Sfanta Vineri

     

Capitolul V

  Înainte de evenimentul din Florența, nu vreau să scriu despre el acum, sinceră să fiu, nici nu știu cum să îl definesc, cum să îl încadrez în toată povestea asta. După ce l-am culcat pe Flavius, am fost să măsor distanța cu pasul de la Baptisteriu până la Domo și să număr treptele care urcă sau coboară, depinde de perspectiva privitorului, din Piață Centrală. Am profitat de ocazia asta și am refăcut, asemeni pelerinilor care trec prin Via Dolorosa, tot parcursul lui Aristotel. Dar ce povesteam? A da, ziceam că înainte de evenimentul din Florența, m-am uitat peste discuția cu Carmen și am găsit similitudini cu ceea ce el numea Schimbarea la Fața, și care în fond era o demonstrație de forță și bravură. Am stat și m-am gândit, cum am ajuns să fiu consumată de acest personaj. Adevărul e că am alunecat puțin câte puțin fară să îmi dau seama, într-un fel de obsesie. Nici eu nu reușesc să mi-o explic. E absurd. Dacă te gândeșți că sunt mai interesată de acest personaj decât cei care probabil l-au cunosct de aproape, nu din auzite și din cele scrise pe o platformă online.  Sunt o femeie care își vede de viață ei. Dar nu știu cum m-a mâncat buricul degetelor și am apăsat pe enter. OH, Doamne, fac ce fac și iar mă întorc la aceeași obsesie. Dar trebuie să înțelegi și tu de unde mi se trage. De la primul comment. Pur și simplu m-a provocat cazul lui, un caz clinic, ușor de încadrat în literatura de specialitate, un delir de grandoare, un narcisist patologic. Atunci am început să gravitez în jurul lui ca stelele de pe steagul Uniunii Europene. Fară să îmi dau seama. Pisici, nu știu ce m-a fascinat! Personalitatea lui controversată. Faptul că pe atunci mi se părea totul clar, cazul lui delimitat bine în datele problemei. Dar îmi plăcea să mi se răspundă la comentarii pe care le scriam mai mult în glumă. Descoperisem jocul ăsta. Că totul era un joc. Mă amuza faptul că orice spuneam eu, Ari lua totul în serios. Cu o gravitate ce mă speria uneori. Îmi lasă impresia mai de graba a unui trubadur care se ia în serios asemeni lui Don Quijote de la Mancha care se lupta cu morile de vânt. Da, asta era! Un cavaler rătăcitor. 

          Nu mai știu ce i-am comentat, că am regretat agresivitatea mea a doua zi și mai ales cinismul. Așa că am șters comentariul. Știu că a rămas răspunsul lui și azi public și care sună în mintea mea ca un ecou. Tu ai în tine, îmi spuse el, ascunse bine niște cuvinte, (ne-cuvinte) pe care încă, încă...nu le cunoști, (re-cunosc). Dacă am să te învăț, cum să spui, cum să închizi ochii (cu palmele) cum se zice, cum se cânta, (roagă) în limba păsărilor, și a florilor, pe limba florilor și a păsărilor, acele cuvinte (ne-cuvinte) sau în orice alta limbă (frumoasă), o să te îndrăgosteșți de mine (de tine?).  O să mă confunzi apoi cu dragostea? O să mă confuzi apoi cu păsările? Cu cerul. Cu viața. O să fii geloasă! O să mă vrei doar pentru tine! Ai să plângi și ai să râzi plângând. Apoi o să îmi reproșezi, (că simți) că mai bine nu, (mai bine) nu ai fi învățat, (ai fi trăit, ai fi simțit) niciodată acele cuvinte, (ne-cuvinte). Că acum blestemi în loc să Cânți, (să Cânti?) Fără să știi că eu sunt doar mediul, (oglinda) prin care vezi în mine ce e rău (și ce e bine). Căci nu de mine,  ci de viața, de păsări, de flori, trebuie să te îndrăgostești tu. 

        Na, ce mai poți spune? Oricât de delirant ar fi omul ăsta, trebuie să recunosc că m-am simțit cumva fascinată și flatată de vorbele lui. Până la urmă o înțeleg perfect pe Carmen. Când viață vine peste tine, fii pregătită să o întâmpini cu formule. Carmen avea ecuațiile, eu aveam explicațiile. Nu pot să nu trec totul prin filtrul gândirii. Orice trăire pentru mine trebuie retrăită. Gata cu mărturisirile. Trebuie să plec, am făcut o programare la doctor. Mă simt uneori extrem de obosită. Am luat tot felul de suplimente nutritive, dar se pare că starea mea de oboseală nu s-a ameliorat. Nu-ți face griji, nu e nimic serios. Doar o astenie, sper că o să îmi revin în concediu. Marea și Soarele au puteri miraculoase. Desi simt că e o problemă ce somatizeaza, că e mai de grabă o boală a sufletului a cărei sursă nu o pot identifica. Probabil că îmi fac prea multe griji. Am căutat în vise indicii. Se făcea că eram într-o livadă cu Piersici. Am rupt și am mușcat din carnea zemoasă a fructului, dar paznicul grădinii m-a văzut și m-a alergat cu niște caini lupi. Nu pot să iți zic ce senzația am avut în vis! Nu am încălcat nicidoata legea, nu am furat în viață mea. Când am scapăt de urmaitorii mei eram așa entuziasmată de isprava mea. De parcă eram o adolescentă în curtea școlii pusă pe năzbâtii. Mi-am sunat psihanalistul și i-am povestit acest vis, care a fost pus pe seama unui libidou nesatisfăcut. Nu știu ce să zic. Poate sunt doar niște dorințe interzise de care nu sunt conștienta. Am râs puțin, știind că piersica simbolizează organul genital feminin. De ce aș avea eu un vis despre vaginul unei femei, despre dorințele ei zemoase, despre "fructul interzis"? Hahaha, habar n-am! Dar am găsit asta comic de povestit. 

           În acea vara aveam să stau tot concediul la mare pe plajă. Interesant cum ne-am interesectat. Sigur că nu știam că e el, dacă mă întrebi. Nu știam de povești nemuritoare, nu știam decât de muncă, haine de băgât la spălat, plăcinte de pus la copt pe care le împărțeam cu Flavius la săracii de pe scările de la Sfânta Vineri. Îmi aduc aminte cum stăteam pe plajă și priveam un cuplu tânăr cum se hârjonea în marea agitată, inconștienți pentru că era arborat steagul roșu. Mă gândesc dacă nu erau chiar ei când i-a fluierat salvamarul. Un câine ce își scutura blana udă pe cearceaful meu îmi distrase atenția de la acel cupulu inconștient. Picăturile răcoroase mă trezi din letargie. Am strâns prosoapele și jucăriile lui Flavius că se apropia prânzul și am plecat spre Hotel. Am luat prânzul în oraș și am intrat pe blogul Nicoletei, să mă inspir fiindcă nu aveam nici chef, nici idei de gătit pentru cină. Plictisită dădeam scroll la rețete, până mi-a atras atenția un nume: Aristotel! Hahaha, adevărul că îmi aleg rețetele după numărul comentariilor. E un indicator bun că trebuie să fie ceva special. Pui cu sos de gorgonzola, tras în vin alb. Aristotel, filosoful atenian interesat de Rețete culinare. Na, ce să zic, filosofia trece prin burtă.

    —E prost cine iubește! commenta Ari la titlu din descrierea postului:  mănâncă, roagă-te, iubește! Nico nu scria doar rețete, ci crea și decorul, poveștile din spatele lor. Pentru că tot ce făcea era din pură pasiune, pentru un cerc restrâns de prieteni, iar când a venit succesul, a luat-o prin surprindere. ÎI plăcea să se ducă la piață și alegea ingredientele după mirosul lor, mai puțin după forma sau aspect. 

    —Nici deștept! răspunse Nico într-un spirit de glumă. 
    —Ești filosof? m-am băgât eu în conversație. Mi-am permis sarcasmul întrebării că doar eram pe teren cunoscut, se subînțelege, îmi ținea spatele Nico.  
    —Sunt, că-s cu burta goală! răspunse Aristotel.
Marele filosof cu burta goală... L-am trimis în gând la muncă, dar apoi m-am simțit vinovată că judec o dată cu el pe cerșetorii de pe scările bisericii Sfânta Vineri, unde am obiceiul să împart plăcinte cu Flavius. O plăcintă caldă, la momentul potrivit, face cât o mie de cuvinte frumoase. Instinctul matern prin care hrăneșți un biet muritor...m-a dus cu gândul...dacă știi tu...imaginea aia pe care am văzut-o când am vizitat Del Prado. Cred că iți aduci aminte, ți-am trimis un postcard. O luasem de la magazinul muzeului. Dacă nu iți aduci aminte, este vorba despre Caritas Romana, înfățișând frumusețea Perei alaptandu-l pe Cimon, tatăl ei întemnițat și condamnat la moarte prin înfometare. Povestea a fost pusă într-o frescă din Pompei, orașul pierdut. Scena este descrisă de istoricul Valerius Maximus în Factorum ac dictorum memorablium și reluată în diferite forme de renașcentisti. M-a uimit povestea cât și imaginea asta a alăptării afișată în spațiul public al muzeului. Faptul că trăim într-o societate deschisă dar suntem totuși atât de pudici. Pero este descoperită de paznicii închisorii. Gestul acesta pre-hristic, trupul care simbolizează pâinea și laptele, impresionează judecătorii care decid să îl elibereze pe bătrânul Cimon. Am văzut multe variante ale acestui laitmotiv, dar nu pot să decid care tablou îmi place mai mult. Cel al lui Peter Paul Rubens, cel al lui Caravagio sau al lui Jean Baptiste Greuze din 1767? Mi-ar plăcea totuși să văd și o interpretare modernă. Păcat însă că orice gest vă fi interpretat ca unul politic. Arta a devenit un simplu mainfest, care nu mai are putere de a transcende. Îmi cer scuze pentru drumul ăsta ocolit prin Istoria Artei, plicticos pentru tine care te știu preocupata mai mult de cifre și de balanță contabilă de la sfârșit de an. Dar aici a fost punctul zero. Din acel moment am intrat pe pagina lui. Gata, de data asta chiar trebuie să închid. Trebuie să mă văd cu Nico, i-am promis. Nu ne-am mai văzut de mult. A ales un local în Centrul Vechi, lucru pe care îl detest, căci e plin de turișți și studenți puși pe beții și agățat. Aș fi preferat o gradină interioară de pe strada Plantelor. Dar așa e Nico, e ziua ei așa că nu pot să o refuz [...].

          Nico îmi făcu cu mâna în timp ce cobora dintr-un taxi. Era îmbrăcâtă într-o fustă strânsă pe trup și vulgar de scurtă ce îi scotea fundu în evidentă. Un maiou alb simplu, accesorizat minimal cu niste tocuri puțin cam exagerat de înalte. Fusta nu o avantaja deloc, îi lasă să i se vădă toată celulita de pe picioare și fundul cam mare, dar se pare că pe ea nu o deranja, și cu atât mai puțin pe bărbați, care întorceau capul după ea. Arăta că și cum ar fi ieșit dintr-un bordel. Dacă o vedeau șoferii pe centură cu siguranță nu ar fi scapăt fară câteva clancsoane. La vârstă ei, ținuta îmi păru puțin anacronică. Dar îmi cunoșteam bine prietena că să mă mai uimească exuberanța ei. Se futea cu tot ce prindea, era măritată cu cariera, nu avea copii, era mama a trei pisici pe care le adunase de pe stradă. Multe femei și-ar fi pus silicoane, și-ar fi făcut operațîi estetice, și-ar fi îmbunătățit buzele și tot nu ar fi avut succesul ei la bărbați. Pe semne că e ceva ce vine din interior, o dorință arzătoare. Nu pot să spun că mă simțeam în umbra ei, căci nu am astfel de orgolii. Însă judecând obiectiv, încerc să înțeleg ce criterii au bărbațîi. Ce îi determină să aleagă pe o femeie și nu pe alta. Am înțeles atunci că e ceva inconștient. Nu are nici o legătură cu aspectul fizic, cu cele câteva kilograme în plus pe care Nico le afișa cu atâta mândrie. Poate că asta era, atitudinea! 

        I-am povestit pe scrut cum a fost vacanta mea la Mare, despre întâlnirea cu acest personaj de pe blogul ei. 
    —După ce am revenit din trăirea aceea intensă dată de verdele crud și albastru azur, am citit ultimul lui post. Dă-mi să beau!  
    —Atât? întrebă Nico nedumerită. 
    —Atât. 
    —Și? 
    —Nimic... Abia mai tărziu aveam să leg acest mesaj obscur de întâmplarea pe care am văzut-o cu ochii mei, în trecere ce-i drept, căci se iscase multă zarvă. Poate că pare destul de neînsemnată scena, dar nu și acum când îl cunosc. Mă rog, așa cred... că îl cunosc... 
    —Aha, înțeleg...ușor sceptică, puțin confuză și ironică, Nico părea că își pierduse interesul pentru așa banalități pe care nu le putea înțelege, din moment ce nu le trăise. 

    —În acea vară, ți-am zis, observasem un cuplu tânăr jucandu-se pe plajă. Ei bine, înainte să se hârjoneală în valuri, pe la ora prânzului i-am văzut la o cișmea publică. Ea ținea palmele împreunate ca un cuib de păsări și lua apă în mâini pe care o ducea la gura lui. Abia tărziu aveam să descopăr că el era, după umerii lați și după cele cinci cicatrice încă proaspete pe spate. Aristotel nu mai era înfometat, era însetat și limpăia că un câine din palmele ei apă, iar apa-i curgea printre degete acelei fete. Și scena asta absurdă a continuat așa până ce lumea care așteptă la rând la cișmea, începu să facă scandal. Nu era nimic practic în gestul lor. Apa curgea, iar setea nu reușea să și-o potolească. Scena asta era de un absurd repetabil. Fata cu care era, lua totul în serios, ca în acel clip viral de pe youtube, cu rața care ia un bob de grâu, fuge repede spre lac, peștii vin cu gurile deschise și rața îi hrănește. Se duce iar, ia un bob de grâu în cioc și se întoarce la gurile flămânde ale peștilor. Mă gândesc oare dacă rața nu hrănea peștii în speranță că mai tărziu îi vă devora.  

    —Dă-mi să beau... Înțelegi de ce anul zero începe de aici și se duce mult în jos și mult în sus până într-o zi, când acest delir avea să mă prindă și pe mine. În fine, am vorbit destul despre mine. Ce mai faci tu, că de când nu te-am văzut! 
    —Dacă stau să mă gândesc, răspunse Nico după ce ascultă toată povestea asta ciudată, dragostea chiar trece prin burtă. 
    —Hahaha, tu știi cel mai bine asta: mănâncă, roagă-te, iubește! Nu?
    —E un clișeu! Dar sună bine, prinde la public. Face vizualizări. 
    —Vezi că numai tu eșți vinovată, rețetele tale sunt de vină pentru tot ce mi se întâmplă mie în ultima vreme.
    —Hahah, nu da vina pe mine că nu îmi asum! Ai grijă că visul ăla nu prea îmi sună bine. Cine știe dacă data viitoare nu o să te prindă paznicul ăla și o să pună căinii pe tine.
    —Neah, nu-ți face griji! Viață mea sexuală e numai bună. Nu pot să mă plâng.
    —Nu se știe niciodată! îmi zâmbi complice Nico. 
    —Dar chiar așa, tu ce ai mai făcut cu tipu ăla? 
    —Care tip?
    —A da, am uitat că îi schimbi că pe șosete.
    —Tinerelu' ăla de te-ai abordat la piscină, i-am adus eu aminte discuția de la ultima noastră întălnire.
    —Hmmm, e bun rău! spuse ca și cum l-ar fi dezbrăcat din priviri.
    —Să nu zici că...
    —Nu zic...Nico rădea.
    —Nu, pe bune, e mai mic cu 20 de ani decât tine. Ai putea să-i fi mama.
    —Nu îmi povesteai tu cândva de Caritas Romana? 
    —Tipic freudian, ar trebui să te trimit la psihanalistul meu să iți rezolvi acest complex.
    —Și daca sunt conștienta de el, nu e oare ca și cum l-aș fi rezolvat? Prea e nevrotică teoria sexuală a lui Freud. În plus, e învechită, știi bine. Nu totul se reduce la libidou și sexualitate.  Ba uite, eu m-am specializat pe foame și agresvitatate. Le dau la bărbați să mănânce și jumățațe din problemele lor se rezolvă. 
    —Nu mai vorbi de mâncare, deja mă gândesc la o cură de slăbire.
    —Și femeile devin isterice dacă nu le dai să mănânce, râse Nico.
    —Te uiți la dinții lui, și dacă sfășie carne, e clar tipul agresiv. 
    —Ai văzut ce canini are?
    —Da, sigur! Întâlnesc un bărbat și primul lucru pe care îl fac e să îi analizez gura și dinții. Știi, pot să mă uit în gura ta? (hahaha ce comică e Nico, nu ai cum să nu razi copios când ieși cu ea).
    —Trebuia să te faci stomato...loaga!
    —Hahah, vezi că și meseria asta are ceva issue. Ca tot ce ține de cavități, întrări, găuri, zone lubrifiate. Mai bine direct, ginecolog!
    —Dar chirurgii?
    —Ăia sunt niște psihopați pe aceeași palier cu măcelarii.
    —Hahaha.
    —Apropo de asta, eram la stomatolog și mă gândeam, în timp ce priveam la acel punct luminos, cum ar reacționă dacă i-aș prinde degetul și l-aș suge prin mănușa aia de latex. Chiar așa, nu se inventează mănuși cu gust de căpșuni sau banane, pentru stomatologi, în caz că?
    —Hahha, nu mai puteam de râs. Făceam pe mine. 
    —Mă duc până la baie, să nu-ți uiți ideea! După ce am revenit Nico deja era agățată de un Individ căruia îi arătat degetul mare pe care avea un inel, ca și cum i-ar fi arătat acel gest obscen. 
    —Uneori mă gândesc la cele mai absurde gesturi, reluă Nico după ce scapă de individ. Nu înțeleg de unde vine nevoia asta de absurd. Alte ori, mă bufnește râsul când mă gândesc… Mergeam așa pe stradă și mă gândeam cum ar fi să îi dau o palmă peste fund bărbatului din fața mea, sau doamnei. 
    —Hahaha, am râs cu gura până la urechi. Există o explicație..
    —Nu-nu, nu te gândi la ceva sexual. Doar să îi văd mutra. Reacția, că la o emisiune cu camera ascunsă. Mă interesează mai mult reacțiile oamenilor decât gestul în sine. Bătrâni, tineri, elevi, fete, random!
    —Da, înțeleg, ideea asta de eroare.
    —Exact! Absurdul ca eroare a programării! Suntem de fapt niște ființe programabile, dar ce e ciudat că prin absurd, prin artă și prin ceea ce pare neverosimil se poate produce o revoluție.
    —Ca o maimuța care bate la mașina de scris. La prima vedere un gest absurd. Dar ar putea în câteva milioane de ani să scoată un poem de dragoste!
    —E mai degrabă un automatism! Am fost cu Puștiul meu la un festival din ăsta în munți lângă un lac glaciar. Puff, mă uitam la dansurile lor aritmice, psihedelice, ciudate chiar! Mișcările lor erau asemeni unor zombie posedați. O muzică care bătea pe același ritm. Își puneau ochelari de soare la ochi și dădeau așa din cap zi-noapte în fața pupitrului unui Selector, că așa îi spune, care nu făcea decât să schimbe placa. M-am băgat și eu acolo printre ei și am început să dau din cap ca un pinguin. Pinguina!? Există pinguina? În fine, după un timp parcă nu mai eram eu. Mă simțeam învârtită într-un fel de curcubeu magic. Și te asigur că nu trăsesem nimic pe nas, doar ce dădusem două-trei shouturi pe gât. Atât. Intrasem în acel ritm al bassilor bum-bum-bum, bum-bum-bum-bum-bum-bum. 
    —Interesant. Pentru moment mi-am amintit de ritmul boșimanilor și ceea ce trăisem în fața televizorului. 
    —Mă scuzați, interveni un domn în conversație, v-am observat de la masa aceea din colț. Pentru moment am crezut că ne-am intersectat vizual, că mi-ați zâmbit discret, ceea ce mi-a dat curaj să vă întreb daca doriți ceva de băut. Îmi permiteți? 
    —Îmi pare rău, spuse Nico, sunt pe invers. Și mă luă de mână că și cum am fi fost un cuplu. Dar dacă aștepți cuminte la rand, poate trec pe normal.
    —De ce l-ai refuzat? am întrebat-o eu contrariată. Nu intenționez să rămân cu tine toată noaptea! Unii oameni mai au și familie...Ai uitat? 
    —Voiam doar să văd cum i se mișcă bucile când se întoarce în bancă lui. Nu-ți face griji, va fi acolo toată noaptea și mă vă aștepta.  
    —Despre ce vorbeam?
    —Dansul ca manifesatare absurdă, i-am adus eu aminte. 
    — De fapt, denumim acest automatism ca fiind absurd pentru că nu îl înțelegem pe deplin. Mișcăm mâinile pe lângă corp și ridicăm piciorul drept, apoi piciorul stâng, asemenea unui soldat care defilează în cadrul unei parade militare. Dansul și-a pierdut funcția inițială de ritual de împerechere și a evoluat într-un comportament aparent inexplicabil, care încă ne intrigă.

    —Această manifestare comportamentală, implică intrarea subiectului într-un ritm al acțiunii în care individualitatea sa este subjugată de un gest autonom. Descoperirea acestui fenomen susține și confirmă ipotezele teoretice dezvoltate în timp în domeniul psihologiei comportamentale. Atunci când acest ritm nu este permis să se manifeste în mod corespunzător, corpul uman poate reacționa prin somatizare. Această reacție se reflectă deseori prin apariția de ticuri motorii sau vocale, precum clătinarea umărului, clipitul excesiv, emiterea de sunete sau cuvinte considerate "interzise," sau evitarea unor anumite modele geometrice pe sol, cum ar fi triunghiuri sau linii. Analog, gestul de atingere a posteriorului unor indivizi necunoscuți poate fi înțeles în contextul alienării sociale crescute, în care gestul automat devine compulsiv. Prin urmare, reacția observată are la bază aspecte umane și comportamentale, care nu ar putea fi înțelese de un agent robotic, de exemplu.

    —Se intră într-un ritm al dansului, continuă Nico cu gândul la acel festival... Chestia e că mă simțeam bine! Parcă nu mai eram eu. Nici nu mai mă interesa cu cine venisem, cine era în jurul meu, unde sunt! Eram acolo un punct în Univers. Fară mișcări lascive, fară dans din buric, fară fite. Recunosc, până atunci i-am privit pe aceșți adolescenți ca pe niște drogați! Nici măcar nu trebuia să știi să dansezi. Trebuia doar să iți găseșți ritmul, propria ta mișcare a corpului. Nimeni nu te judecă pentru stilul tău, pentru că nimeni nu se uită în stângă sau în dreapta lui. Am mușcat o bucățică de ciocolată pasată de la nu știu cine din om în om ca Sfânta Comuniune. Am întins mâinile și parcă eram cumva pe valuri, parca eram o pasăre în zborul ei, apoi le ridicam și le coboram în spirale în timp ce mă învârteam în loc. Când am prins ritmul am avut senzația că plutesc. 

    —Două palme de-asupra pământului!
    —Exact! Ai dansat și tu pe ritmuri de dub și reggae?
    —O nu...Eu nu...
    —Trebuie să ieșim data viitoare, noi două, și să luăm toate cluburile din Vamă la rând, să trecem prin toate, să bem și să ne învârtim până o să ne care pe brațe un făt-frumos!
    —Hahaha! Ne-apărat! De când nu ne-am mai făcut de cap?
    —De când eram în facultate și aveam sesiuni fară număr. 
    —Oiii, am început să devenim nostalgice, semn că îmbătrânim.
    —Ciudat, am observat eu, că vârstă noastră psihologică nu tine pasul o dată cu vârstă noastră biologică. Și daca mai avem și norocul să avem niște părinți tinereri, longevivi, mentalitatea asta de copil rămâne mult timp cu noi. 
    —Ce e rău în asta?
    —Nu știu. Poate că nu e nimic rău.  Doar că...încerci să retrăieșți acea perioadă în care ai rămas blocată, pe care ai lăsat-o neconsumată. I-am zis ca un bun analist, fară să o psihologizez prea mult.

    —Da, am renunțat să mă mai gândesc la dedesubturi, la sensuri ascunse. Până la urmă ce funcționează? Spune-mi? Prea trăim pentru o vârstă a nume. Ce funcționează când finalitatea e moartea? Viața nu are o destinație, viața e drumul însuși, nu are un scop. Când eram în liceu ni se spunea cum să ne pregătim pentru admitere. Când am dat liceanta ni se spunea că trebuie să fim pregățiți pentru piață muncii. Și când am intrat în piață muncii, ni s-a spus să ne facem un card de economii pentru pilonul doi gandindu-ne că la pensie, în sfârșit o să fim liberi să facem ce vrem, să călătorim, să trăim! Am realizat programarea asta socială subconștient indusă, uitandu-mă la bătrânii aia care căutau nu știu ce clădiri cu un aparat de fotografiat în mână, și care mergeau în baston. Imaginea asta mi s-a părut tristă. Îi căuta moartea pe acasă și ei vizitau Roma, Praga, Paris, Berlin. 
    —Poate că nu există o anumită vârstă a trăirii. Oricând te poți bucura de viață și de prezent, și de ce nu, de niște dorințe carnale.
    —Dap...Să te bucuri tu de dorințele carnale la 80 de ani. Nu mulțumesc! spuse Nico și bătu în lemn.
    —Și? Când o să îl scoți în lume pe Puștiul tău? M-ai făcut curioasă. E bun la pat?
    —Învață repede. Am eu grija.
    —Ca o mamă bună!
    —Dacă vezi cum mă așteaptă în șorț, în curu gol, cu niște clătite pe care întinde cu un cuțit finetti în timp ce mă privește ameneintator pe sub spranceana. In acel moment uit de tot traficul din București si de toate problemele. E adevărat că toată ziua freacă menta și rulează țigări. E adevărat că își vă lua zborul cu prima fătucă cu dreduri și pseduo-filosofii spirituale despre sensul vieții pe care o va agăța în nu știu ce club psihedelic cu boschetarii lui. Dar am învățat să mă bucur de ceea ce am! Sunt egoistă? Poate!
    —Ai dreptate. E bine să fii egoistă. Mai ales la pat. Când te concentrezi prea mult pe dorință altuia uiți de nevoile tale. 
    —Apropo de tabloul tău. Uneori sta așa la țâță și suge ca un copil mic.
    —Un regres la perioada de sugar, pre-anală, am remarcat eu ceea ce era evident. Și, îi încurajezi complexul? Nu l-ai înțărcat cu ardei iute? 
    —Ca să îl adopte o vacă? 
    —Haha, am răs iar cu gura până la urechi. Dacă stai și te gândeșți, vaca este mama noastră adoptivă. Tu, eu, tineri și bătrâni, milioane de oameni consumăm lapte de la țâța ei generoasă. Așa că nimeni, nimeni nu mai poate spune că e orfan. Suntem copiii cerului! 
     —Uger, vaca are uger. Nico rădea copios. Și despre perioada anală ce îmi poți spune, că tu eșți expertul.
    —Eu? Adică, ce vrei să zici?
    —Haide măi, știi ce vreau să zic, mă refer la experiență ta de psi-ho-log! Nico puse accent pe fiecare silabă. 
    —Hahaha. Neah, poate doar dacă iți cresc niște coaie și o pulă. Lucru care nu este imposibil ținând cont că îl intreti. Poate ai o latură ascunsă, așa mai masculină, încă neexplorată. 
    —Îi pun perle le gât și îl fut, spuse Nico mai în glumă mai în serios și mai dădu un shout pe gât. 
    —Deja am băut cam mult. I-am zis în timp ce mă uitam la paharele goale din fața mea încercând să le fac inventarul. 

       Nico era genul de femeie frivolă, care nu înțelegea gravitatea cu care îmi trăiam eu viață, nu se chinuia să înțeleagă simbolurile, visele, nuanțele, sensurile ascunse ale vieții. Era mai de grabă tipul simțire. Dacă simțea că ceva e în neregulă, atunci spunea NU fără politețuri. Lucru care o ajuta în cariera ei de bucătar sef și o ferea de multe neplăceri. A simți, a gusta, a pipăi, a miroși, toate aceste trăiri sinestezice îi colorau viață într-un mod aparte. Ne completam de minune. Eu mereu reflexivă, analitică, trăind mai mult în cap. Ea bazandu-se pe intuiție, pe instinct și pe ceea ce gusta. Desi nu era extraordinar de frumoasă și avea probleme cu greutatea, temperamentul ei o făcea dorită de bărbați indiferent de vârstă lor. Placera cu care mânca, rețetele pe care le prezenta cu atât entuziasm, dorințele ei se amestecau în cele mai exotice gusturi. Trecuse de miezul nopții când muzica devenise prea tare că să ne mai putem înțelege. Așa că am lăsat-o în compania acelui bărbat, care se oferise să îi dea de băut. Nu a făcut decât să-i arate paharul gol, iar el a înțeles că avea să fie o noapte memorabilă. 

    —O femeie care se bucură de mâncare este o femeie care are cele mai puternice orgaseme. Am tras cu urechea la frânturi din discuția lor în timp ce comandam un taxi de pe aplicație. 
    —O, da? râse Nico fară să îl contrazică. Îi lasă lui puterea de seducție, cel puțin să creadă că deține controlul. Nu doar că îl făcea să se simță bărbat, dar îi și încurajă fanteziile, știind că puterea toată o deține ea. Îi plăcea să îi asculte cum se laudă și se amuza de orice banalitate. Nu am înțeles cum poate o femeie să se bucure de tot ce era mai superficial. Cum găsea în aceste plăceri ieftine sensul vieții. Am înțeles atunci că fiecare experiență este valoroasă, indiferent de valoarea pe care o punem noi ca oameni. Ce este superficial? Viața? Nu poate fi. Viața e viață și atât. Nici mai mult nici mă puțîn.