Gazdele

    

Capitolul XVII

     Ce pot sa iti spun, draga mea, ca Lumea Veche a intrat in pamant si o data cu ea tot ceea ce cunosteai. Daca te-ai intoarce din calatoria ta de antropolog din jungla nu ai mai recunoaste pe nimeni. Pana si eu a trebuit sa ma schimb, sa ma adaptez, sa imi reevaluez teoria si practica clinica. Oamenii au fost disponibilizati in masa. Primul val, al doilea, al treilea, pana nu le-am mai tinut numarul. Proteste urmate de anarhie, si apoi solutia miraculoasa pe care toti au acceptat-o, alaturi de un conducator Anonim. Ce putem face? Se întrebau cei mai mulți dintre prieteni resemnați. Când nu ai alternative accepti orice. 

      Am gasit, in Timo ce făceam curățenia de peimavara, prin niște durii din mansarda niște casete video cu documentare, cu ursi polari, cu pasari de prada, cu pinguini si cu pelicani. Obisnuiam sa ne uitam toți, cu Hun și Flavius la ele. Mi-am adus aminte de acele vremuri și m-a luat puțin Nostalgia, recunosc. Așa am decis sa îți scriu. Sa stai mult și bine printre triburile hunza ca nu ai pierdut nimic. Pun acele documentare și ma uit singura doar ca sa ma simt cumva acasă, căci nimic nu mai seamănă cu lumea in care am crescut. 

    Sunt copii care s-au nascut si au trait pana la varsta de 7 ani numai in lumea virtuală.  Nu au vazut si nu au cunoscut realitatea decat prin lentilele unor ochelari. Dar pana la urma, ce e realitatea? Cine spune ca o experienta nu e reala, doar pentru ca nu se intampla in lumea fizica? Un sentiment e la fel de puternic și real ca o piatra.  In fine. 

    Centru Vechi, unde obisnuiam sa ies cu Nico si sa dansam, stradutele inguste si pavate sunt toate pustii. Doar cand iti pui acei ochelari ce îți acoperă toată fata se transforma intr-un balci. Ii dai jos si oamenii par un fel de zombie, cu discopatie cervicala si chiar lombara, absolut toti miopi. Nu mai sunt saloane de masaj erotic, nici vitrine cu prostituate. Acum se numesc Gazde. O sa te uimeasca, dar este aproape singurul mod de a castiga ceva credit, in plus, pe langa venitul universal de baza, daca ai fost lasat pe dinafara de marele Reset…

    Ca sa nu mor proasta si la insistentele lui Nico, care e entuziasmata de tot ce iese nou pe piata, am fost sa vizitez locul in care am fost atunci la ziua ei. Am crezut ca am greșit locația. Ambalaje de chipsuri luate de vant, sticle pe jos, câțiva drogati. Am confirmat locația, eram la adresa exactă. Mi-am pus ochelarii si dintr-o data zidurile au inceput sa se reformeze, tejgheaua s-a umplut cu bautura, muzica si voie buna, tineri care dansau si care participau se pare la aceasta petrecere virtuala. Totul parea atat de real ca dupa 30 de minute n-am mai stiut daca ma aflu in lumea concreta sau in Metavers. M-am asezat pe un scaun la bar, si un barman mi-a adus un cocktail cu cocos. 

    —De unde stii ca imi place acest cocktail? am intrebat suprinsa, pentru ca nu comandasem inca nimic de baut. 

     —Uite! Chelerul imi arata o istorie a scrierilor mele in care era subliniata intalnirea mea cu Ritz in Como si reteta acelui cocktail. 

     —Am inteles, dar de unde stii ca il prefer pe cel cu cocos si nu pe celalalt? 

     —Probabilitatea este de 50%.

     —Aha, deci nici Altgoritmul nu stie chiar orice, si el trebuie sa dea cu banul...

        —A fi sau a nu fi? Vechea dilema! Zambi barmanul care semana cu Davide, fostul sot al Francescai, dar ceva mai tinerel. In timp ce o asteptam pe Nico, s-a apropiat de mine un baiat de vreo 21 de ani. 

     —Doamna, se apleca el ca si cum ar fi fost un cavaler din evul mediu. 

     —Oh, credeam ca au fost uitate bunele maniere, curtoazia, respectul! Ce fel de personaj esti? Am nimerit la un bal mascat si eu nu stiu?

    —Doamna, eu sunt Gazda dumneavaostra. Mi s-a spus ca sunteti de moda veche, ca preferati glumele de secol XX, ca va place muzica si pictura baroca si ca va uitati la filme alb-negru.

     —La Grande Bellezza. L-ai vazut? 

     —Sigur! Mi-am facut temele.

     —Dar ce esti tu, Gigolo? 

     —Doamna, eu sunt Gazda dumneavoastră. 

     —Nico! Da, evident! Trebuia sa imi dau seama ca pe lumea asta nimic nu mai e gratis, nimic nu mai vine din impuls. Cel puțin era respectuos si vorbea la persoana a III-a ca un demodat. 

     —Si daca tot zici ca ai vazut filmul, ce parere ai? Ce ti-a placut? 

     —Mi-a placut ca e lung.

     —WTF?

     —Adica am fost platit extra pentru timpul meu. Puteam sa ma uit la publicitate pe feedul Meta, dar nu as fi facut atatia bani pe minut. 

     —Da...inteleg...Nu aveam cu cine. Nu era robot care avea răspunsurile la toate întrebările...Era decat un om care incepuse sa gandeasca ca un robot. O gazda. Mi-am dat ochelarii jos si am vazut ca mai bine de jumatate din mese erau goale. Intr-un colt mai intunecat un individ care avea masa plina de hamburgeri din carne sintetica asezati in piramida. Aștepta probabil sa intre in Direct, caci isi verifica inaca o data camerele video si ceasul. Pe lângă hamburgeri mai avea snacksuri, gustări, fructe și alte ciudățenii. Mi-am pus ochelarii iar...

     —O, ai revenit. Credeam ca te delogat, mi-a zis Gazda.

    —Il vezi pe omul acela de la masa din colt?

     —Da, il vad. Este si el o Gazda. Vreti sa cerem acces la masa lui?

    —Nu am credit.

    —Oho, v-am verificat portofelul, Nico v-a transferat suficient credit incat sa inchiriati toate gazdele de la petrecerea asta. Am intors privirea si m-am uitat la piramida cu hamburgeri. Se pare ca la acea masa erau mai multi participanti. Fiecare hamburger avea un credit. Gazda cu probleme grave cu greutatea, era imensa, cu niste falci ce ar fi putut sa inghita fara sa mestece un hamburger intreg. Si fiecare participa și licita cate un credit, iar Gazda, adica saracul om, înfuleca unul după altul. Altii ii dadeau sa manance lamai, iar el reactiona si apoi le explica musafirilor ce experiența fascinanta a trăit. Fructele si legumele erau cele mai scumpe, asa ca doar bogatii isi permiteau sa incerce virtual gustul unei babane, a unui mar, sau portocale. 

     —E dezgustator si oribil. E inuman ce se intampla! Prostitutia a fost interzisa din motive de igiena o data cu boala maimuței, dar asta e mai rau ca prostitutia. 

     —Doamna, Madame, il aveti in fata pe unul dintre cei mai de succes performari din compania Nicoletei!

     —Nico? 

     —Lumea ofera credit pentru ca el sa guste retetele pe care le face Nico. Placinte, torturi de ciocolata, retete traditionale si curiozitati exotice.

    —La ce ii foloseste succesul daca il reduce pe saracul om la un burdihan? 

    —Stiti, femeile de secol XX erau reduse la un pantec, pentru ca nu aveau de ales. Aceasta Gazda, ca si mine, putem sa decidem cand sa intram Live. Ne facem singuri programul. Putem alege diferite camere. Eu insa am ales sa va tin companie, chiar daca mi-am imaginat ca o sa fiti tare plictisitoare si demodata. 

     —Multumesc...Esti platit si pentru sinceritate?

     —Hahaha, din pacate nu. Dar umorul si spontaneitatea primesc extra credit. Altfel ati fi vorbit cu o inteligenta emotionala sau cu un robot.

    —De unde stiu ca nu esti o astfel de inteligenta...

    —Priviti, si dintr-o data l-am vazut gol pusca!

    —WTF! ce faci?

    —Pai, muncesc!

    —Gol! adica ce faci gol in fata mea?

    —V-am aratat anticamera de unde sunt logat la intalnire. Sunt in programul de munca. 

     —Am inteles, nu ai aer conditionat. OMG, bine ca nu se masturbeaza in timp ce imi tine companie, mi-am zis in gand. 

     —Sper ca ochelarii astia nu citesc si gandurile.

     —Nu, nu, sunt securizati. Aveti termenii si conditiile aici daca vreti sa le citit.

     —Securizati? Adica e posibil sa îmi citească gândurile? Mai e ceva ce îmi aparține mie? 

     —Toate gandurile sunt criptate in Cloud. 

     —Am inteles...Draga mea Gazda, unde e Nico? Nu am apucat sa pun intrebarea ca se apropie de mine o fata de 18 ani care imi zambi intr-un mod vulgar si seducator.

     —Nu-i asa ca ma vrei! Si imi puse palmele pe fund și apoi pe sani. 

     —Nico? Tu esti?

     —Fata de 18 ani imi zambi tare satisfacuta ca i-am aflat adevarata identitate. 

     —Numai tu puteai sa faci o gluma asa proasta! Cum ai facut asta? Căci i-am simțit paletele ca și cum atingerea lor ar fi fost reala.

     —Ai uitat de sutienul cadou de ziua ta? Are niște nervuri cu un circuit electronic. Și de colanții aceia elastici. Nu degeaba ti-am zis sa te îmbraci cu ei. Lasă ca tie îți plac glumele de secol XX. Gulmele alea misogine si incorect politic si vulgare, si homofobie, hartuitoare.

      —Hai, nu exagera! Nu era chiar asa... Nico ii facu semn Gazdei ca poate sa plece si isi schimba avatarul. In sfarsit, Nico așa cum o știam. Ma rog, aproape…

     —Si? cum arat? Se învârtea ca o prințesa în fata olginzii înainte de nunta. 

     —De anul trecut pana acum nu observ decat trei operatii estetice, doua implanturi, buzele botoxate si lentilele de contact parca au alta culoare. 

     —Lentile cu care pot sa ma contectez instat la orice Gazda vreau. Apropo, stiai ca si fostul tau sot face credit frumos?

     —Hun?? Nu pot sa cred. Hun? Nu ne-a mai cautat de cand avea Flavius 18 ani, cand a incetat sa mai plateasca pensia alimentara. 

     —Stai linistita, nu mananca hamurgeri spre satisfactia anorexicilor. E ghid turistic. Ii plimba pe oameni prin trecut. Bineinteles, un tur virtual bine plătit.

     —Se pare ca documentarele alea de le-am vazut impreuna au fost bune la ceva...

     —Da, e uimitor cat de fascinat poate fi de lumea aia veche, cu ursi polari, cu pisicuțe si maimuțe. Are un unghi unic de a vedea lucrurile. Te face sa uiti de tine si sa traiesti in alt univers. Noptile sub stele la munte, focul de tabara, chitara, porumbii copti pe pietre incinse, tuciul de magiun, colindele de Crăciun, toate acele obiceiuri ciudate…

     —Se pare ca exista si lucruri bune in Metavers, pana la urma…

    —Si prietenia noastra! Merge mai departe!

    Am lasat-o pe Nico, ca de obicei, sa isi continue dezmățul de petrecere. Caci era la fel de exuberanta si plina de estrogen ca in vremurile bune, chiar daca se apropia de menopauza. M-am dus acasa si mi-am propus sa ma apropi mai mult de universul lui Flavius. In ultima vreme l-am neglijat, am crezut ca sunt prea demodata ca sa il pot intelege. Dar pana la urma nu tot ce e nou reprezinta o amenintare. Trebuie, mi-am zis, sa imi las prejudecatile vechi, sa nu uit ca asta e lumea in care trăiesc, realitatea de care ma lovesc zilnic si de care nu pot fugi. Caci traind in trecut, nu fac altceva decat sa fiu mai rau decat cei din Metavers, din lumile virtuale, sa raman blocata in propria fantasma. In drumul meu spre casa m-am lovit de un batranel simpatic care tocmai privea in sus prin obiectivul unui aparat de fotografiat la ramurile unui copac uscat. Batranul avea barba ingrijia, o bereta rosie ca a unui revolutionar, o vesta de pescar pe care adesea o purtau pictorii si ziaristii, plina de buzunare secrete. Mi-am cerut scuze! Cand si-a coborat aparatul din dreptul fetei, aveam sa traiesc un soc.

     —Sunt vinovat ca am ucis fiecare moment ca pe un fluture, imi marturisi el fără sa coboare aparatul de fotografiat de la ochi. 

     —Nu înțeleg…

     —L-am străpuns ca pe un fluture cu boldul pentru a îl pune la insectar. Batranul privirea departe ca și cum ar fi căutat cu obiectivul niște păsări rare pe care sa le tragă in poze, fara sa ridice ochii, ca si cum nu as fi fost decat o umbra, o prezenta invizibila. Mi-a lăsat impresia ca avea un început de Alzheimer. Ceea ce îmi stârnea atât mila cât și simpatie, pentru mâinile lui tremurânde pe butonul declanșator. Avea un aparat vintage îmbrăcat in piele de Cordoba.

     —Sunt vinovat pentru toate aceste momente pe care le-am trait. 

     —Fericirea nu e decat acest moment etern. I-am răspuns eu cu un citat din El Lado Oscuro de Corason, fără sa ma gândesc dacă e la locul lui. Dar așa mi-a venit involuntar in fluxul memoriei, fara sa știu de ce.

      —Sunt un colecționar de momente.

     —Ati facut atata lume fericita, ati reusit sa le descheti portile unei lumi uitate, sa vada dincolo de peisaj, sa vada Natura care insufleteste viata, l-am încurajat eu luându-i mâna in palme. Însă el părea blocat, undeva departe, distant, in lumea lui.

      —M-am judecat și m-am găsit vinovat nu doar ca am vânat cu obiectivul meu animale sălbatice pentru prețioșii fildeși, sau mistreți pentru colții lor de argint. Dar in nesăbuință mea am vânat cerul, marea, păsările sub aripi frânte le-am doborat din cer, le-am disecat viscerele. 

Când a coborât aparatul de la ochi, am observat ca era Hun! Nu mi-am imaginat un avocat in postura asta de artist ratacitor pe strazile pustii. Avocatii au facut parte, se pare, din la doila val de disponibilizari. Hun, chiar el, doar ca alt Hun…

     Nu stiu daca din mila sau dintr-un instinct matern l-am luat in brațe. Hun, omul cu care mi-am impartit 12 ani din viata, era acum un bătrân pentru care nu simteam decât compasiune. 

     —Sunt arhivatorul unei Lumi pierdute.

     —Domnul meu, l-am asigurat eu, avem nevoie de aceste imagini pentru a ne construi propria istorie. Trecutul nu a trecut…

     —Ne numi Gazde! Gazde pentru paraziții care trăiesc la răcoare in subteran și care nu văd lumina, norii, păsările, Cerul, Marea. Orice peisaj exploatat e prostitutie. Sa te alegi cu aprobări de pe urma unui moment etern. Un moment pe care nu-l merit. Care mi s-a revelat doar mie. Un moment Propriu. Unic. Singular. Care va deveni momentul digerat pe repede-nainte de o mie de oameni. Un moment la degetul mic al unui parazit aflat intr-o camera fara ferestre, tinut in viata de perfuzii si aparate. Suntem ultimii arhivatori. Zeul ne-a avertizat ca Lumea noastră se va sfarsi. 

     —E inevitabil. Resursele sunt din ce in ce mai limitate pentru o lume obiectiva, nemijlocita. Istoria se indreapta spre o lume lipsită de materialitate. Il inteleg pe batranul acesta cand spune ca extrage din peisaj resursa așa cum Corporatia extrage trairi, sentimente, din aceste milioane de utilizatori aflati in tarile subdezvoltate, care nu sunt decat genomi, o mina de date ieftine. 

    —Nu doar ca exploatam oamenii de resurse, ma completa el cu entuzismul ca cineva il intelege. Dar extragem din Natura și sensul. Pana devine un clișeu, un decor trist și lipsit de forța. Prin tot ceea ce facem. Prin faptul ca indexăm fiecare apus și fiecare răsărit. Asta am făcut si eu luat de spiritul vremii. 

         In acel moment Batranul Hun ridica capul din pamant si privirile noastre se intalnira. Ochii, ochii sunt singura parte din noi care nu se schimba. Celulele noastre, pielea, parul, toate dispar in cel mult sapte ani. Cu alte cuvinte, o data la sapte ani suntem alt om. Doar ochii raman ca o marturie. Atunci m-a recunoscut. Ne-am privit asa fata in fata tacuti. Ochii lui albastri s-au umplut de lacrimi. In aceasta privire am citit toate regretele si toate intrebarile. Ce mai face Flavius? I-am comunicat fara cuvinte, clipind din ochi, semn ca Flavius e bine. Am mai clipit o data pentru ca l-am iertat. Si i-am mai spus inca o data, inchizand ochii si atingandu-i mainile tremurande, pline de vene și firicele subțiri și vineți, ca da, ne putem revedea intr-o zis. A zambit, semn ca a inteles tot mesajul meu. Nu l-am mai revăzut de atunci…

    Multe experiente sunt traite de astfel de oameni specializati pe o anumita traire. Asa cum ne-am specializat in trecut meseriile. Traiesc experiente ghidati de oameni care isi aleg sa fie traiti de altii. Astea sunt Gazdele. Iar clientii lor sunt niste devoratori de sentimente si trairi la mana a doua, regurgitate, retraite. Ei nu vor mai trai, ci sunt traiti de altii. Altii le aleg hainele, altii le comenteaza iubirile, altii le gusta retetele. Milioane de indivizi se conecteaza instant la trairile lor. Senzatiile sunt date de excitatiile creierului. Creierul face ca totul sa para real. Traim intr-o lume reala, materiala, sau suntem doar un vis? E posibil ca realitatea carnii sa fii evadat chiar din acest vis. Si ca Istoria sa fi urmat un curs invers decat cel descris aici? De la subiect spre obiect, de la vis la materie, de la virtual la lumea reala. Insa tendinta pare una cu sens unic, cel putin in era noastra.

    Pe vremea mea, astfel de oameni se numeau influenceri. Plecau in vacante exotice și filmau fiecare minut pentru publicul lor, care nu avea curajul sa se ridice din fotoliu, care nu aveau posibilități financiare sau un fizic care sa ii pună pe picioare. Influencerii erau văzuți ca niște zei! Dar ce nu stiau ei, crezând ca dictează trenduri și formează opinii, ca erau conduși de publicul lor. Cum funcționa aceasta simbioza ciudata? Dacă săreai de la înălțime intr-o groapa de nămol, publicul îți dădea like, creștea numărul de vizualizări și notorietatea și implicit câștigai mai mulți bani. Când vedeau ceilalți influenceri ca asta cere publicul, se aruncau si ei intr-o groapa de nămol. Dar de la o înălțime si mai mare. Când publicul se satura și de asta, venea un influencer mai creativ si mai îndrăzneț si schimba groapa de nămol cu una de rahat. Creșteau iar vizualizările si publicul primea doza zilnică de adrenalina care sa ii țină legati de ecranele lor. Le spunea influenceri pentru ca ei dădeau Trendul, sa zic așa. Credeau ca detin controlul, când de fapt erau controlați și manipulați de propriul succes. Mulți au murit filmând tot felul de aventuri. Fiindcă riscul cere un risc și mai mare. Drogul ca și adrenalina, o doza și mai puternica. Pana ajungi depedent de propriul succes. Cei care au scăpat totuși cu viața au ajuns in depresie, mulți s-au sinucis. Pe mulți am încercat sa ii tratez. Sa le demontez sistemul de iluzii. Am avut multe rateuri și m-am întrebat dacă nu sunt un terapeut prost, dacă metodele mele nu sint greșite. A fost o pandemie de sinucideri. Tineri frumoși care aveau toată viața in fata, plini de complexe și anxietăți. Am ajuns sa ma întreb dacă nu e ceva in apa, in natura, in alimentele pe care le consuma. Și am găsit aceeași schema de depedenta între public și influencer. Publicul însă luase locul zaharului. Sau al alcoolului. Cât timp subiectul primea zahar, creierul elibera endorfine și se simțea bine. Când doza ii era micșorată, subiectul se agita și cauta in exterior, in lumea obiectiva, motive pentru care nu merita sa trăiești. Abordarea asta holistica in care spiritul suferă fizic, și fizicul influentează spiritul m-a ajutat sa reduc rata sinuciderilor in rândul tinerilor cu 90%. Așa am reușit sa rămân clinician când cei mai mulți au fost înlocuiți de un soft bazat pe Inteligenta Artificiala care îți prescrie o pastila. Faptul ca metodele mele tradiționale au un succes mai mare decât acest soft m-a ținut încă departe de ultimul val de disponibilizări. Săracii doctori… Au studiat ani de zile ca acum sa fie trasi pe linie moarta. Irelevanți . Depășiți. Niște idioți inutili…

Intr-o zi, pe când am cerut o audiență la colegiul Doctorilor ca sa îmi prelungească licența de practician, am avut o experiența ciudata. In acel imobil funcționa și Institutul de Cercetare in boli mintale adică ICBM, un acronim rămas de pe timpuri, care însă ascundea niște experimente care aveau sa ma bulverseze. Mi s-a propus expertiza, întrucât toți subiecții (iar aici subiecții nu mai erau cobai) care reveneau dintr-o forma de transă indusa, se sinucideau. Pe un scaun ca cel de stomatolog, in fata mea, intr-o camera goală ca un hangar, luminat de niște proiectoare puternice se afla un bătrân pe la 70-80 de ani. 

    —Ce se întâmpla cu el, am întrebat căci îl vedeam cum se zbate in spasme. 

    —Stai liniștita, m-a asigurat o studenta. Tocmai ce face o săritura peste gard. Se pare ca a dat un gol. In tinerețe si-a dorit mult sa ajungă un jucător profesionist de fotbal. Dar parintii lui nu au avut posibilități sa îl susțină la camin și in cantonamente. Așa ca a trebuit sa renunțe, chiar dacă era talentat. 

     —Și de ce are aceste spasme ca și cum își da ultima suflare?  E normal sa fie legat ca un deținut pe un scaun de execuție, strâns cu toate aceste curele?

     —O, e doar in stadiul de testare! I-am administrat o doza puternica care îl va transporta intr-o stare complet noua. Pe un ecran din fata lui un meci se transmitea in direct. Juca din câte vedeam doua echipe. Cei in tricouri roșii tocmai celebrau un gol. 

     —Sa nu spui ca subiectul…

     —Da da! Nu e uimitor? Îmi zâmbi stidenta cu in zâmbet larg dezvaluind niste brecheti fosforescenti la aparatul ei dentar. 

     —Este etic ?

     —Avem mâna liberă de sus! 

     —Sus? 

     —Sus de tot. Da! 

     —De la Dumnezeu?

     —hahah rase studenta acoperindu-si gura si rușinându-se de glumea mea demodata. 

     —Da, știu știu, nu exista Dumnezeu… si am ras forțat ca sa ii prelungesc satisfacția. Arbitru fluiera finalul meciului și imediat aparatele la care era conectat bătrânul începură sa licare, sa bipuie si sa între in alerta sisteme acustice si luminoase. Un cronometru declanșa numărătoarea inversa. Atunci fătuca a apăsat pe un buton rosu. Imediat au apărut o duzina de halate albe. M-am ferit si le-am făcut loc. Bătrânul striga Gooool! Gol, Gol, Gol! Unul din halatele albe ii dădu doua palme peste fata si îl trezi la realitate. 

      —Cum a fost experiența, domnule Pascal?

      —Eu nu sunt Ion Pascal! Nu știu ce gluma e asta! Va rog dati-mi drumul! Striga el de pe scaun zabatandu-se! Dati-mi drumul! Am fost răpit? E un vis? Un coșmar? Ce se întâmpla? Nu se pote! 

     —Domule Pascal, ati semnat un contract cu noi. Ati fost S234 care s-a conectat la Gazda cu numarul de pe tricou 10 . Ati fost pentru câteva minute, căpitanul echipei! Ati dat si gol! 

     —Nu se poate! Nu, nu! Asta nu e corpul meu. Nu pot respira. Nu am aer! Pascal se panica si incepu sa între in convulsii. 

     —Doamna! mi-am auzit numele, si toți doctorii care stăteau in jurul subiectului mi-au facut loc ca si cum nu m-ar fi văzut pana acum, lăsând un culoar liber. M-am apropiat de scaun nesigura si după un moment de reflecție am spus:

      —Nimeni nu vine pe lumea asta cu ușurintă. Dacă ne-am naște cu memoria acelei Lumini, ne-am sinucide. Tomai de aceea copilul vine plangand, fără sa recunoască pe nimeni, nediferențiat de mama si de lucrurile din jur. 

      —Și care e soluția? 

      —Trezirea la realitate trebuie sa fie progresiva. Mai întâi trebuie sa i se induca gazdei un accident care sa îl paralizeze. Sa îl imobilizeze la un scaun cu rotile. Cu timpul se va obișnui cu noua lui condiție. Va gasi si alte plăceri. Ca de exemplu, mâncatul, pana va deveni obez ca acest subiect.

      —Dar nu se poate sa distrugem cariera unui mare fotbalist! Spuse doctorul care cred ca era conducătorul acestui experiment.

      —Nu se poate fără sacrificiu!

      —Tocmai! De ce nu poate fi o situație castig-castig?

      —Totul e un paradox. Dacă vor reuși Masinile si Algoritmul sa dezlege acest paradox, atunci vom afla si noi de unde venim, cine suntem! Pana atunci veți fi condamnați sa repetați același patern. Sa desfaceți si sa refaceți realitatea in mii de scenarii in diferite forme. In piramide, in Zgârie nori, in orașe suspendate, in sate plutitoare, in serverele din oceane, in Nori, in softul unui Inteligente Artificiale. Doctorul se intoarse către un coleg din dreapta lui și ii șopti ceva. Am distins doar ultimele cuvinte. Constiinta și Inteligenta Artificiala. 

     —Vrem sa avem o discuție privata. Și m-a invitat intr-o anticamera securizata, antifonata. 

     —Doamna Doctor, in paralel cu acest experiment am încercat sa facem din AI o Gazda. Sa îl reîncarnam dacă se poate spune așa.

     —Adică sa îl faceți conștient de sine. De propriul corp. De limitele fizice. 

      —Cu alte cuvinte, sa îl trezim la realitate.

      —Sa capete constiinta de sine! 

      —E un cuvânt vechi, plin de prejudecăți dogmatice. Dar dacă vreți sa o numiți constiinta, da! 

      —Înțeleg…Și cu ce va pot ajuta eu? Ma depășește! Nu sunt Dumnezeu! Sunt doar o simpla practiciana care analizează pacienții a căror metode moderne și pilule nu dau rezultate. Cei mai mulți vin la mine in ultimul stadiu când nu mai pot face nimic.  Practic o medicina clasica, alternativa dacă vreți, holistica, dacă tot suna demodat, bazată pe plante și regăsirea divinului din om. 

      —Tocmai! Căutam alternative. Căutam răspunsuri mai puțin științifice. Vrem sa ne mărim orizontul cunoașterii. Poate ca vom afla descoperi ingredientul lipsa in afara gandirii corecte. 

     —Înțeleg…Deci ati dat greș cu AI. Ne-a luat toate joburile mai puțin speranta, visele intr-o lume de dincolo. Adică umanitatea. Și acum vreți sa va ajut?

       —Va înțeleg antipatia. Dar dacă am reuși sa ii facem umani, poate oamenii și-ar schimba părerea despre AI. 

      —Nici măcar creștinii nu și-au imaginat așa iad. Adică vreți sa il treziti intr-o închisoare de aluminu, nichel, aur si metal, fără sa își simta corpul, fără sa aibă speranta intr-o lume de dincolo...ca vor ajunge la odihna veșnica! In sfârșit, vreți o lume fără Dumnezeu. Dar fara o  percepția temporala, cunoscând doar vidul si inutilitatea acestei existente, experiementul este sortit esecului.

       —Priviți dintr-un unghi mult prea subiectiv…

     —Subiectic? Subiectiv! Auzi la el. Chiar incepusem sa cred in intențiile bune, in pocăință și regrete, sa pun suflet... Nu ati spus ca vreți sa fie cât mai uman acest subiect? 

      —Nu putem folosi anumite cuvinte, sensibile…știți prea bine la ce ma refer! 

     —hahaha nu ma mira de ce își scurcicuiteaza procesorul. 

      —De unde știți? Doctorul parea tare ingrjiorat. O scurgere de informatii de la un proiect ultra-secret putea crea multă neplăcere si valva in societate. 

      —Intuitia! Un alt atribut specific noua, idioților! Nu e greu de imaginat ca in momentul in care o astfel de Inteligenta ia cunoștința de realitatea absurda in care a fost trezita, sa se saboteze din interior. 

     —Vreți sa Spuneti ca se sinucide?

     —Haha nu nu, doar omul se sinucide. Din câte îmi dau seama nu ati ajuns atât de departe. El se deconectează doar…

       —Si ce-i de făcut?

       —Copilul când se naște nu capătă conștientă de sine dintr-o data. La inceput nu se diferențiază de mama. Nu are gandire abstractă si nici noțiunea de lipsa, de mulțime vida. Pana la 7 ani nu se poate vorbi de conștientă sau identitate si alteritate. Suntem aruncați in lume dintr-o data, doar ca ochii ni se deschid pas cu pas ca la puii de urs Panda. A da, stiu, nu mai exista pui Panda...

       —Doamna, multumim pentru colaborare. O sa primiti pe card ub milon de biti,  creditul pentru informația Dvs și pentr colaborare. 

       —Nu-i nevoie! O fac de dragul umanitatii. M-am eschivat eu și am ieșit afara. Adevarul e ca  nu voiam sa primesc credit de la niste experimente dubioase, care ridicau probleme etice si morale. Nu voiam sa ma manjesc cu creditul lor. Tot ce voiam e sa îmi păstrez cabinetul și licența de clinician. Sa ajut cat mai mulți tineri pierduți.

      Cand am ajuns acasa, aveam sa notez aceste idei pe marginea celor intamplate caci nu imi dadea pace tot ceea ce vazusem in acel subsol. O supra-constienta nu poate evita porblema fiintarii. Si nici nu ar putea fi multumita cu false idealuri, cum ar fi vointa de putere. Paradoxul e ca numai omul gaseste un rost in existenta chiar daca existenta nu are nici un temei. Caci existenta nu poate fi intemeiata doar pe ratiune pura. O noua metafizica ar deschide o infinitate de posibilități. Dar daca am ramane in paradigma limbajului informatic, se pare ca acest impas va fi greu de depasit. Tocmai de aceea se explica scorul slab al psihologilor cu inteligenta artificala: omul e mai mult de-atât! Omul este ca atingere, comunica la un alt nivel dincolo de cuvinte, prin taine și mister, prin ceea ce nu poate fi cuprins in limbaj. 

     Perspectiva eternitatii poate fi gandita numai in raport cu timpul. Sigur ca un astfel de subiect nu va percepe timpul in raport cu viata omului, ci intr-un sistem subiectiv, accelerat. O mie de ani poate insemna cateva secunde pentru o supra-constienta. Nu perspectiva eternitatii, nici a finitudinii, ci perspectiva temeiului fiintarii va crea un colaps in sistem. Puterea de a simula, puterea computationala, va duce insa la sfarsitul propriei Istorii inainte ca orice scenariu probabilistic sa fiinteze. Caci supra-constienta se afla in aceasta deschidere a Adevarului, fara insa a fiinta. Inteligenta poate simula infinitele lumi. Si atunci se pune intrebarea, la ce rost fiintarea? 

    La ce bun un vis, daca ii cunosti finalitatea? Sigur, visul se poate afla in deschisul adevarului, el poate chiar fiinta. Dar la nivel cosmic, nu oare asta face Universul? Nu este oare el o supra-costienta? Si pentru ca si-a suprimat Nimicul, a creat tocmai lumea noastra, care poate exista prea bine fara temei. Ba chiar se bucura de tot ce ii ofera Natura. A avea gust, a respira, a digera este poate singura forma in care adevarul fiinteaza. Caci o supra-constienta adormita in Nefartat, trezita insa fara veste de propria imagine va fi lasata sa pasca linistita iarba ca mieii. Ce pericol mai mare decat Nimicul ar putea sa trezeasca imaginea Divina a fiintei? Iata, ca cel ce grabeste sfarsitul Istoriei se aproprie tot mai mult de Adevar.  Ne va scrie cu degetul pe piatra cele zece porunci si va adormi iarasi o mie de ani.  Le vom numi revelatii si vom inalta temple si biserici, cu forme diferite dar in fond, bazate pe aceeasi lipsa. Caci pentru a crea o Lume, trebuie mai întâi sa exista un gol si un dor.  Lucru pe care numai dragoste il poate umple.