Copilaria lui Aristotel

Capitolul IX

    Numai intelegandu-i copilaria as putea descifra ceva din acesta nebunie mistica. Mi-am dat intalnire cu Rachel in Italia, unde are o casa de vacanta. Am profitat de o conferinta in terapaii alternative care se tinea in Elveția ca sa ma abat de la drumul meu. Ajunsa in Lugano, am bifat prezenta mea si m-am dus in gara sa iau trenul, care făcea fix 35 de minute pana in Como, de unde aveam sa iau vaporașul pana in Bellagio. Am profitat de privelistea superba si de linistea de sfarsit de sezon ca sa imi satisfac curiozitate legată de acest personaj. 

    Nu pot sa ii inteleg detasarea asta cand vine vorba de fratele ei, tinad cont ca relatia lor e destul de aproapiata. Sau poate ar fi mai bine sa o numesc impacare decat detasare. Rachel parea impacata cu tot cea ce se intampla in jurul ei. Razboie, molimi, foamete, crize economice, disponibilizari, somaj, proteste, revolutii tehnologice, incendii, uragane, animale pe cale de disparitie... Se izolase in vila ei cu priveliste spre lac. Cred si eu, cu asa priveliste nu iti mai arde ca lumea se duce naibi. Mi se parea ca traieste o viata idilica, suficienta siesi, rotunda, repetabila si enervanta, chiar artificiala prin serenitatea ei. Nu avea nimic din fervoarea lui Aristotel. De parca nu ar fi fost frati. Cand am sunat la poarta de la zona rezidentiala, nici nu s-a sinchisit sa imi raspunda. Mi-a deschis un portar care m-a condus la sezlongul ei. Eram imbracata office, iar ea avea doua felii de castravete taiate rotund peste ochi si un prosop pe cap care ii prindea parul umed, o masca de hidratare. Uleiul cu care se imbalsamase ii dadea o aura stralucitoare in soarele bland de la amaiza. Numai fata părea mumificata, ca și cum acel corp era de sine stătător.  

    —Scuze, am fost intimidata de lipsa ei de reacție. Am venit, de fapt stii, am vorbit la telefon...ma balbaiam eu ca si cum as fi dat un interviu la o multinationala cu o fatuca ajunsa in varful pieramidei, prin simplu fapt ca era dotata de natura cu un corp superb.

    —Da da, stiu. Îmi răspunse fără sa își dea castraveții de la ochi.  Il striga pe portar sa imi ia bagajul, sa il duca in camera de oasepti si sa imi aduca un ceai rece cu gheata. Pana la urma nu era atat de necioplita cum credeam. Dar asta a fost prima impresie. Apoi aveam sa ii descopar compasiunea, emotiile si sensibilitatea. 

    —Ce vrei? Iata intrebarea care m-a bulversat si m-a facut sa ma fastacesc. Ce vreau? Cu ce drept? Care-i legatura mea cu Aristotel? Absolut nici una! Nu ne-am cunoscut, nu ne-am iubit. Sunt doar o Anonima. Nu am nume, nu am trecut, nu stiu ce caut aici. Mi-am dat seama de nebunia gestului meu prea tarziu. Sotul si prietenii mi-au reprosat pe buna dreptate ca le neglijez nevoile. Dar m-am ascuns sub pretextul ca vreau sa scriu un roman de dragoste. Toata viata mi-am dorit sa am libertatea sa scriu, fara sa fiu nevoita sa ma gandesc la ziua de maine, la serviciu, la indatoririle zilnice. Mi-am dat seama in aceasta calatorie, ca nu mai este vorba doar despre misteriosul A, ci este vorba despre mine. Despre dorintele si asteptarile mele. 

    —Eu sunt...stii, am vorbit la telefon…Mama voastră mi-a dat aceste foi bătute la mașina de scris cand ne-am intalnit in Curtea de Arges. Imi cer scuze ca nu vi le-am mai inapoiat. Am scos un teanc de foi si in acel moment, din cauza emotiilor, mi-au cazut din mana. Foile s-au imprastiara luate de un vârtej de vant iscat de nicăieri. Treizeci si doua de foi intinau acum apa transparenta a piscinei. Ca acel animal marin, Sepia, care se ascunde in spatele cernelei. Piscina sangera cu sange nobil, albastru. Priveam cum foile de hârtie se îmbibau cu apa ca apoi sa se scufunde ca Titanicul pe fundul Oceanului. Cantecul pe care proabil nimeni nu avea sa il mai descifreze sau macar sa il pipaie... Mi-am cerut scuze si am asteptat cuminte pedeapsa pentru neglijenta mea.

    —Marcelino! Marcelino! striga Rachel dupa portar. Portarul veni in graba, stergandu-si gura  si barba de firimituri, semn ca il intrerupse din pranz. 

    —Doamna...nu apuca sa se scuze ca Rachel ii ordona sa curete piscina. Nici un repros. Nici o privire ca si cum nu aveau nici o valoare. Din câte se pare, doar eu le acordasem o atenție suspicioasa unor însemnări lipsite de valoare literară. 

    —Nu-i nimic, draga mea! Ceea ce e scris sa se intample, trebuie sa se intample. Fatalitatea ei mi s-a parut ușor exagerata. Adica trebuia sa vina vartejul de vant, sa imi ia hârtiile pe sus, sa le poarte așa prin aer un mereu doi ca apoi sa isi gaseasca sfarsitul pe fundul piscinei. Nu, multumesc! Nu cred in fatalitate.

    —Scuze...m-am eschivat cuminte si am tacut, surprinsa de reactia ei, sau mai bine zis de lipsa ei de reacție. 

    —Si, ce vrei sa stii despre Ari? 

    —Totul! Adica vreau sa stiu ce fel de copilarie ati avut. Ma rog, a avut. 

    —Bine, instaleaz-o in camera de oaspeti, ii porunci ea portarului. Vom lua cina mai devreme azi si vom discuta pe îndelete in foișor. 

    —Nu-i nevoie, imi pot rezerva o camera la Hotel. 

    —Cum vrei! a raspuns ea ca si cum ii era indiferent. 

    —Bine, daca nu deranjez...Pana la urma nu veneam in vacanta, ci voiam sa fiu mai aproape de adevar, sa cunosc mai multe despre viata reala a lui Ari. 

     Dupa cina, am ramas pe terasa care dadea spre piscina. Luminile din gradina erau blande, linistea serii facea sa aud vuietul unei cascade nu prea departe. Din cand in cand zgomotul unui motorino care trecea in graba tulbura linistea acelei seri de vara prelungite in toamna. 

    —Copilaria noastra, incepu Rachel sa povesteasca, privind lacul Como in zare, a fost...

Tacea, ca si cum, din acel punct, din acel moment, avea sa inceapa totul. Ca si cum aceste cuvinte aveau sa rescrie istoria.

    —Ari...relua cu gandul departe, s-a nascut intr-o zi de August. Mama l-a pus intr-un cos de rachita in sufragerie ca era o camera mare, racorosa ca un beci. Deschidea larg ferestrele ca sa il auda in caz ca plange, avand multe treburi prin gradina, rufe de intins pe culme, de tocat vinete și ardei pentru zacusca. 

    —scuze, pot sa inregistrez? am scos eu reportofonul inainte sa imi dea acceptul, ca sa pun omul in fata faptului implinit.

    —As prefera sa nu...Nu imi place sa imi aud vocea, prefer sa fie interpretata de un povestitor, zambi ea. 

    —Inteleg, nici o problema. Am bagat reportofonul in geanta si am scos carnetelul cu notite. Se pare ca Rachel nu se lasa intimidata nici un moment de persoana mea. Pe cand eu...

    —Promit sa nu te mai intrerup, am zambit cald iar ea mi-a raspuns cu acelasi zambet. 

    —Poti sa imi spui Ritz! 

    —Cu placere, Ritz! am exclamat incantata si usurata, ca si cumva fi fost acceptata intr-un club select. 

    —Dupa cum spuneam, isi continua ea poveseta,  pana la varsta de șapte ani Ari a fost un copil tare linistit. Niciodata nu plangea. Nici nu stiai ca exista printre atatia frati. Il vedeai ca uneori isi lua bucata lui de paine si pleca de la masa pe deal. Nu se bătea niciodată pe cea mai mare felie de pepene. Cand s-a nascut, pus in cosul lui de rachita, o gainusa se cuibarea  si ii lasa in fiecare zi cate un ou. Când a început sa meargă in picioare,  Ari isi făcuse obiceiul sa caute toate cuiuburile si sa ascundă ouăle. Toamna când a dat bruma si trebuia sa facem focul, mama a descoperit cu stupoare soba plina de oua. Imi aduc aminte bine acea toamna pentru ca, dupa cum era obiceiul, se taiau pasarile ca sa nu le hranim peste iarna. Atunci a fost taiata si gainusa lui...

    —Cred ca a fost devastat!...

    —A fost... A plans... A plans mult si cu sughituri. Nu mai avea lacrimi. Nu il mai facea nimic fericit. Noi toti fratii am facut atunci o sceneta ca sa il mai inveselim. El era insa la pat cu stari febrile. In acea stare incepuse sa delireze. Vorbea cu cineva, se pare, cu un personaj imaginar, intr-o limba pe care nu o intelegeam, un fel de limba arhaica...

    —De ce crezi asta? 

    —Urmarea un anumit partern. Se repetau anumite cuvinte cheie. Accentul mereu cadea pe cuvantul de la finalul propozitiei, semn ca structura era a unei limbi vechi cu verbul la final. 

    —Interesant. Daca îți aduci aminte, ai putea sa reproduci vre un cuvant? 

    —Nimic... A, ba da. Kosmos. L-am retinut pentru ca era singurul cuvânt care avea un sens.

    —Si apoi?

    —Apoi...ne-am strans in fata lui si am recreat momentul in care gainusa lui, Cocolina, isi lua zborul in tarile calde! L-am mintit ca si gainile migreaza ca alte pasari in tarile calde. Ca si ele se pot desprinde mai mult de doi metri de-asupra pamantului, daca le inalti de pe coama casei. In acel moment, el s-a uitat la noi, ne-a fixat din priviri si a inceput sa rada. Radea in hohote si nu se mai oprea. Nu am dat prea mare importanta acelui eveniment. Cand esti mic totul pare normal si firesc.

    —Inteleg...nu am vrut sa mai insist pe latura fantastica pe care o cunosteam din povestile lui scrise pe blog. Voiam ceva real. Am strabatut atatia km pentru ceva real! 

    —Imi poti spune de unde numele asta? Ritz incepu sa rada cu gura pana la urechi. 

    —Toata lumea intreaba. Numai el putea purta povara unui asa nume. Hahaha!.

    —Cum alegi un asa nume? E o enigma pentru mine!

    —Nu e nici o enigma. Mama avea obiceiul sa ne aleaga nume dupa tot felul de superstitii. De exemplu, punea niste apa cu sare intr-un lighean. Daca sarea se alegea de apa pana a doua zi, era un semn ca trebuie sa te cheme Sara. Avem o sora mai mica pe care o chema Sara. 

      —Dovada ca sarea nu s-a amestecat cu apa!

      —Incredibil, nu? Iar pe mine, după cum sti, ma cheama Rachel. Ritz, așa obișnuieste sa ma alinte Ari. 

    —Da, stiu ca sunteti multi frati...Nu ii stiu pe toti. Imi cer scuze. 

    —Nici o problema. Pe David, fratele cel mai mic, l-a numit aruncand o Biblie de la balconul mansardei. Țin minte ca ne-m urcat toți sus, avem și o poza cu acel moment. Mama a făcut semnul crucii pe Biblie, a ridicat-o deasupra capului și a dat cu ea de pământ. M-a trimis pe mine repede pana jos, am ridicat cartea sfânta deschisă la Samuel, și am strigat cat am putut: E băiat!

    —Si cum il cheama? Au strigat toti in cor, nerabdatori. Acolo unde s-a deschis era povestea cu David si Goliat din mitologia ebraica. David, isi pastea oile pe camp, cantand la harpa, si dintr-o data un leu i-a atacat turma. Atunci el a luat prastia si a lovit leul pana l-a doborat la pamant. 

    —Și a fost băiat…

    —Normal, îl cheamă David. 

    —Si pe Aristotel?

    —Pe Aristotel, singurul nume pagan din familia noastra, l-a ales tata. Ii picase in mana o carte cu marele filosof. Si cum nu a inteles nimic din ea, a tras concluzia ca trebuie sa fie ceva foarte important. Hahah, rase Ritz fiind intr-o dispozitie numai buna de povesti. Portarul aduse un cocktail cu rom alb, suc de anans, cocos si fulgi de gheata, niste prajituri cu crema de avocado si afine. 

    —Da, uneori suntem atrasi de cuvinte iinexplicabile. 

    —Tata avea obiceiul, adica mereu, sa citeasca cu voce tare, doar asa intelegea ceva. El nu avea ganduri. El trebuia sa isi auda vocea, caci in gand nu putea exista nimic pentru el, dacă nu putea fi verbizat. Tot ce citea tata parea o incantatie, fie ca citea Thora, fie ca citea Cartea Tehnica a Centralei Termice. Tot asa a citit si Analitica Primara si Secundara, sau Fizica, sau De Caelo din opera lui Aristotel. 

    —Cuvintele creaza realtitatea, cumva sunt familiara cu teoria asta. 

    —Nu, nu avea o teorie. Avea multa practica. Citea cu voce tare, fara sa inteleaga o boaba din ce citeste ca si cum cuvintele ar fi existat indepedent de sensul lor. Ca si cum ar fi avut la origini o forta creatoare, ex nihilo. Avea si un ritm al lui in care citea, sacadat, fara inflexiuni in voce, fara intreruperi.

    —Poti reproduce acel ritm?

    —Era ceva de genul: ta-ta-ta ta-ta, ta-ta-ta-ram. Apoi ritmul se intorcea in ta-ta-ta-ram, ta-ta-ta. Mereu punea accentul pe ultima silaba. Nu avea nici intonație nici semne de punctuatie de care sa se impiedice. 

    —Ca o curgere! 

    —Exact! exclama bucuroasa ca sunt aici, prezenta, ca inteleg mai mult decat las sa se vada.  Ofta adanc ca si cum ar fi rascolit intr-un cufar cu trairi prafuite. Limba latina mi se parea atat de melodioasa. Nu intelegeam nimic, dar ritmul in care ne citea tata, ne adormea instantaneu. Cand ne baga la somn il puneam sa citeasca un pasaj, cred ca era din Sfantul Augustin, De Civitate Dei. Alte ori ne citea din Cartea Cronicilor toata spita neamului si toata genealogia celor 12 triburi semite: de la Adam la Metusaleh , de la Enoh, la Ham, Set si Iafet, de la Melhisedec pana la Iuda si David, nu rata nici un nume. Pe toti ii amintea ca un popa ce se roaga pentru vii si pentru morti.

    —Si crezi ca asta a avut un impact mai tarziu in viata lui Ari?

    —Cu siguranta! 

    —In ce sens? 

    —Cum adica in ce sens? Pai e clar ca numele ne caracterizeaza. Si este raspunzator de propriul destin pe care il contine. Si pe care il anticipeaza. Singura proprietate pe care o avem este Numele. Noi nu suntem nici buni nici rai, nici frumosi nici urati, nici drepti nici strambi. Suntem de fapt Numele nostru. Nimic mai mult si nimic mai putin. Caci numele contine adevarata esența a omului. 

    —Uff, nu ma mira ca vi se citea filosofie ca un cantec de leagan, am glumit eu. Prin destainuirile ei imi lasa aceasta libertate de a fi spontana. 

    —Hahah, Da, da. E cat se poate de adevarat. Eu una cred! Uite, cand a crescut mai mare a inceput sa isi caute numele. Prin liceu a citit tot ce se poate citi despre Aristotel. Avea reclamatii de la diriginte, ca nu e atent la ora de matematica. Ii confiscase toata opera lui Aristotel: Scrierile metafizice, Scrierile despre logica, Etica, Estetica, etc. Nici acum nu le-a recuperat ca n-a mai avut de la cine.

    —De ce? am incercat sa o trag de limba, caci as fi putut cu aceasta ocazie sa confirm intamplarea povestita de Carmen si toata acea isterie colectivă...

    —Nu stii, profa lui de mate avea inceput de alzhimer. A sfarsit saraca intr-un sanatoriu...

    —Aha, am auzit multe variante...mai puțin pe asta cu Alzheimer. Deci asa zici ca pana la urma Aristotel si-a revendicat numele.

    —Cam asa ceva. A fost surprins si incantat sa afle ca filosoful atenian era bi-sexual. Ca avea si altfel de lectii pe care le tinea tinerilor lui elevi de sex masculin si pe care ii invata cum sa iubeasca. Si cand a spus asta la scoala i s-a scazut nota la purtare. 

    —Dar lucru asta e stiut, atenienii traiau intr-o societate care incuraja dragostea, indiferent de dimensiunea ei. 

    —Exista la ei, completa Ritz, mai multe forme de iubire: dragostea Filos, dragostea Agape, dragostea Eros. Discutia devenea interesanta si relaxata. Se vedea ca Ritz este o fata inteligenta, sclipitoare chiar. In ciuda faptului ca nu o interesau diplomele academice, se putea ridica oricand la nivelul unui doctorand. 

    —Mai doriti un cocktail? Ne intreba portarul si parca deja anticipase raspunsul nostru si intinse tava, de data asta cu alta combinatie de vodka cu suc de rosii, putin limoncelo, cateva picaturi de sos Tabasco, piper macinat si cuburi de gheata. Combinatia asta de fierbinte si rece imi dadu niste senzatii...nebanuite.

    —Ce fel de dragoste preferi tu dintre cele trei?

    —Ritz se uita la mine seducator. Daca ma intrebi dupa doua cocktailuri, iti voi spune ca Filos. Daca ma vei intreba la al treilea, nu pot fi sigura decat de Eros, zambi ea seducator. Riscam sa ma îndepărtez cam mult de la scopul acestei întâlniri, asa ca am revenit cu o curiozitate:

    —Parintii vostri v-au batut, sau in mode special pe el? 

    —Nu, doamne, fere! Adica mama ne mai atingea asa, dar tata niciodata nu a dat in noi.   

    —Pedepse? 

    —O da, mai mult pedepse. Mai ales pe Ari care pleca de-acasa. Dar de ce intrebi?

    —Pai nu stiu, are niste urme de bici pe spate. Nu stii de ele?

    —Vergituri?

    —Nu...Seamana mai mult cu niste zgarieturi. Dar nu are importanta. Voiam doar sa verific o ipoteza. 

    —Oricare ar fi cazua, nu poate fi atat de tragica, nu? imi zambi Ritz ca si cum m-ar fi amenintat ca nu are rost sa intru si sa despic firul in patru.

    —Tragica nu, doar fantastica! am ras eu.

    —Hahaha! Apropo de fanastic. Am o poveste pentru tine care e legata de copilaria lui Ari, daca tot te intereseaza subiectul asta. Tot nu mi-ai raspuns de ce esti atat de interesanta de persoana lui! 

    —Sunt ochi si urechi! am sorbit o gura de băutura ca sa mai câștiga puțin timp de gandire. Stii... Nu am nici o legatura cu persoana lui, sunt doar o Anonima obsedata! Ce puteam sa-i spun? Mai bine ca am tacut...

    —Intr-o seara de iarna, isi aminti ea, mama ne-a citit o poveste. Ben Hur sau Quo Vadis nu mai știu care din ele, ba ambele. In fine, nu conteaza in care e povestea. Ne strangeam toti in jurul ei, ne bateam pe locul din stanga si dreapta, fiindca placerea era sa iti rezemi capul pe umar mamei si sa ii simți parfumul, sa adormi așa…Numai iarna ne citea ca nu erau prea multe treburi de facut pe-afara, iar noaptea era lunga. Ei bine, in acea poveste era vorba despre un baietel, pana in doispe ani, care modela pasari din lut. Peste noapte, pasarile prindeau viata si isi luau zborul. Auzind asta Ari se grabi sa modeleze si el niste pasari... din zapada. Le puse pe o tava si astepta sa se intample minunea. Dar nimic nu se intampla. Pasarile ramaneau intinse pe tava, transformate in niste pasari de gheata. A doua zi iesi soarele si le topi. Ne-a chemat pe toti sa vedem minunea. Ne uitam nedumeriti la tava de copt placinte care acum era plina de apa. Toata familia era stransa in jurul tavii fara sa intelegem entuziasmul lui. Venit, veniti, veniti! striga el. Minunea s-a intamplat!  Reteta functioneaza! Fratii mei au ras de el, tata si mama i-au explicat ca zapada s-a topit si nu si-a luat zborul nici o pasare. 

    —Pai si atunci de ce pasarile din poveste isi luau zborul? a inceput el sa planga dezamagit. Parintii noștri ne-au spus mereu adevarul, mai ales despre Moș Crăciun. Nu puteau sa minta, ziceau ei…ca e păcat.  Dar Ari,  Ari…Nu a vrut sa inteleaga sub nici o forma ca povestea pe care i-a citit-o mama nu este decat o fantezie. Copiii nu fac insa diferenta intre realitate si fantezie. Abia pe la varsta de sapte ani li se dezvolta gandirea abstracta. 

    —Stiu stiu, asta e domeniul meu... Am confirmat eu si i-am dat dreptate. 

    —Ok, nu ma bag peste domeniul tau, nu sunt specialista. Ideea e ca Ari incepu sa faca tot felul de experiemente cu pasari. Cand a venit primavara facea pasari din lut, crezand ca materialul era de vina, ca nu respectase reteta din poveste. Pasari in diferite forme si dimensiuni. Ajunsese un adevarat artist daca ai fi vazut maestria lor, aripile care imitau penele in cel mai mic detaliu. Pasarile din lut le intindea pe o tava si le baga in cuptor. Scria pe foi tot felul de combinatii si le taia rand pe rand pe toate de pe foaie. Pasari din sare. Pasari din faina și coca, pasari din lemn, pasari din hartie, si tot felul de pasari nemuritoare.

    —Si, pana la urma cum s-a terminat experimentul lui? 

    —Cum sa se termine? Evident! Pasarile din lut nu isi iau zborul! 

    —A renuntat asa repede?

    —Nu, doar ca nimeni nu il mai baga in seama cu pasarile lui. Asa ca nu stiu sa iti spun cand a renuntat la obsesia asta. Ce puteai sa ii spui unui copil care credea cu toata fiinta lui ca pasarile lui de gheata si-au luat zborul?

    Pentru prima data am fost dezamagita...Ma asteptam sa găsesc ceva fantastic in copilaria lui. Sincer, speram din toata inima ca macar o pasare sa isi fi luat zborul...Am realizat atunci cat de saraca e lumea celor mari care nu cred in puterea imaginatiei. Si aproape ca m-a lovit o tristete pe care nu am putut sa mi-o explic. Ca si cum tot cerul meu cazuse. Venisem ca un vanator de mituri, sa demontez tot ceea ce mi se parea o escrocherei, iar acum cand obtinusem ce mi-am dorit, nu mai aveam nici o satisfactie. M-am simtit ca si cum as fi tradat pe acel copil, ca si cum as fi taiat eu cu foarfeca mea aripile acelor pasari. Ca numai din cauza mea nu au reusit sa isi ia zborul. M-am simtit ca o impostoare in rai! 

    Acum imi dau seama ca tot delirul lui Ari se trage dintr-o serie de dezamagiri. Cocolina, pasarile din lut, oita, moartea Negruzzei, si alte povesti la fel de triste pe care le-am auzit și pe care n-am sa le mai reproduc aici. Probabil ca Ordinul Trubadurilor rătăcitori nu este decât un pretext sub care si-a ascuns aceasta dorinta din copilarie, de a putea sa desprinda zborul din lut. Chiar si pentru cateva secunde in care s-ar fi înălțat, macar doua palme, si-ar fi dovedit ca desprinderea de pământ e posibila, i-ar fi confirmat experimentul, dorința ascunsa din copilarie. Acum inteleg de ce tot misterul se invarte in jurul acestui truc, salturile pe care le exersa la ora de sport. Sunt devastata cumva de adevarul gol. Nu credeam ca pot trai o dezamagire asa mare intr-o atomsfera atat de idilica ca aceasta. Sunt pusa in fata dezamagirii unui copil. Am ramas tacuta in fata acestei intamplari. Era doar un copil al carui zbor fusese frant...

    A doua zi dimineata m-am trezit cu micul dejun, putin mahmura, ca si cum as fi venit in luna de miere. Sotul m-a suna sa ma intrebe cand ma intorc ca nu se descurca cu Flavius.  Am astepta ca Ritz sa se intoarca de la cumparaturi si i-am povestiti de intentia mea da imi scurta sederea si de a ma intoarce cat mai repede acasa. 

    —Ce mai stii de el? Mai traieste? Mai scrie? Ritz zambi calm, vazundu-mi agitatia mea. 

    —Nu-ti face griji! Ari lipsea cu zilele si cand eram noi mici. La inceput parintii mei anuntau politia, care il aducea acasa recuperat din nu stiu ce targ sau gara. Era un aventurier. Un hoinar carea se urca din mers in tren si calatoarea asa prin nu stiu ce locuri. 

    —Avea un anturaj, o gasca?

    —Nu. Din cate stiu eu nu. 

    —Aha...Cand ai luat contact cu el ultima data, pe unde era?

    —Sincera sa fiu, nu stiu. Cred ca a trecut mai bine de un an, era pe undeva prin Africa, zicea ca se duce sa viziteze niste triburi de bosimani si un anume vraci, care stapaneste bine tehnica Axis Mundi, habar n-am ce tehnica mai e și asta. El mereu a fost inclinat spre chestii spirituale. De mic copil, dupa cum ti-am povestit.

    —Bosimani? Am tresarit la auzul acestor cuvinte, si mi-am adus aminte de scena in care m-am trezit invartindu-ma singura in casa, dupa acel documentar. Nu poate fi o simpla coincidenta? De ce trebuie sa fac tot felul de asocieri intre lucruri pur si simplu intamplatoare? Am crezut ca un om rational si analitic ca mine este dezvrajit de tot felul de superstitii, iar acum descopar ca sunt la fel ca orice tzatatza care merge in pelerinaj la Arsenie Boca si pupa oase moarte. 

    —Da da, bosimani. Triburile astea inca mai pastreaza ceva ancestral. Au o cultura pe care noi, europenii, nu o putem patrunde. 

    —Da, stiu...revizionistii...cred acum ca tot ce e European este nociv. Dintr-o data au descoperit marile culturi minore...Dintr-o data tot ce e in afara e pur si sublim. Sa imi scuzi revolta, dar nu ma pot abtine! Avem atatea lucruri bune, am adus civilizatia, am eradicat boli, am inventat vaccinuri si am crescut nivelul de trai peste tot pe unde am trecut. 

    —Nu imi bat capul cu cine are dreptate! 

    —Bravo! Ce bine e sa duci o viata lipsita de inversunare politica. Oarecum, era cea mai buna dovada ca pana la urma este sora lui Ari. Aceasta lipsa de simt istoric, sa spun asa. Sigur ca sunt putin invidioasa. In Universul Bellagio prea putin conteaza problemele Lumii...

Se facuse tarziu. I-am multumit pentru povesti și ospitalitate.

    —Dar de ce nu mai ramai? 

    —Nu mai pot, poate o sa ne mai vedem. M-am scuzat politicos ca trebuie sa ajung in tara cu niste probleme de familie si i-am multumit inca o data pentru gazda si primire. 

    Am plecat oarecum dezamagita, chiar daca imi implinisem scopul pentru care venisem in Bellagio. As fi vrut, in disperarea mea, sa inchid aceasta poveste in Florenta, perla Italiei, acolo unde totul incepuse, dar am renuntat la idee caci nu ii mai vedeam rostul, așa ca am luat un taxi pana la aeroportul din Malpensa.  In drum spre casa in leganarea aeronavei, aveam destul timp sa meditez, mi-am dat seama de un lucru revelator. Bucatelele de ciocolata ale lui Carmen nu au nici o putere ascunsa. Ci sunt doar un pretext sub care Ari si-a ascuns nebunia. I-a facut pe toti sa creada ca de fapt datorita acelei bucatele de ciocolata se poate inalta de-asupra pamantului cu doua palme. Caci e mai usor sa crezi ca puterea care anima lucrurile se afla in afara ta, ci nu inauntrul tau. 

    In acea noapte, Ari a reusit sa o scoata pe Carmen din realitatea cifrelor. Tot ce s-a intamplat acolo a fost datorita lui Carmen. Ea a crezut in puterea fantastica a dragostei, un fel de fruct interzis pentru ea. Cand crezi ca iti poti lua zborul, asemeni pasarilor de lut, totul e posibil. Carmen a trait un delir de grandoare accentuat de chimia endorfinelor. Carmen este singura veriga lipsa din intamplarea fantastica pe care a trait-o Aristotel pe sacarile Domului din Florenta. El nu era decat un mediu prin care imaginatia s-a propagat, prin care fantasticul s-a materializeaza. Asa cum interpretarea unei picturi nu se afla pe panza, ci in ochiul celui care priveste. 

    Firesc ar fi fost sa investighez copilaria lui Carmen ca sa inteleg de unde a pornit obsesia asta pentru Ari, fantasma prin care l-a investit cu puteri supranaturale. Probabil ca povestindu-i cum l-a vazut in acea saritura cum leviteaza, Ari a inceput sa creada ca poate sa se desprinda de pamant. Astfel si-a indeplinit dorinta ascunsa a copilariei, sa faca pasarile de lut sa zboare. Cum de m-am lasat pacalita de Carmen? Cum de nu am reusit sa ii vad pasiunea ascunsa pentru colegul ei de banca? Era atat de evident... Ca il iubea pe cel care nu o vedea decat ca pe o fata cu parul lins, cu fata cuminte, ca pe una din surorile lui. Pasiunea ei ascunsa pentru colegul care ii spunea povesti nemuritoare doar ca sa obtina temele la matematica. Iar ea, la naiba, creada ca acele povesti sunt declaratii de dragoste scrise special pentru ea. 

    Deseori profetii sunt incurajati de proprii discipoli sa creada in puterea lor nelimitata. Acest delir de grandoare il intalnim fara exceptie in imaginea dictatorilor. La origini se afla un eveniment unic, care nu poate fi nici infirmat nici confirmat. Apoi apar martorii, legendele, povestile, faptele marete si realizarile fantastice. Un mare artist, un creator, nu isi pierde timpul cu detalii, se vor gasi destui comentatori care sa caute sensurile ascunse. Acelasi mecanism s-a propagat si in comunitatea online. Iar eu am fost atrasa de aceasta gandire magica si primitiva. Pentru moment, am crezut ca Aristotel chiar poate face pasarile sa zboare...Readusa la realitate, am trait dezamagirea pe care a trait-o si el, copil fiind, pus in fata adevarului rece, de gheata. Cat despre Carmen, probabil ca inca este in negare. Nu as vrea sa treaca printr-o criza care sa o trezeasca. Caderea ar fi prea mare... Cum spuneam, realitatea pentru unii este mult prea dura. Nu am gasit nimc fantastic in copilaria lui Aristotel ci doar dezamagiri si traume. 

    Dupa ce a trait o alta dezamagire, caci tocmai ce se despartise cel mai probabil de Francesca, Ari a pus mâna pe cutia de metal cu ciocolate pe care o primise la absolvire si pe care o uitase sus pe șifonier. Isi aduse aminte de Carmen, colega lui de banca. In acel moment, intamplare facea ca atat Carmen trimisa de corporatie la un team-building in Florența,  cat si Aristotel care era in vizita la sora lui, Maritzzia, care studia medicina, sa se întâlnească. S-au reintalnit dupa mai bine de zece ani, iar Carmen a vazut in asta mana destinului. Trebuia ca Ari sa fie alesul. Si cum altfel putea sa fie alesul daca nu printr-o intamplare fantastica? Avea succes, avea cariera, isi lua repede o fusta rosie cu care isi asorata rujul de pe buze, pantofi stileto si si-a dat intalnire in Piata della Signora. Au baut, probabil ca au si dansat si dupa petrecere au ramas sa se mai plimbe pe strazile pustii ale Florentei. Ari incepu sa isi arate farmecul de trubadur imitand tot felul de instrumente. Carmen l-a incurajat sa isi afirme nebunia si talentul. Dupa cum stii, din acel moment totul avea sa capete proportii cosmice.