
Cand am plecat la facultate m-am trezit dintr-o data aruncat in viata. Am avut o perioada de depresie in anii ce au urmat. Spre deosebire de cei mai multi, eu ma mandream cu depresia mea. Consideram ca traiesc ceva unic. Aveam constiinta propriei suferinte. Nu am ascuns nici un moment prietenilor faptul ca sufar, intens si paroxist. Desigur ca nu ma luau prea in serios. Aveam aproape 20 de ani si o masina de cateva mii de euro. Nu poate fi atat de rau, cand altii se gandesc cum sa mai puna de o ciorba la cantina facultatii sau cu ce sa isi plateasca chiria la camin. Intuitia ma facea sa cred ca suferinta nu este o eroare a naturii. Caci altfel cum s-ar explica ca cea mai evoluata specie, omul, sa fie atat de involuat, cu o minte inca nediferentiata chimic? Sigur ca nu orice suferinta poate fi traita in numele existentialismului. Trebuia sa fie ceva plin de semnificatii inca necunoscute in suferinta. Asa ca am insistat si mai mult. M-am afundat in ceea ce consideram a fi Cunoasterea Luciferica. Sigur, as fi putut sa amortesc totul cu droguri sau cu psihoterapie. Dar nici un drog nu era atat de intens ca luciditatea de la ora sase dimineata. Cand imi simteam nervii. Imi simteam fiecare viscere incordat si durerea tamplelor. Nu stiu cum am trecut prin acei ani, pentru ca nu imi aduc aminte decat camera aia de camin in care stateam inchis cu zile si nopti si cu perdele trase. Norocul sau ghinionul de a fi singur intr-o camera de camin. Nu stiu nici cum am trecut ca un amnezic peste examene, licenta fara sa am restante.
Viata cere mereu sa incepi un alt paragraf. Sa treci mai departe. Si fiecare inceput e dureros. Asa se naste omul. Nu am facut alegeri in viata. Am lasat viata sa ma aleaga pe mine. Asa ca din lipsa de idei si aruncat in strada a doua oara, dupa absolvire, la indemnul unui prieten din facultate am aplicat pentru o bursa la o Universitate din Marea Britanie. Si daca primeam Yellow Card, o realizare, imi spuneam, in cazul in care nu o sa reuesesc sa trec examenele. Cel putin puteam muncii legal. Am aplicat fara prea mari sperante pentru ca engleza mea era la un nivel mult sub cel academic. Dar m-au aceptat si cu un minim sapte. De ce nu, cand facultatea a devenit o afacere? Lucrurile nu au fost diferite cu mult fata de sistemul din Romania. Eram incurajati sa ne spunem pararea. Uneori ne credeam chiar importanti, cu idei originale. Asa se intampla cand nu citesti totul despre un subiect, iti dai cu pararea crezand ca ai ceva de spus. Primul an l-am inchis fara evenimente, fara restante spre uimirea mea. Urma vacanta de vara si aveam mai multe optiuni, printre care sa imi caut un job sau sa ma intorc in tara. Ma suna Teo din Milano si imi propune o idee, sa ne luam niste stupi. Vazuse el pe Youtube cum te poti imbogati din apicultura si ce afacere e sa ai stupi si sa produci miere. OK!?! De ce nu? Incercarea moarte n-are! Desi apoi aveam sa realizez ca prostul moare cu speranta. Dar avea sa fie o vara care m-a facut sa ma las condus de instincte, de ceea ce ma facea sa simt ca traiesc intens. Ei bine, tocmai de aici incepe adevarata poveste. Si urmatorul paragraf.
M-am intors acasa in acea vara cu un interes antropologic. Ca un imperialist in mica lui colonie. Constient ca as putea pierde o Lume, un teritoriul tot mai departe de civilizatie. M-am intors acasa ca un mare om pe drumul realizarii. Intrebat de toti cum este noua mea viata. Ca acel turist ce se pozeza in mijlocul unui trib, ca si cum ar cunoaste ceva mai mult despre viata, ca si cum ar detine un adevar pe care nu vreau sa il spun si celorlalti. Toti ma primeau cu bratele deschise ca sa le povestesc ce am vazut
acolo. Manel mi-a deschis usa bucatariei si m-a poftit la o ciorba de fasole, fara afumatura. Am spart ceapa cu mana, desi niciodata nu o mai facusem gestul asta. Doar ca eu trebuia sa simt spiritul locului, sa recuperez imaginea neimblanzita a barbarului. Am rupt painea in doua ca asa stiam ca are gust mai bun. Si pentru moment am mancat tacuti la o masa care te facea sa te apleci cat mai jos pentru o sorbitura. Pe niste scaune din lemn pentru copii mici. Scaune ramase de cand lumea, lustruite de atatea sezuturi care s-au frecat mii de zile de blatul din lemn. Manel este unul din cei sapte veri care au copilarit cu noi pe ulita, avand case alaturate. Am mancat si mi s-a parut ca am inteles ceva din viata. Eram satul.

Dupa masa m-am dus sa verific stupii din gradina. Nu stiam prea multe pe atunci despre albine, dar cel putin puteam sa privesc cum zboara micile zeitati fara sa isi pun intrebari despre sensul vietii. Iar asta a fost prima lectie. Viata continua dincolo de intrebarile si suferintele mele. Sensul exista chiar daca nu il aflam. Caci albinele intrau si ieseau pe urdinis cu o precizie uimitoare. Isi cunosteau bine destinul fara sa stie. Numai omul se intreaba Cine sunt? Pentru ca nu eram nici Londra nu eram nici Bucurestiul pe care il lasasem, cu atat mai putin ciorba de fasole si ceaiul negru cu lapte, fara zahar. Era o primavara in care se ardeau ultimele resturi vegetale. Manel le starnse si la dadu foc, un foc care ardea cu fum alb. Mereu am crezut ca un fum este o rugaciune. E semn ca omul e multumit. E un index al vietii. Un stalp care pune ordine in univers, cand se lasa seara lumina devine materiala. Si pentru un moment m-am simtit iarasi acasa. Am simtit ca acest fum este pentru mine ceea ce e iglu pentru eschimosi, cortul pentru mongoli, coliba din lut pentru bosimani, adica centrul Universului. In acel moment de liniste, in care doar zumzetul albinelor se auzea, in acel moment de regasire si de pace interioara am auzit in departare o voce. Venea de undeva din padure. Casa noastra este chiar la marginea padurii. Nu departe de casa sunt niste dealuri, unele dintre cele mai inalte dealuri din tara ce duc toate spre Chiciura iar mai apoi se termina in varful Moldoveanu. Un drum ce se avanta in padure de partea cealalta a vaii. O padure de fagi batrani amestecata cu brazi plina de ferigi si vegetatie. Contrariat il intreb pe Manel care punea si ultimul brat de frunze pe foc. Ce s-aude? Mi se pare mie sau canta cineva in padure? A, imi spuse Manel ca si cum nu ar fi nimic pentru ce sa imi fac griji, e Elvis, tiganul de la pod. Elvis? Da, Elvis. Da da, ultima data cand l-am vazut inainte sa plec la facultate, matura scarile de la blocuri! Nu astept sa imi dea prea multe detalii. Imi iau bicicleta si pedealez spre inima padurii ca sa fiu martorul a ceea ce urmeaza sa-ti povestesc.

Pe Elvis il cunosteam de cand ma stiu. Era un tiganus de la pod, de langa strada. Un tiganus care imi tinea companie cand ma duceam cu vacile. Nu pot sa spun ca eram prieteni. Ne tineam unul altuia de urat. Era o companie tolerata de amandoi. El pentru ca era singur, eu pentru ca ma plictiseam toata ziua cu Negruzza pe camp. Intr-o zi oarecare vine Elvis la mine cu o pisica moarta. Eu ma odihneam pe burta lui Negruzza, o vaca batrana care obosea des si se punea jos. Profitam de Negruzza, imi agatam palaria in cornul ei si ma ghemuiam langa ea. Eu si Negruzza calatoream pe mare. Caci burta ei era o corabie pe valuri. O lume care respira si inspira in ritmul linistit al marii. Iar asta era o minune pe care numai copilul o poate intelege. O balena intr-un estuar de liniste. In acel moment ma trezeste Elvis entuziasmat. Soarele ma orbeste iar el pare o apritie infricosatoare. Ia uite ce am gasit! imi spune el cu un entuziasm pe care nu il inteleg. Ma dezmeticesc, Negruzza se ridica speriata si ea, putin iritat ca mi-a stricat somnul. Printre raze intrerupte de leganatul unei umbre, disting silueta a ceea ce pare a fi o pisica moarta pe care o tine de coada. Si ce vrei sa facem cu o pisica moarta? Cum adica ce sa facem? Pai de ce ai adus-o sa mi-o arati mie? Elvis putin contrariat ca nu ghicesc intentia care pare atat de evidenta. Cum ce, sa o ingropam! imi spuse el cu o satisfactie morbida. Ok, mi se pare o idee buna. De ce nu? Aseaza pisica teapana cu multa grija pe iarba ca si cum ar mai fi avut putina viata in ochii aia fixati pentru todeauna catre noi, si fuge. Strig dupa el, Elvis, Elvis, iar el imi face semn ca e in regula. Vine imediat. Elvis alearga impiedicat in papucii aia rupti tinand cu o mana de pantalonii de stofa, cu cinci numere mai mari. Ma uit la pisica moarta fara nici un strop de compatimire. Cand ne duceam la scaldat mirosul asta imi pare atat de familiar. Mirosul mortii venea uneori din tomberoane, din canale, dintr-o rapa. Asa ca il gaseam familiar, ca viata. Nici o intrebarea nu ne tulbura vesnicia. Nici o reflectie. Pisica era moarta pentru ca asa trebuia sa fie. Nu conta prea mult din ce cauza sau cum s-a intamplat. Era un fapt divers si atat. Important era ca avea nevoie de o inmormantare pe cinste. Nu stau prea mult pe ganduri si ma orientez dupa niste flori de camp, pe care le culeg in graba. Nici nu apuc bine sa strang prea multe flori ca il vad venind pe Elvis imbracat intr-un cearceaf negru cu o sarma in mana de care agatase o cutie de conserva. Am venit! imi spune el gafaind si isi trase pantalonii pana la piept pe sub cearceaful negru.
Pedalez din ce in ce mai greu la deal. Ma cobor de pe langa bicicleta, schimbatorul nu mai face fata la urcus. Alerg gafaind iar vocea lui Elvis devine din ce in ce mai clara. Are o voce cu care ar putea sa imprastie norii. Are o voce cu care ar putea sa cheme ploaia daca ar fi seceta. Cantecul lui rasuna in toata padurea si nu imi dau seama cat de departe sau cat de aproape am ajuns. Se dovedeste ca nici la urmatoarea curba dupa copaci nu este Elvis. Dintr-o data valea se lumineaza cu niste copaci doborati la pamant. Unul singur a ramas in picioare. Este cel de langa mica troita in care Elvis isi duce slujba nestingherit. Singur. In mijlocul padurii. Se vede ca au trecut ceva ani. Elvis e acum mult mai inalt, dar la fel de slab, cu ochii lui negri. Nu mai poarta papuci, are niste pantofi de lac, cu doar doua numere mai mari. Ma opresc la o departare oarecare pentru a nu ii tulbura ritualul. Incerc sa documentez momentul cu acelasi interes antropologic, de om tamp. De om care nu intelege nimic decat prin obiectivul aparatului foto. De om care vrea sa prinda momentul ca pe un fluture. Care urca muntele cu telecabina pentru o poza de profil. Trag cateva cadre in cascada, nerabdator, pentru ca simt ca traiesc ceva mare si imi scapa. Ma apropri mai mult pentru un unghi cat mai bun, in momentul in care Elvis ma observa. Se uita la mine, dar nu se opreste, isi continua cantecul dintr-o psaltire care imi suna cunoscut:"...nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag. Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama"...

Candela cu care ingropam candva pisici era mai aproape de ideea de candela. Patrafirul si roba si totul atat de adevarate ca nu ai fi putut sa iti dai seama de la distanta ca erau cusute de mana unui amator. Asist cuminte la tot procesul care pare ca se termina ceva mai repede astazi:
"...Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei mari si cu cei puternici va imparti prada, ca rasplata ca Si-a dat sufletul Sau spre moarte si cu cei facatori de rele a fost numarat. Ca el a purtat faradelegile multora si cu cei pacatosi Si-a dat viata." Ce faci David, ma saluta Elvis, ca si cum nu ar fi trecut nici o vara de cand am ingropat impreuna ultima pisica moarta. Arunc cateva complimente stanjeit. Ce mai faci, tu, Elvis? Uimit sa vad ca pasiunea lui din copilarie are alta dimensiune. Te-am auzit din curte de la mine si am venit repede sa vad cine canta asa frumos! Sunt incantat sa te revad! Ce patrafir ai! Imi spune ca l-a cusut singur, vizibil intimidat de atatea complimente. Ca numai cei care au absolvit institutul teologic au voie sa il poarte. Si tu ai absolvit? Nu, nu doar opt clase. Dar... adauga incurajat de interesul meu cant in corul bisericii cand ma cheama Parintele Vicentiu. Castiga si bani din asta, fapt ca nu este un simplu "dascal". Si aici ce faci? Te-am auzit de-acasa de la mine. Tin slujba, am intrat in saptamana patimilor. Te invit maine la aceeasi ora, imi spune in timp ce isi strange biblia, candelabrul, isi impacheteaza frumos roba si patrafirul si le pune intr-o punga decolorata. Acelasi Elvis zgribulit ca si cum ar fi iesit din rau, tremurand ca un pisoi sub pod cu chilotii de bumbac prea mari, cu mainile in jurul pieptului, acelasi Elvis doar ca acum cu o figura inalta si mai rotunda, cu barba taiata in unghiuri ca un mafiot. O figura putin anacronica, in contrast cu roba si patrafirul. Totusi, ochii la fel de tristi si negri. Pentru ca Elvis n-a fost niciodata Prea Fericit.
Era cam pe la ceasul al cincelea cand s-a facut liniste si glasul lui Elvis s-a auzit iar din gradina cu stupi, parca mai clar si cuprinzator. Era Vinerea Mare, oamenii incetasera cu treburile si zarva disparuse intr-o liniste ce prevesetea ceva necurat. Dar glasul lui Elvis coborase in toata valea sa mai alunge din aceasta neliniste. Luai repede bicicleta si din doua pedeale eram deja pe drumul spre padure. Numai ca in seara aia nu era singur, ci inconjurat de o gasca de tre-patru copii, sa fi avut undeva la 10, 12,14 ani. Cand m-au vazut copiii s-au rusinat si s-or ascuns in spatele troitei. Apoi au inteles ca sunt de-al casei, din moment ce Elvis nu mi-a acordat nici o atentie. Elvis si locul lui de veci, el pomenea de morti. El fara Parohie, el are Biserica in acest Templu care este Natura. Elvis fara prea multe clase stia psalmul 94 pe derost. Si asa spunea, din cate imi aduc aminte, pentru ca de data asta am lasat aparatul jos: aminteste-l doamne pe Vasile, si iarta-i pacatele si pe padurarul Floarea de la care am furat miere. Si pe Guliman, om aspru din fire, ca daca ne intrau, si se intampla destul de des, vacile la el in lucerna, mancau pana se umflau si dupa ce ne prindea ne aducea de urechi la tata. Iar tata desumfla vaca cu o teava. Si Elvis se ruga pentru toti si spunea: "Veniti sa ne inchinam si sa cadem inaintea Lui si sa plangem inaintea Domnului nostru si noi poporul pasunii Lui si oile mainii lui. O, de I-ati auzi glasul care zice: Sa nu va invartosati inimile voastre, Ca in timpul cercetarii, ca in ziua ispitirii in pustiu. Unde M-au ispitit parintii vostri, M-au ispitit si au vazut lucrurile Mele. Patruzeci de ani am urat neamul acesta si am zis: Pururea ratacesc cu inima! Si n-au cunoscut caile Mele, ca m-am jurat intru mania Mea: Nu vor intra in odihna mea".

I-a chemat pe toti sa se impartaseasca rand pe rand, iar copiii s-au conformat si chiar ii spuneau "Parinte", mai mult in serios decat in gluma, sarutandu-i mana. Elvis lua totata procesiunea pe umerii lui si toate pacatele Lumii. M-a lasat pe mine special pentru final. Stiu ca esti de alta religie si nu crezi in Iisus, imi spuse cu calmul lui specific, dar vrei sa te impartasesc? A fost prima mea impartasire. Atunci am lasat toate rezistentele si am aceptat ceea ce aveam sa numesc timpul trairii. Pentru ca numai prin mister ne putem intoarce in acea lume a trairii, numai prin mister putem sa regasim timpul copilariei, vesnicia. Am trait atunci un sentiment mistic. Iar Elvis incurajat de increderea noastra si de dedicarea spre cele Sfinte (ii acordam importanta si respectul care i se cuveneau), a trait si el acelasi sentiment de fericire si implinire: pentru prima data in viata lui fata i se luminase, un zambet de copil nevinovat caci ochii lui negri si mari radiau lumina. Incantarea de pe fata, tremurul glasului si gesturile stangace cu care mi-a dat sa inghit din mana lui bucatica de paine mi-au confirmat ca nu este doar o senzatia a mea, nu este doar o trairie subiectiva sau un transfer, ci una colectiva. Ne-am adunat aici ca sa traim impreuna sentimentul mistic la revelatiei. Era in sfarsit un Preot asa cum visase. Era in sfarsit un Parinte care isi aduna copiii in jurul mesei de seara. Abia ne dezmeticisem din acel sentiment ciudat de dragoste nedeclarata, cand incepu sa ploua. Si pentru ca eram prea departe de orice civilizatie sau adapost si cum nimeni nu vru sa se aventureze singur spre casa prin ploaie, ne-am ingramadit in mica troita care deveni cea mai plina Biserica din istorie.
Vezi copacul acela care a ramas in picioare ? ma intreba Elvis. Cum sa nu il vad, sa fii orb si sa nu il vezi, e singurul care a ramas neatins de lantul drujbei. De el s-a spanzurat Vasi. Care Vasi? Vasile, fratele lui Gogescu...Da da, il stiam bine pe fratiso ca era de-o seama cu mine, si el tigan de temut, de la pod, ma bateam cu el ori de cate ori ne intalneam pe deal cu sania impartindu-ne teritoriile si influenta, si taxele pentru fraierii de la blocuri, cautam nuci verzi, cu care negociam apoi la jocuri de noroc ca o moneda universala de schimb. Ne impacam repede atunci cand trebuia sa fac echipele, si il bagam in poarta, pentru ca mereu era descult, si oricum sincer sa fiu nu se pricepea prea bine cu mingea. Era bun insa la bataia cu care inchideam scorul pe tabela, sau la confiscat bidoanele cu apa dupa. L-au gasit aici intr-o dimineata, atarnat de o funie. Nu cred ca implinise 15 ani. Am ramas tacut o vreme... Familia a facut troita? Nu, nu, troita era imi raspuse Elvis cazut si el pe ganduri. De ce si-ar lua viata un copil? De ce? Si de ce in acest loc unde alta data ne luam avant cu sania pana in vale sau cautam nuci? De ce de acest copac de care agatam un cauciuc cu o funie si faceam un leagan care ne arunca spre rapa in necunoscut si inapoi? Nimeni nu a inteles gestul lui. Dar Elvis m-a asigurat ca de fiecare data se roaga pentru sufletul lui Vasi... Numai Domnul poate sa inteleaga asta, imi spuse Elvis ridicand din umeri resemnat.
Iata dar de ce m-am pornit la drum, spre a povesti aceasta intamplare simpla. Pentru ca a fost momentul care a declansat in mine sentimente nebanuite. In urmatoarea vara renuntasem la studiile din Regat si ma intorceam definitiv la albinele mele. Au urmat cei mai fericiti ani din viata mea. Ani pe care i-am pus intr-un folder cu numele de perioada mistica. Numai aceasta melodie pe care scriu ma mai poate aduce in acel timp, pe usa din spate. Cand sunt singur cu mine. Cand realizez ca viata e mai mult de atat. Ca eu nu sunt ceea ce stiu. Nu sunt ceea ce am invatat. Nu sunt ceea ce am fost antrenat sa fiu. Eu sunt un copil prins intr-o troita cand afara ploua. Iar daca a fi om mare si serios inseamna sa ne pierdem puterea de a face dintr-o cutie de conserva o candela, dintr-o troita o biserica, si dintr-o padure cea mai mare fortareata, atunci nu, multumesc, nu vreau sa fiu un om mare. Am inteles si pot sa spun ca inca mai sunt minuni, exista o usa pe care putem intra. Uneori aceasta cale este acoperita printre nori. Nu vedem calea pentru ca rar mai inchidem ochii, rar mai ne lasam ghidati de acel glas care ne cheama in padure. Daca nu as fi trait, nu v-as fi spus. Nu l-am mai auzit pe Elvis de atunci cantand la troita. Desi am petrectu tot mai mult timp printre albine in gradina. O Lume se inchide si alta se deschide. Exista un timp al trairii si un timp al marturisirii. Exista mai multe vieti. Depinde doar de noi ce fel de viata vrem sa traim.

Pe fereastra se vad Muntii Fagaras inconjurati de nori cu piscurile albite. O toamna tarzie in care amintirile devin tot mai pline de semnificatie. Imi verific bateria de la macbook sa fie 100% caci va trebui sa ma las condus de amintiri asa cum nu s-a mai intamplat in ultimul timp. Imi aleg o melodie. Ma va conduce prin text. Stiu ca e greu sa fac dreptate unor trairi. Stiu ca poate nu e cea mai buna strategie, dar patosul ridicat de pulsul melodiei nu ma poate insela. Caci vreau sa te port prin lucruri neinsemnate, poate. Dar care pentru mine inseamna totul. Lucruri care au nevoie de o stare. Si cum ai putea altfel intelege fara aceasta melodie? Fara acest ritm al vietii, lent, fara scandal, fara tragedii. Un timp al trairii. In afara certurilor de cuvinte, a celor care decid cum sa ne impartim viata, timpul, cum sa traim prinsi in conflicte diverse, segmentati pe culori si partide. Impart trairile in paragrafe, le asez in pagina alba, apoi in foldere, pe procesiuni si ani. Asa apare nostalgia. Adica acel parfum care nu este nici tristete nici regret. O amintire a unei lumi care s-a dus cu ursii ei polari, cu strigate de copiii, cu prunii infloriti. Si acest sentiment e deplin numai atunci cand il las sa curga. Sa se aseze peste pagina alba.
Am scris ca sa va spun ca afara a nins. Ca in sfarsit, e dimineata! Ninge peste troita. Ninge in cartier. Si-un glas se aude din padure ca un colind.