Trandafir Sângerând (Salvador Dali)

În tabloul, Trandafir Sângerând, primul lucru care m-a frapat a fost roşul trandafirilor. M-a dus inevitabil cu gândul la simboul sacrificiului suprem, trandafirii prefacandu-se în picături de sânge. Roşul lor simbolizând sângele vărsat, asemeni acelor martiri care se lasa prada multimilor. Un alt indiciu ar fi faptul ca trandafirii se afla în stomac, centrul dragostei feminine, simbolul virginităţii şi al castităţii. „Fecioara Maria este simbolizată prin măslin, crin, mărgăritar, trandafiri albi şi roşii.”[1]


Pentru că din centrul pântecului se naşte sacrificiul suprem, jertfa care face din femeie un martir prin faptul că naşte, că da viaţă din viaţa ei. În pântecul femeii se reiterează facerea, geneaza acestei lumi cu fiecare etapă a evolutiei sale. Femeia rămâne grea de întraga Umanitatea. Ea poartă în pântece Universul primordial, ancestral, anistoric. În culturile arhaice întâlnim un adevărat cult al fertilităţii. Mama-pământ, din care am luat naştere, din care am crescut şi din care ne-am tras seva, ca simbol al echilibrului, al fertilităţii şi al continuităţii, al eternei reîntoarceri de unde ne-am zămislit. Sacrificiul femeii este dat şi de orientarea privirii spre cer, lăsându-şi zona intestianala descoperită, vulnerabilă. Goliciunea ei nu este decât un foc aprins, dovada dragostei care o arde şi o mistuie dar şi a dorinţelor erotice. Părul de culoare roşie, ca para focului, simbol al erotismului şi al frumuseţii, pentru că o jertfă e valabilă doar atunci când preţul este pe măsură. Mai este surprinsă fertilitatea femeii prin voluptatea sanilor aflati la maturitate, in stadiul "fructului ce da in copt."


Ca şi în tabloul Marele Masturbator, femeia are aceeaşi aluiură de visare, abandonată propriilor dorinţe erotice. Un alt obiect cu functie simbolică pe care l-am observat, a fost stâlpul, care m-a dus cu gândul la stâlpul totemic al lui Eliade. Observăm aici simbolismul Centrului, ca stâlp de care se ţine faţa. In jurul ei se leaga un intreg univers, de la ea porneşte Centrul Lumii, si tot in pantecul ei sfârşeste, pentru că omul e sămânţă. Un alt gest ar fi îmbrăţişarea femeii ce pare ca se leaga de bună voie de stâlpul castităţii sale. Ea este astfel vulnerabilă, iar umbra din spate o pândeşte gata să o devoreze. Toţi ochii sunt aţintiţi pe ea, fiind în centru. Stilul rece şi dur e în contrastat cu căldura corpului febril. Astfel, dorinţele noastre sunt focalizate pe un singur punct, cel al sexualităţii femeii, cel care arde pântecul.


Pântecele deschis al femeii este un simbol catamorf (frica, căderea, eufemismul cărnii, pântecele digestiv şi pântecele sexual); [2] Observăm umbra ca un index, o sugestie a unei prezenţe umane. Umbra pentru om fiind ceea ce este fumul pentru foc. Nu cred că aici umbra are o conotaţie simbolică asemeni tabloului Atavismul în crepuscul. Umbra exprimă doar prezenţa umană, care e gata să devoreze trupul femeii în descompunere, asemeni unei haite de lupi gata să sară asupra prăzii când aceasta e mai vulnerabilă.


După cum ştim în ritualurile de înmormântare ale românilor există şi astăzi obiceiul de a se pune în sicriu frunze sau flori de Rosa canina (trandafir sălbatic), ca simbol al renaşterii dincolo de moarte. În general, florile simbolizează regenerarea, însa trandafirul, născut din sângele lui Adonis, exprima sacrificiul, suferinţa, renaşterea şi iubirea ca dimensiuni majore ale vieţii. Impus încă de ritualurile misterice de la sfârşitul antichităţii trandafirul a fost preluat în creştinism ca efigie a iubirii şi a solidarităţii, fiind considerat imagine a sufletului şi a lui Cristos. .[3]


[1] Jacques Le Golf, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982
[2] Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, Bucureşti, Editura Meridiane, 1991, p. 6.
[3] Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p.187