cat faptele se misca in limita verosimilului.
Fapte care chair daca nu s-au intamplat, ele sunt verosimile, ele sunt atat de
reale ca si cum s-ar fi intamplat aidoma. Pentru Don Quijote a admite ca
povestile despre cavalerii ratacitori pe care le-a citit sunt pure nascociri
ale mintii, inseamna a admite despre el Insusi ca e un personaj de carte. Daca
tehnica va dezvolta un robot si ii va pune o constiinta, aceasta va fi
heideggeriana: n-am cum sa nu fiu din moment ce fiintez in aceasta
deschidere a tehnicii moderne.
Pentru noi Don Quijote a existat. Si nu mai
putem concepe lumea fara personajul lui Cervantes. El a prins viata ca sa il
putem vedea prea bine in pietele din centrul Spaniei calare pe Rocinante.
Mergand pe aceeasi retorica, daca n-ar fi existat, daca n-ar fi avut constiinta
faptelor sale demne de laudat, marete, nimeni nu i-ar fi facut statuie. Si
oricine ar spune ca Don Quijote n-a existat, ori e orb, ori sa puna mana pe o
carte si sa citeasca, ca sa se convinga, si sa vada. Sau sa viziteze regiunea
de la Mancha.
"Carti citite cu placere de o lume
intreaga si laudate de mari si mici, de saraci si de bogati, de invatati si de
nestiutori, de poporul de rand, ca si de nobili, in sfarsit, de tot soiul de
oameni, oricare le-ar fi starea si avutul, ar insemna ca sunt minciuni? Nu mai
spune dumneata una ca asta;[...] (Cervantes, 2010:180) "Acest Adevar
este creator de sens, caci " In ceea ce ma priveste, pot spune ca de cand
sunt cavaler ratacitor, sunt viteaz, masurat, marinimos, bine-crescut, generos,
prevenitor, cutezator, bland, rabdator, in stare sa sufar chinuri, intemintari,
farmece, si cu toate ca mai ieri-alartaieri m-am pomenit varat intr-o cusca de
parca-as fi nebun, socotesc sa ma pot vedea, prin vrednicia bratului meu, de
mi-o fi cerul prielnic si nu m-o vitregi norocul, ajuns peste cateva zile
regele vreunui regat unde sa pot dovedi cata recunostinta si marinimie incape
in inima mea."
Adevarul lui Don Quijote este Adevarul prin
care traieste si care prinde viata. Un Adevar care e mai evident ca soarele de
pe cer. Caci, daca de simturi mai putem fi inselati, de acest Adevar,
niciodata... Canonicul pe buna dreptate e orb, pentru ca el nu vede aceata
deschidere, aceasta dimensiune a umanismului, a omului nobil, a sacrificiului
si a sinelui. Canonicul traieste intr-o Lume prea saraca, caci el nu vede in
pietre ceea ce, pe buna dreptate se vede, un templu. Adevărul se
orientează către operă. "O modalitate esenţială in care adevărul se
instalează în fiinţarea deschisă de către el este punerea de sine a
adevărului în operă. O altă modalitate în care adevărul fiinţează este
actul întemeierii unui stat. O altă modalitate în care adevărul ajunge să
strălucească este apropierea a ceea ce nu este nicidecum o fiinţare, ci
suprema fiinţă a fiinţării. O altă modalitate de întemeiere a adevărului
este sacrificiul esenţial." (Heidegger,
1995:89)
Don Quijote de la Mancha este pus in slujba
Adevarului, adica a evenimentului care reveleaza ceea ce este propriu. Cand
Heidegger spune suprema fiinta a fiintari, tocmai la un astfel de
destin se refera. Nu in cautarea aventurilor, ci in cautarea fiintei, a ceea ce
este adevar in om, a plecat Don Quijote. Iar aceasta cautare este plina de
aventuri. Dar daca apare in fata unui artist, angajat pe drumul fiintarii, o
ispita, o indoiala, ca el nu e adevarat, ca tot ceea ce a facut pana acum,
toata viata lui a fost o ratacire? Pentru ca aceasta disputa intre Canonic si
Don Quijote este disputa fiecarei opere. Adevarul, "fiinţează numai ca
dispută între deschidere şi ascundere în cadrul reciprocităţii
adverse dintre lume şi pămînt. Adevărul vrea să fie orientat către operă
ca fiind această dispută dintre lume şi pămînt." (Heidegger, 1995:88)
Dar cand au iesit acele carti apocrife,
depre aventurile lui Don Quijote de la Mancha, ce spune insasi Don Quijote
despre ele? Caci, Adevarul o data fiintat in aceasta deschidere nu mai lasa loc
de alte adevaruri. Toate acele carti sunt eretice si ca atare trebuie arse.
Adevarul se instaleaza in fiinitare si ia in stapanire deschisul adevarului. Un
templu se construieste din blocuri de piatra. Si nici o piatra nu e mai putin
adevarata decat alta. Insa deschiderea pietrelor este insasi Templul. Apoi se
intampla sa vina o ciuma sau o molima, si zeii sa dispara, templul sa se
erodeze sub ploi si cutremure. Si dupa multa vreme creste iarba, iezii topaie
pe vechile epifanii, pietrele sunt luate pentru a construi cu ele grajduri
pentru vite. Si iata cum deschisul adevarului si adevarul templului dispare. Si
poate ca acest traseu a trebuit sa apara candva " in greutatea apasatoarea
a pietrei, in duritatea muta a lemnului, in incadescenta intuncata a
culorilor". (Heidegger, 1995:92)
Ridicîndu-se,
templul face să survină adevărul. Aceasta nu înseamnă că aici o formă anumită
de fiinţare (etwas) este reprezentată şi redată corect, ci fiinţarea ca întreg este
adusă în starea de neascundere şi menţinută în ea (Heidegger, 1995:81)
M.
Heidegger, Originea operei de arta, Humanitas, 1995
M.
Cervantes, Don Quijote de la Mancha, colectiile Adevarul, 2010
L.
Blaga, Poemle Luminii, Editura pentru Literatura,
Biblioteca pentru toti, 1966
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu