Viata-i un miracol.

Capitolul XIV

“O, ZEUS, Tatal nostru, vei izbavi pe oameni

de nesfarsitele necazuri ce ii coplesesc,

de le-ai arata tuturora Sursa de care se folosesc!”

[fragment]

     

   —Nu-ti face griji, draga mea! Nico era devastata asa cum ai fost si tu cand ti-am scris si ti-am dat vestea ca nu mai am multe zile de trait.

   —Cum naiba sa nu-mi fac griji, esti prietena mea cea mai buna!

   —Nico, va trebui sa accepti ca asta e situatia...

   —Trebuie sa exista un tratament. Ce au spus cei de la Santa Fe?

   —Crezi ca n-am incercat? M-am saturat sa iau cu pumnul pastile. Vreau sa traiesc liber. Sa ma bucur de viata, de timpul pe care il mai am la dispozitie. 

   —Cum te poti bucura de viata, cand viata se scurge in fiecare zi din tine?! Ai ajuns pielea si osul!!

   —Sunt mai impacata cu mine ca oricand. Ba chiar simt o liniste si o pace inexplicabile. Multa vreme am crezut ca este efectul acelui Delir pe care l-am trait in Florenta. Apoi ca este vina lui, la fel cum l-am facut raspunzator pentru moartea lui TJ. calatoria lui Alexandros, disparitia lui Horatiu, ratacirile Elizei. 

   —Dar are o vina. I-a indemnat sa creada intr-o fantasma care le-a adus sfarsitul. Din ce mi-ai povestit tu el i-a incurajat expeditia lui Alexandros spre Centrul Pamantului.

   —El nu a facut decat sa anticipeze alegerile care urmau sa vina. 

   —Daca stia finalul, de ce nu s-a opus? De ce nu l-a oprit sa faca acele alegeri? 

    —Hmmm....probabil ca destinul nu poate fi pacalit. Iti iese in cale sub diferite forme, ca Sfanta Vineri care se deghizeaza. Nico nu fu multumita de raspunsurile mele fataliste, care de fapt nu ofereau nici un raspuns, ci doar variante multiple ca la un examen de admitere: Incercuiti raspunsul corect, A. B. C. D. Cand de fapt, nimeni nu ti-a spus ca toate raspunsurile sunt corecte. Viata e asa cum trebuie sa fie. Punct. Nici un raspuns nu e gresit. 

   —Daca numesti aceasta fatalitatea, impacare, lasa-ma sa nu fiu de acord. Bine bine, continua Nico, dar cum ramane cu Alexandros?

    —Alexandros...Daca nu era Everestul, era probabil Oceanul Pacific. Destinul te va gasi oriunde ai fugi...

    —Oceanul Pacific? Te referi aici la Horatiu? Se pare ca toti cei care l-au cunoscut pe acest om au sfarsit tragic. 

    —Se pare ca a fost o mina plutind la întâmplare in Crimeea, ci nu Oceanul... Si cand te gandesti ca datorita tie il cunosc. Hahah... Ironia sortii... 

   —Nu imi mai vorbi despre acest individ, ca altfel nu pot sa il numesc. Nico era revoltata, ca si cum din cauza lui eram eu in aceasta stare. O sa ii sterg toate comentariile de pe blogul meu, sa nu mai ramane istoria lui, sa nu mai amageasca si pe altii cu povestile astea macabre. 

   —Faci cum vrei, oricum nu a mai scris de cativa ani din cate am vazut. E un spatiu mort.

   —Trebuie sa existe o cale, trebuie sa te faci bine, trebuie...Nico incepu sa planga. Am luat-o in brate si am linistit-o. 

   —Prima data vine negarea, apoi revolta, si dupa impacarea.

   —Pe naiba! Exclama ea. Nu mai suportam sa o vad cum se ia la tranta cu destinul, asa ca am asigurat-o ca voi incepe tratamentul prescris la acea clinica din Viena. De dragul ei... Lucru care a mai linistit-o. 

   —Nu te intrista, draga mea. Si nu mai plange!  Vine o vreme, cand pasarile din lut chiar isi iau zborul. Le cresc aripi pan' la cer.

   —Lasa-ma cu metaforele astea fataliste. Eu vreau sa traiesti aici, acum. Nu sa imi pun speranta intr-o lume de dincolo imaginara. 

   —Bine bine, am asigurat-o eu inca o data. O sa ma duc la clinica aia din Viena. De dragul tau care crezi in terapia chimica. Asa cum si eu am crezut multa vreme ca starea de bine se rezuma la o bucatica de cioco si la endorfine eliberate in corp. Omul e mai mult de-atat... 

   —Mda...omul e o gramada de rahat! Nici nu apuca bine sa se instaleze in viata ca si vine nenorocirea peste el! Nu mai vreau sa ascult mesaje pozitiviste, de la nu stiu ce Guru asezat confortabil in patul lui de catifea. Nici cat de frumoasa e viata de la toti nefericitii. Ce simplu e succesul de la toti oportunistii. Si cat de mult au muncit ei, cand au facut averi plecand de la lingura de lemn. Toate aceasta masina de iluzii fabrica bani! Bani, Bani, Bani, la fel ca sarlatanul ala pe care il ridici acum in slavi. Ai uitat ca pana mai ieri erai de aceeasi parere cu mine.

   —Bani, Bani, Bani, la fel ca orice clinica care vinde pastile magice, bazate pe formule magice, si pe o alchimie magica ce au creat un monstru ca Big Farma. 

   —Nu e acelasi lucru. Unele chestii sunt dovedite stiintific. Testate riguros in laboratoare pe esantioane, pe grupuri de control. Sunt dovedite statistic. Nu ma lua cu teoria conspirației. Te rog...

    —Hai sa iesim si sa ne facem de cap! am schimbat eu vorba caci discutia nu ducea nicaieri. Hai sa iesim ca in vremurile bune! Fac cinste! Simt nevoia sa ne mai inveselim. Alege tu un loc ca le cunosti mai bine. Ne vom imbata si ne vom lasa agatate de pustani. Vom merge desculte pe strada ca atunci cand aveam 18 ani. 

    —hihihi...chihoti ea ca un copil mic care dupa ce plange incepe sa rada. Nu ii displacea ideea. Mai ales ca ea era centrul petrecerilor. Ea  intretinea atmosfera inca de cand eram la facultate si luam toate cluburile la rand, unde dansam, dansam pana nu mai stiam de noi, pana dimineata.

     In acea calatorie in Florenta, despre care m-am ferit multa vreme sa iti vorbesc, caci n-am stiut cum sa o pun in pagina, iti spuneam ca am simtit o prezenta familiara si un parfum ca cel al mamei. Nu stiu cum vor iesi analizele dupa ce ma voi intoarce in Austria. Dar stiu ca orice ar fi, nu am trait mai intens, nu am simtit viata niciodata asa cum o simt acum. Tot ce ma intristeaza este gandul ca Flavius ar suferi. Enorm! De Hun nu imi fac griji. Stii prea bine cat de usor se integreaza si cat de repede m-a uitat, plecând in lume cu acea puștoaica cu 20 de ani mai tânăra. Asa cum ii spuneam si lui Nico, sunt mai impacata ca oricand cu mine. Incepand cu anul zero, am tot cautat sa ma conving ca Aristotel s-a inaltat doua palme de-asupra pamantului. Am cautat sa ma conving ca miracolul nu exista, iar dacă exista el trebuie documentat, cu dovezi empirice, atins și pipăit. Prin ce minune puteam sfida legile gravitatiei? Cum facem sa înălțam niște păsări din lut? Iată ca răspunsul se afla in fiecare din noi, doar ca e atât de evident ca moartea. Aceasta realitate pe care nimeni nu o poate infirma și totuși nimeni nu poate sa spună ca o cunoaste, căci experiența ei e unica, intimă și irepetabilă. 

     Cautam răspunsuri, dar in tot acest timp miracolul era in fata mea. Zi de zi. Miracolul existentei. Nu mai trebuie sa ma conving ca sa vad, sa cred ca tot ce ma inconjoara este un miracol. Faptul ca omul sta in doua picioare, tinandu-si exchilibrul atat de fragil in jurul coloanei vertebrale. Ca nu murim intepati de un spin la întâmplare, caci viata e atat de fragila...Miracolul ca impartim aceasta lume cu alte fiinte miraculoase precum vulpile, si caii, si gainile. Viata incepe printr-un miracol, ca gainusa care lasa un ou in cosul de rachita. Un ou in fiecare zi... Nu mai privim un ou ca pe ceea ce este, o adevarata minune a vietii. Obsesia copilului de a colecta aceste miracole fragile si a le ascunde in soba. Un cuib plin de oua inseamna o viata. Acest om, acest necunoscut, m-a condus ca pe un orb la marginea apei ca sa vad viata, sa simt pământul, ritmul pur, inima cum bate. Este un ritm in tot ceea ce ne inconjoara. De la triburile de bosimani la ritmul trenului spre mare. 

     Ti-am spus ca trecutul nu e trecut? Ca faptele se compun si se recompun? Ei iata ca intr-un final, toti vom fi iertati, toti vom fi integrati intr-o baie de lumina. Caci nu putem sa ne desprindem de pamant, asemeni pasarilor, fara sa fim recuperati, cufundati in apa care vindeca orice rana, orice gelozie, orice boala, orice crima, orice nedreptate, orice neajuns de a ne fi nascut in acest univers concentrational. Cat de greu a fost sa accept acest lucru. A trebuit sa trec prin moarte. Pe hotarul ce desparte ziua de noapte, totul pare atat de clar. Acum, cand sunt atat de aproape de aceasta prapastie pot sa spun ca intelg ce voia sa spuna Aristotel prin acele cuvinte: Ei simt boala, nu și esența bolii! 

     Fiecare zi pe care o traiesc si care mi se da, este o zi plina de miracole. Si mai ales Flavius, care este cel mai mare miracolul din viata mea. Caci nu stiu cum am putut sa aduc o fiinta atat de minunata pe Lume! Acum, ca zilele mele sunt numărate, cand simt fiecare clipa atat de intens, fiecare adiere, fiecare freamat sub frunze, mirosul pamantului, soarele la amiaza cum imi mangaie obrazul si mai ales somnul, acel somn ca un preludiu a ceea ce inseamna pământul, ganganiile ce misuna sub bolovani, vulpile din vizuini. Suntem, asemeni acestui ghemotoc de blanda care toarce, momentul continuu. Somnul exista numai si numai in aceasta prezenta prin care toate lucrurile se întorc la sursa. Aceata vointa care este in fiecare celula care doarme.  Tocmai de aceea visul capătă consistenta carnii. Gustam pamantul, căci are gust de coji de portocala, gust de mere coapte si de salata de vinete. 

     Dacă as fi o floare.  O pasare. N-as întreba. As vedea cerul, nimicul, apoi iar cerul. As respira ca o balena intr-un estuar de liniste. As fi un nas de câine, un șarpe, sa simt pământul mereu aproape.  

      Vreau sa trezesc in tine imaginea divina, imaginea caprioarei care doarme, imaginea mamei care alapteaza sau a tamplarului care lucreaza. 

         Dar aici, de pe Hotar, din cea mai de jos dintre Lumi, se pot ridica cele mai înalte suflete! Ramai cu bine, ramai cu tine draga mea!