Saptamana fericirii



M-a intrebat un om cum de scriu asa frumos despre ortodoxism. Frumosul e dupa cum e omul, i-am zis. Si cum, tu nu esti ortodox? Nu. A ramas putin pe ganduri. Tocmai pentru ca nu ma aflu in interiorul unei categorii, sunt sincer. Pot scrie la fel de frumos despre orgiile bahice, despre ritualul imperecherii la Bosimani. Sigur, nu e acelasi lucru. Sunt un om al spiritului. Si nu fac nici o discriminare cand vine vorba de trairile autentice ale omului. Arta a devenit tot mai mult o critica a artei, politica, religioasa, sociala. Nu cred in arta traita ca o incordare. Eu cred in Arta Mare.

Cum sa nu scriu despre misticismul ortodox cand, intr-o primavara, dupa ce tocmai ma intorceam din Londra, dupa ce vizitasem National Gallery ajung acasa, ma pun confortabil in leagan si aud o voce. Ma, da ce voce! Ma ridic putin uimit. Nu venea nici de la difuzoare nici de la biserica din cartier. Venea parca din padure. Ii intreb pe ai mei daca au auzit. A, da e Elvis. Il intreb pe Manel care sapa in gradina. Tu auzi? Da, aud. Elvis. In fiecare seara pe la ora asta. A doua zi era pe la ceasul al cincelea cand s-a facut liniste si gasul lui Elvis s-a auzit iar parca mai matur, parca ceva mai cuprinzator. Am luat in fuga apratul de fotografiat spre rusinea mea, recunosc, sunt pacatos...si bicicelata.


Vocea lui Elvis parea ca un ecou venit din departare sa acopere toata valea. Cu cat urcam cu atat vocea lui devenea mai personala, mai surda. Ca si cum ar fi ramas el, padurea si doar gestul cadelnitei. Auzul meu si simturile o luara razna intr-un fel de sentiment pur, atunci cand ramai mut si auzi prin vibratii, ca dupa o explozie, ca intr-un vis. Caci il pandeam dupa cotitura de la o distanta sigura. Iar cand m-a vazut si-a continuat linistit slujba.


Am trait cel mai profund sentiment religios si nu ma tem sa spun aici, la mijlocul strofei ca Elvis a adus pacea peste noi, si Primavara. El si locul lui de veci, el pomeste de morti. El fara parohie, el are cea mai mare Catedrala. El stie toata slujba. Si asa spunea, aminteeeste-l Doaaaamne pe pacatooosul Gigi Flooaaarea, si iaaaarta-mi paaacatele, vechiul padurar de la care am furat miereee. Si pe Guliman, om aspru din fire, ca daca ne intrau si se intampla destul de des, vacile la el in lucerna mancau pana se umfla, si dupa ce ne urechea il chema pe tata, sa desumfle vaca cu teava.

Si Elvis se ruga pentru pacalte Lumii intregi si pentru Africa chiar daca-i neagra, ca-i frumoasa si am stat asa tacut si cu luare aminte. Da, a fost minunat, a fost un apus si apoi o dimineata si a doua zi ne-am dat intalnire iar la ora cinci, ca era saptamana patimilor si venea Pastele. Iar Iisus era rastignit in fiecare seara pe crucea din troita.


Am fost acolo eu si spre surprinderea mea alti trei copii rusinati de prezenta unui adult. Cand s-au dumirit ca nu am venit sa rad de ei, Elvis si-a inceput slujba cu Psalmul 51 spus pe dinafara, s-au impartasit cum e obiceiul si i-au spus sarut mana parinte cu toata seriozitatea unui ritual. *A fost pentru prima data in viata mea cand m-am impartasit. In acea seara a inceput sa ploua marunt peste noi... Ne-am adapostit toti in mica troita, eu, Elsiv si cei trei copii din cartier. Mai Elvis, i-am zis, si am zambit, tu deja ai prea multi enoriasi. Nu mai avem loc in biserica!

Vezi, imi arata el un nuc la o cotitura de drum dupa ce am ramas singuri. De acel pom s-a spanzurat Titi. Il cunoastem pe Titi. Era un copil firav dar care manuia la nevoie bine cutitasul lui cu maner de os. De ce sa se spanzure un copil pe dealul de unde alta data isi lua sania avant jos in vale pana la blocurile din cartier? De ce? Il stiam pe Titi pentru ca ma duceam cu frati-su mai mare la furat si la scaldat. Dar nu stiam insa ca s-a spanzurat de nucul copilariei, copil fiind.



Pe Elvis il stiu de cand eram mici. Era tiganusul de la pod. Inmormanta pisicile si cainii izbiti de masini. De-atunci si pana acum au trecut multi ani caci eu eram la talba inmultirii cu sapte. Si spre surprindera mea, Elvis stia mai bine inmutirea cu 8 si 7, lucru care imi dadea mari batai de cap. A terminat 8 clase iar acum isi castiga existenta maturand scarile blocurilor si uneori canta la biserica. Dar pasiunea lui de cand era mic copil a fost sa devina popa.

Elvis e preotul fara parohie in Templul Naturii. Elvis nu isi pune patrafirul doar ca sa cante ci si ca sa judece, ca un mare preot, nefericirea, ca nimeni sa nu poata spuna ca nu i s-a dat ceva mare de trait, care sa il faca sa strige: Sinu Adunai, sinu Adunai, bring ning de Kosmos!


***








Intoarce-te Elvis cu Primavara inapoi 
sufletul nostru subred si sarac nu stie de izvor si roada...

Foto.  Anticamera D.
Toate drepturile rezervate !


Niciun comentariu:

Mari consumatori de arta si miere