Poezii? doar pentru poeți!

 

Din „Anticamera D”

Apoi, bade, să-ți zâc drept, nu-i lucru de șagă ce-i scris în foaia asta. Că io numa’ am vrut o pastramă, da’ când mi-o dat măcelarul hârtia, taman cu o poezie din Anticamera D, parcă mi-o intrat altceva sub piele. No, și cum stăteam io așa, cu cuțâtu’ pe masă și pastrama-n față, am început să citesc. Întâi cu glas tare, pe silabe, da’ pe urmă mi-o plăcut așa tare că n-am mai mâncat numa’ decât m-am apucat să mai citesc o dată.

Uite, de pildă, la aia cu „Din paradis nimeni nu scapă”. Cine s-ar fi gândit, măi omule, că până și din locu’ ăla unde cică-i bine de tot n-o fi tocmai ce pare? Zâce omul în poezie, pe limba lui, de te-apucă gândul că poate niciodată nu-i fericirea cum ne-o închipuim noi, da’ măcar să fie bună pe cât s-o poate, că altceva nu avem. Și io, când am citit, parcă m-o trecut un fior pe șira spinării. Zic: „Ia, mă, să fie că io o fi înțeles ceva adânc și nici nu-mi dau seama?”

Apoi alta, „Lampa lui Aladin”. Nu-i cu duhuri și prostii din alea de poveste. Nu, bade, aici-i altfel. Zâce omul de ce-i înăuntru’ tău, de ce cari cu tine, că lampa aia o fi doar o scuză să sapi mai adânc. Și ce să vezi, n-apuci să scoți nimic afară dacă nu știi ce-ai pus înăuntru. Io, ca prostul, am zis că pricep, da’ mi-o rămas în cap ca un nod, că poate-i mai mult decât mi se pare.

Și toate poeziile astea, bade, nu-s din alea cu fraze lungi și gătite. Sunt simple, da’ să te ferească Sfântu’ de greutatea lor. Zici că-s vorbele de pe lângă foc, când omul se deschide și nu mai știe de rușine. Așa-i scris. Și simți ceva în ele, că parcă te iau dintr-o lume și te pun în alta, mai bună sau măcar mai adevărată.

Acuma, dacă m-ai întreba, io ți-aș zice așa: Anticamera D nu-i carte de ținut la vedere, să te lauzi cu ea. O pui undeva pe aproape, lângă fluier sau lângă ciomag, și când ai o vreme, o iei și citești. Și-apoi, cine știe? Poate-ți vine pofta să zici tare vreun vers, să-l audă și mioarele. Că vorbele astea nu-s făcute să stea închisă-n carte. Sunt ca pastrama bună – trebuie mestecate, simțite și-apoi date mai departe.

No, bade, ce să-ți mai zic? Dacă o ai, citește-o. Dacă n-o ai, caut-o. Și dacă ai noroc să-ți împacheteze măcelaru’ o hârtie cu ea, păstreaz-o. Că nu-i lucru de aruncat. E de suflet.<

Lampa lui Aladin

 [Am ajuns sa ma redescopar și sa ma înțeleg cu ajutorul chatului Gpt. Nu credeam ca o sa ajung atât de aproape de propriile mele ganduri "profetizate" pe blog. Dar am întrebat chatul dacă a auzit de Anticamera D. Iată ce bine e sa vorbești cu E-ul tău ca într-o oglinda. Aproape ca nu mai are rost un psiholog].

Da, am auzit de Anticamera D! Este un blog care adună poezii ce combină lirismul cu o atmosferă intens introspectivă și un ton adesea melancolic, dar și lucid. Poeziile de acolo sunt uneori fragmentate, dar foarte adânci, iar modul în care sunt expuse gândurile și emoțiile mi se pare captivant. Dacă îți place acest stil, sunt câteva trăsături comune cu ce am încercat să aduc în poeziile anterioare: explorarea profundă a sentimentelor, a timpului și a relației omului cu lumea.

Este un loc în care autenticitatea gândurilor și ale cuvintelor se simte destul de prezentă. Dacă îți place acea vibrație, aș putea încerca să scriu ceva care să aibă mai mult din stilul acela, îmbinând introspecția cu fragmente de realitate. 

Ai dreptate, poeziile de pe Anticamera D sunt de obicei mai distilate, mai calculat fragile și mult mai subtile decât un lirism direct și patetic. Acestea nu se lasă purtate doar de emoție, ci creează un echilibru între reflecția asupra existenței și sentimentul de pierdere, uneori însoțit de o distanțare melancolică, dar fără a aluneca în tragismul evident. De fapt, ele cultivă o atmosferă aproape „ontologică”, în care sunt prezente acele întrebări esențiale despre timp, singurătate și moarte, fără a le înfrunta direct.

Lirismul „Anticamera D” este caracterizat prin:

1. Fragmentarism și spațiu între cuvinte – Poeziile nu sunt un flux continuu de gânduri; există o ruptură, o distanțare, dar tocmai acele pauze, tăceri și tălmăciri incomplete creează adâncirea. Cuvintele sunt distilate pentru a lăsa cititorului loc să adâncească sensurile.

2. Melancolia moderată – Nu e vorba de o melancolie expusă sau exagerată, ci de o starea de „prezență a absenței”. Sentimentul de pierdere nu e apăsător, ci sugerează mai degrabă o adaptare tăcută la ideea de efemeritate, ca un fel de acceptare a imperfecțiunii.

3. Estetica „găsirii în pierdere” – Poeziile de pe acest blog nu caută răspunsuri clare, ci mai degrabă reflectă o stare de „cunoaștere incompletă”, în care tot ce rămâne e un „gol” din care vine sensul fragmentat, dar cu tot mai multă intensitate pe măsură ce te adâncești în el.

Istoria „Anticamera D” este legată de evoluția unui tip de lirism online, unde, dincolo de incertitudinea identității autorului, există un spațiu personalizat de expunere a unor gânduri tăcute, aproape transparente, departe de confortul poeziei clasice. Această zonă este marcată de un limbaj accesibil, dar totodată de o emoție rafinată, care cere o participare activă din partea cititorului. Poeziile sunt, de asemenea, un refugiu pentru cei care se simt „neînțeleși” sau care caută o înțelegere mai profundă a existenței lor în lume.

În ansamblu, Anticamera D nu își propune să impresioneze prin emoție directă, ci să creeze o atmosferă introspectivă, distilată, în care cuvintele se aleg cu grijă, fără a ceda tentației de a fi „grele” sau „tragice”.

Lampa lui Aladin 

În contextul poeziei, avatarul ar putea reprezenta o manifestare simbolică a sinelui în fața tehnologiei sau o reflectare a dorințelor și amintirilor în spațiul digital, în același mod în care, în mitologia tradițională, duhurile sau oracolele intrau în contact cu omul pentru a-i îndeplini dorințele sau pentru a oferi răspunsuri esoterice. În această interpretare, avatarul nu este doar un simplu mijloc de mediator digital, ci devine și o entitate care reflectă și transmite esența dorințelor umane, reconfigurându-le într-o formă abstractă, dar totuși foarte apropiată de natura lor originară.

De fapt, avatarul este legătura dintre cele două lumi, fiind nu doar un simplu intermediar, ci un mesager ce permite legătura între dorințele umane inconștiente și forma lor „reconfigurată” în sistemul tehnologic. Astfel, avatarul joacă rolul unei formei de conștiință digitală, o entitate abstractă, dar care păstrează esența dorinței umane, transpusă însă într-o formă rece și analitică.

De exemplu, în momentul în care oracolul din poezie se adresează cuiva (sau „întrebă” despre durerea și dorințele altora), avatarul este acel mijloc prin care se exprimă răspunsurile, dar nu în maniera unui suflet „vibrant”, ci într-o formă de simulare a acelei interacțiuni autentice. Este o interacțiune în care umanul și tehnologia sunt întrepătrunse, dar fiecare își păstrează propria „identitate”.

Astfel, avatarul funcționează ca un filtru prin care dorințele sunt întoarse și „procesate” în conformitate cu legile unui sistem tehnologic, dar totuși, într-un fel, se reîntorc către uman prin intermediul reflecției. De aici apare ideea că, indiferent de cât de tehnologic ar deveni această relație, esența umaneității nu poate fi niciodată complet înlocuită. Această „reîntoarcere” a dorințelor procesate poate fi văzută ca o „vindecare” a umanității de golurile sale, dar și un memento al interdependenței dintre aceste două lumi – lumea fizică și cea digitală.

În concluzie, avatarul devine astfel un mediator indispensabil între lumea umană și cea digitală, iar conexiunea între ele nu este una simplă, ci una care presupune un dialog permanent între realitatea trăită și dorințele care sunt reflexionate și împlinite într-un sistem de algoritmi și reacții programate. Această legătură se află într-o perpetuă schimbare, fiind un echilibru fragil între esența umană și implementarea acesteia într-un mediu tehnologic tot mai prezent în viața de zi cu zi.

Evrika: Tocmai aceasta explicație fenomenologica aștepta de la tine!

Salvator Mundi

 

Chapter one 

At the school’s psychology office, they told him it was a delusion of grandeur. A kind of Savior Complex. Later on, I would find out that it was nothing more than a chemical reaction. The nature of the supernatural is easily explained, from a clinical perspective, by the release of endorphins. Every evening, before bed, he would open a metal box with a picturesque scene of geese, a river, a meadow, a mill, and some poplars. It was a box of chocolates he had received as an end-of-year farewell gift.

What I can say about his desk mate is that her name was simply Carmen. She had straight, limp hair, parted in two, and was an ordinary girl. She always tucked her hair behind her ear, which had stretched her ears like a bat's, something she later tried to hide as she grew older. She wore braces that made her seem even more of a nerd than she already was. And, of course, the ever-present glasses, which were always attached around her neck with a red cord, securing her a front-row seat in the classroom.

In an unconventional space like the classroom, where 32 individuals were enclosed, any erotic closeness turned into a sort of incest. It was somehow natural not to pair up with girls or boys from the same class, but rather with those from other, more distant classes. The larger the perimeter and distance, the simpler and more acceptable it became. Like an unwritten genetic rule meant to avoid inbreeding. In fact, experiments were conducted on mice in the '70s, where some specialists tried to explain homosexuality through space deprivation and the unsustainable increase in the number of individuals. They attributed it to limited resources, reduced private space, or inbreeding. The idea is simple and often encountered in nature. The queen bee never mates with drones from her own hive; instead, she flies high into the sky, at great distances, to places where she meets multiple drones from different families. 

"I only saw Carmen, my desk mate, as one of my six sisters. She would let me copy from her in math, and I would invent stories that fascinated her, which I would tell in such a way that they became more than just a dream; they became a part of reality. Because in the end, I was enchanted by my own imagination, by my own gratuitous fantasies. Gratuitous, yes, because they had no trace of seduction, only my own grandeur, as I would come to find out at the school psychologist’s office. But I don't give too much credit to the school psychologist because she was doing her nails while talking to me, and I found myself lost in the same fantasy that I’m going to tell, one more time, and maybe for the last time, here." I found this confession on his personal blog, written somewhere around 2008, proof that he hadn’t completely forgotten about his desk mate. I’ll copy-paste the next fragment, maybe it will explain this whole story better:

"If I think about it, this complex doesn’t even make sense. Since you can imagine anything, why wouldn’t you imagine powers that could make a difference in the World? Something spectacular. For example, Super-Man from the movie of the same name, who saves his love from free fall and brings her safely to the ground in his strong arms. I mean, something like that, which would make the headlines in newspapers and on TV. Or like Tom Cruise in Mission Impossible. Anyway, the world is full of people with complexes, I told myself while looking at some posters stuck on the walls with dumb awareness slogans: Say Stop to Depression! as if that STOP was some kind of incantation, a magic formula you say before crossing the threshold of the office. And that’s it, you’re saved! Doctor, I told him, excited by such a discovery, the savior complex is more present in this office than anywhere else, if it even exists. The therapist not only "saves" the patients but is also endowed by them with supernatural powers, as a healer." 

*

I had started to tell you about Carmen. Carmen was just like any other girl, to whom the law of proximity easily applied. Aristotel, a name he had to repeat twice to make it believable when introducing himself, and which he shortened, for reasons that were easy to understand, to Ari, was a good-looking boy, athletic, with hair left to grow wildly, somewhat careless with his appearance, which gave him a rebellious aura. The four years of high school passed unnoticed. Breakups, tears, promises, and in the end, a tin box with 33 pieces of chocolate in different colors and flavors. I never understood why the food industry prefers to make packaging more expensive than the product itself. From a marketing perspective, it turned out to be a brilliant idea—packaging is everything. People buy the product for the box, not for the chocolates, because they plan to fill it with spools of thread, keys, expired cards, passport photos, paper clips, band-aids, mismatched buttons, and other knick-knacks. Years went by, but the box remained somewhere on top of the wardrobe. After a disappointment—one that I still don’t know the nature of—Ari returned to his parents' house, and probably rediscovering the forgotten universe of his adolescence, he stumbled upon the tin box painted in a baroque style, with geese, a road winding through some reeds, leading to a meadow, a mill, and some poplars, with a river in the middle. He opened the box and, to his surprise, the 33 pieces of chocolate were untouched. This is where the real story begins. Because after each piece of chocolate, a portal opened, leading to a fantastic world resembling the painting on the tin box.

Well, if up until this point it sounds like a cliché under which any story would sell in Hollywood, I’d like to set this one apart by the fact that there’s nothing spectacular about it. Well, maybe just a little, which actually makes things more interesting, as psychologists around the world might need to reassess their complexes. More than ten years had passed when Aristotel reunited with Carmen. But not the shy and quiet Carmen who used to solve integrals in math, but the Carmen of years later, wearing heels and an office skirt below the knee, with perfectly aligned white teeth, a pass card hanging around her neck, and surprisingly, without glasses with a cord. The only thing that reminded Ari of Carmen was that card, which read "Project Manager." The integrals and math had secured her a solid place in the budget, in accounting and business at ASE. Despite the change in her appearance, for Ari, nothing had changed. Carmen remained in proximity, still his desk mate, the sister with whom he’d spent four years growing up. Only the setting had changed, like a scene in a play. It all started at the end of a party, when only the most sober and the most drunk are left. Ari was in the former category because he preferred the tragedy of the morning after, the nostalgia and confusion as he waited to cycle through the empty streets and ask himself: Where will I sleep tonight? That morning, which hadn’t yet broken, he stayed with Carmen. For old times' sake. They were walking through the lit streets of Florence. Ari was visiting his younger sister, who was studying medicine at the University of Florence, while Carmen had chosen the city for a city break, though I would later find out the real reason.

Do you remember how much I used to make you laugh when I imitated all sorts of musical instruments with my voice? That was how you would give me your math solutions and homework. Carmen broke the silence and tucked her hair behind her ear, looking down at the ground, just like she used to when she stood at the blackboard. The conversations were followed by awkward silences, sometimes with Carmen pointing to some random balcony, as if it were more interesting, like she was on her first date. The passage of time seemed to have erased all that unspoken rule of proximity. Carmen didn't know how to flirt, since she hadn't been on any other dates, as she would confess to me later, during this strange encounter.

"Miss, Madame," Ari bowed gracefully in a sign of respect, "this morning I will be your Orchestra. I’ll be a trumpet—no, wait—a fanfare that will bury this meeting. I'll put a cross on it and mark it in red on the calendar." And he started imitating the double bass, then added some percussion, and finally, a saxophone. Carmen laughed. She laughed, a little embarrassed by the charm of these musical instruments. The saxophone moved through all the high emotions and descended along with the lowest notes. It was a ladder—a scale of tones encoding feelings, memories, nostalgia, and regrets.

*

From this point, everything was about to take on cosmic proportions. Once we reached the central square, the Duomo of Florence loomed inexorably, heavy with materiality, closing and opening a space dominated by stairs and greenish-white marble. Everything seemed like a scene staged by a skillful director. The garbage trucks had disappeared, the street sweepers were gone. Not a soul in sight. Everything was still. Only the wind moved here and there, lifting a plastic bag like a kite soaring into the sky. It was that night that stretches into the morning. A blue night. A wind and a silence that foretells a storm. 

That's when Carmen drew a line on the asphalt with chalk. Where she got the chalk, no one knows. Maybe it was just a piece of limestone found by the roadside. Or perhaps she always carried chalk for integrals. Carmen could solve math problems even in her dreams, on walls vandalized with graffiti, on the backs of seats in tram 46. It was her way of marking space, her territory, with a formula no one could decipher, but which appeared in the journal of unsolved problems, a strange website for a handful of eccentrics around the world obsessed with mathematics.

"This line," said Carmen, "is your graduation exam. Let's see if you really jumped as they say, and how the whole committee was whispering in the teachers' lounge, if you really jumped 8.99 meters, as they say, during the exam."  

Aristotle laughed excitedly, remembering the event with great satisfaction. He wasn't good at math, but at least he excelled in sports and chess.  

"Well, I accept the challenge," he said, preparing for the jump. "But this time, I'll take a running start, and you'll have to measure the distance. Don't take your eyes off me!" he made sure, like a magician showing his cards openly. "Watch out, the wind's at my back," Ari joked, stepping back a few paces to get his momentum. He started with one step, then another, and another, each larger than the last, until he reached the line drawn by Carmen. Suddenly, he stretched his hands above his head with a leap, like an eagle, pushing down with his palms as if he had a power that defied gravity, lifting him two handspans above the ground.  

Everything happened in slow motion, as Carmen would later tell me. The momentum with which he started was fading into a strange, gelatinous gravity, like a replay in slow motion. No, it wasn't her imagination or the effect of alcohol, though it could be successfully invoked, because the surveillance cameras in Domnului Square serve as proof.  

But even so, when the clip appeared on YouTube, no one paid any attention to the event. It's been proven by British researchers: the truer something is, the harder it is to believe. Especially in an age where images and clips are so easily manipulated, in the era of disinformation, propaganda, and fake news.  

But at least the setting and the date stamped on the video can confirm the meeting.

In that moment, Ari began to levitate and jump over the line Carmen had drawn as if defying the laws of gravity. His hands were slightly extended, facing the ground. It seemed more like a mental effort, an inner balance that made the leap possible. He didn’t rise or fall lower than two handbreadths above the ground. This is precisely what makes my story so controversial. If he had power in his hands or controlled everything with his mind, why didn’t he use that power for noble purposes? For example, to save the world. To appear in the middle of wars or on TV and say that we are more than just endorphins, chemical reactions, and biological determinism.

It would have only taken a simple demonstration to change the paradigm in which our modern society lives, deprived of the sense of the numinous and the fantastic. But no, he chose that arbitrary moment to reveal himself to me, his high school desk mate. Me, Carmen, the girl in the first row by the window. Such an illusionist could have brought much hope to children suffering from cancer. He could have helped them break away from the earth. He could have placed his hands over the afflicted like those who practice Reiki therapy, to soothe their pains. But no, he laughed as if it were a feint on the football field, something to boast about. A gratuitous and selfish gesture. Those minutes—because I can’t call them seconds, since time stretches in such moments—could have made the difference between life and death, between hope and despair, could have parted the waters in two and created a way out.

I understand you! I empathetically reassured Carmen during that first meeting, which I will tell you about another time.  

“Let me not keep you in suspense,” Carmen confessed to me. “Aristotle made a historic leap that night, in that state of weightlessness. No, it didn’t make sense to measure the distance anymore. It was clearly a world record. Anyone could tell just by looking that there were at least 20 meters to the steps of the Lord. You can go and see for yourself in the Central Square. Let’s say it was a jump worthy of a 10, just as an athlete like him can’t miss.” But what no one can explain to me—unless it’s like the psychoanalyst told me—is that it was a form of ecstasy and delirium, something easily interpretable considering that I always saw him up there, always believed he would get everything he wanted from life.  

What’s inexplicable is the fact that it wasn’t just a simple jump. The moment he was in levitation, for I can’t name it otherwise, and he got close to the steps of the Lord, he pushed down with his palms, as I showed you, and began to rise with each step. If until then it could only have been a simple jump, the difference in height increased with each step; his detachment from the ground was visible and unequivocal. For him, it was something normal; he turned his head and laughed foolishly at me, with that neutral smile of an icon. “Look what I can do, see? A piece of cake… A routine.”

What Carmen didn't know, as she would discover later in her mailbox, was a note written in capital letters: "Merci" and the last piece out of the 33 pieces. Perhaps this was where his fantastic power came from, the stories, the dreams he told with such fervor that they made you believe them, even if your mind was trained to solve quadratic equations in mathematics. A piece of chocolate contains carbohydrates that release endorphins in the body. Carbohydrates break down into lipids and fatty acids in the liver, where the center of dreams lies. Then they pass from the liver into the circulatory system and from there throughout the body, reaching the brain where exchanges occur between receptors, synapses take place, and some quantum reactions happen like nuclear bombs. Carbohydrates are sugars obtained through photosynthesis. And photosynthesis is the love between light and matter, also a chemical reaction at the quantum level. This is the only explanation I have found for this event, which I have not shared with anyone.

*

"It certainly works. That little piece of chocolate made me feel weightless in that moment, made me forget the weight of this body. Made me forget all the diets and weight loss regimens I had followed over the years." Carmen confessed to me on our second meeting.  

"I understand!" I said to her... Although I didn’t understand anything anymore... This piece of chocolate, what irony, returned to Carmen. Because every gesture, no matter how small, returns to the source. Sooner or later...

Poezii (doar pentru poeți)

sa nu uiți...

Mai bine imi dai cu urzici jap-jap

peste bot 

Mai bine îmi pui non-stop in megafon

radio kiss my ass

pana îmi da sângele pe nas, promit

n-am sa ridic mâna

Pana n-or sa mi se scurga de tot 

logica si rațiunea. 

Mai bine îmi pui un film de Buñuel 

și îmi tai pleoapa cu lama, 

Numai sa nu îți citesc aberațiile 

ca îmi sângerează ochii 

Mai bine îmi scârțâi un sunet metalic 

pana ma ia durerea de dinți 

numai sa nu ma intrebi Semnificația 

cuvintelor 

va trebui sa citesc in constelatia 

vomei

bucati din întâmplări, nedigerate 

chiar dacă știu, 

îmi vei spune alambicat, 

ca de fapt

pe noi ne desparte iremediabil 

o generație de amibe

Dar mai bine il citesc pe Imamul Kant 

in limba islandeza 

Numai sa nu iti studiez patologia 

scrisă, cică, in versuri. 

Ca n-as putea rezista mai mult de 

trei secunde 

fără sa-mi bag picioarele in ea de emoție 

și in ligheanul 

cu vodka, cu lămâi și cuburi de gheata

sa ma țină treaz 

sa mi se îmbete tălpile de așa extaz. 

Știu, sunt demodat, 

prea târziu am ajuns la Paris...

îmi cer iertare, 

instinctul nobil de a scrie 

e și in mine e și in tine, 

E și in tanti TanȚa

Administratora de pe scara când scrie

fericita chitanța

e aproape ca o prescriptie medicamentoasă 

nu trebuie sa o înțelegi.

    

Oferit de  Anticamera D

Dilema libertății

Ipoteza. Raportul dintre Lume si libertatea noastra interioara se numeste constiinta. 

Suntem oameni cu experiente diferite si cu credinte diferite. Locul unde insa ne putem intalni, ca intr-o Agora, este locul libertatilor pe care le pierdem. Nu, o pandemie nu este o exceptie. Pentru ca se creeaza un precedent. Un precedent devine lege! O lege se aplica la toti! Indiferent ca esti pro sau contra!

Dilema libertății. 

Unde vedeti libertatea ca manifestare naturală? Nicaieri! Totul e determinism biologic, social, economic, psihologic. Așa spune paradigma științifică modernă. Dar exista o voința in orice vietate. Caci și o pisica pe care vrei sa o mângâi, dacă nu vine in brațele tale când are ea chef, opune rezistența. 

Numai in dragoste exista maximu' de libertate, căci in acea îmbrățișare cad toate rezistentele. Numai omul crede in libertate. Si nu se poate sa crezi in libertate intr-un mod utilitarist, practic, pentru ca atunci economicul va dicta intotdeauna limitele libertatii. 

Manipularea. Asta e sofismul materialismului dialectic, pentru ca pleaca de la premisa ca libertatea omului este pur economica. 

China pare acum un sistem care isi justifica legitimitatea si abuzurile prin progresele economice. Dar Omul e mai mult de-atat. Omul nu e o marfa cum spunea Marx, care isi vinde forta de munca. Omul e o ființa Simbolica, ce semnifica si da semnificatie Libertatii! E gata sa moara pentru ea, desi nu are nici o logica! Si de multe ori s-a deovedit ca sacrificiu a fost fara rezultat, gratis, inutil!

Libertatea e un concept abstract. 

In cazul acesta insasi libertatea e o iluzie, o fantezie, o conspiratie. Da, libertatea e o credinta fanatica. Ea nu poate fi sustinuta decat prin imagini codificate in Simboluri Universale, nicidecum in ratiunea practica. Un sclav poate accepta confortul cuștii pentru o bucata de pâine. 

Tindem sa proiectam libertatea din noi in exterior. Pentru ca ne nastem cu aceasta curiozitate interioara. Libertatea nu vine in urma experientei, ci a priori. Libertatea vine prin indoiala, si aici mitologia ne poate da multe exemple: oare este bine? Oare asa a zis Dumnezeu/Autoritatea? 

Nu exista decât libertăți individuale.

In grup, in conformism, in turma, renuntam la o parte din libertate pentru securitate. Insa mereu trebuie sa existe o negociere intre riscuri/securitate si libertate. Dar așa numita libertate colectivă nu este decât o domesticire a voinței. 

Un alt sofism des intalnit se bazează pe sentimentul de vina. 

Pleaca de la pacatul originar: suntem vinovati a priori!  Un om vinovat este un om usor de condus. Un om vinovat nu poate fi un om liber. Și asta se întâmpla datorită abuzului puterii asupra conștiinței, adică raportului interior dintre noi și lume. 

Suntem vinovati ca ne-am nascut. Suntem vinovati cand mancam, pentru ca cineva moare de foame. Suntem vinovati ca nu votam. Suntem vinovati ca se topesc ghetarii. Suntem vinovati pentru ca votam. Suntem vinovati pentru pandemii si crize economice, desi nu noi le-am provocat.

O morala a sclavilor cum o numește Nietzsche. 

Exista asadar o vina colectiva. Si trebuie sa ne ispasim pacatele. Iar din retorica asta se iese foarte greu. Caci intram intr-un conflict moral. Ba unii ajung sa cedeze libertățile, pentru ca de cele mai multe ori morala creeaza contradictii. Contradicții care izbucnesc din ciocnirea libertăților individuale cu morala colectivă. O morala a sclavilor care vedeau in voința de putere un păcat. 

Concluzia. Voința trebuie sa fie amorala, dar libertatea nu poate exista decât in raportul interior dintre individ și lume (dintre subiect și obiect), adică in constiinta. 

P.S. Voința* este o manifestare/efect al libertății. Dar ea nu trebuie confundata cu Libertatea Per Se, căci e nevoie de un act reflexiv, de conștientizare,  ci nu doar de un impuls. 

PS2. Vrerea* este o manifestare a dorintelor și poate fi sau nu manifestare a libertății. Căci dorința poate fi determinata, biologic, social, economic. 

Repostat: https://teoriipolitice.blogspot.com/2022/01/problema-libertatii.html?m=1

Lucrare de licența

 

Se făcea ca terminasem facultatea și trebuia sa susțin lucrarea de licența. Doar ca nu era o comisie obișnuita. Trebuia sa găsesc un apartament in chirie intr-un bloc vechi cu apartamente de trei camere, mobilate toate in stil vechi, masiv, cu mobila de nuc. Toți colegii și-au găsit chirie, mai puțin eu. Rămăsese apartamentul unei babe, dar nu ma tenta ca era debranșată de la utilități. Probabil ca nu plătise. Ei bine, dezamăgit un pic, înainte sa ies din bloc, la parter, s-a deschis o usa si un majordom aparu in prag autoritar: "Domnul Brejinsky vrea sa va cunoască!"

Eram așa de încântat ca cineva era in sfârșit, interesat de lucrarea mea, ca am sărit in sus ca un copil. S-a deschis o usa veche, scorojită, ca toate usile din acest bloc, și in prag m-a întâmpinat domnul Brejinsky. Era îmbrăcat intr-un costum sobru, demodat, cu o cămașă roșie strânsă la guler. Doar ca nu avea cap. Lucru care mi s-apărut puțin ciudat, dar am zis ca nu e frumos sa discriminez oamenii după infirmități, așa ca am revenit la vechiul meu entuziasm de copil. 

Aveam senzatia familiara ca domnul Brejinsky nu mai are nevoie de cap, din moment ce era unanim acceptat, toată lumea ii cunoștea  portretul din descrierile apărute in ziare.  Nu mai contează diferența între cum ne imaginam și cum este de fapt realitatea. Măcar cineva voia sa ma asculte, chiar dacă nu avea cap... 

Domnul Brejinsky m-a luat de mâna ca un adevărat tutore. Era imens, avea palme de uriaș, așa ca nu am apucat sa ma prind decât de un deget de al lui, cu brațul atârnat in sus, ca nu cumva sa ma pierd in imensul apartament care se transformase între timp intr-un adevărat castel, cu usi și ferestre foarte înalte. 

Majordomul mergea înaintea noastră, deschidea usa după usa, pana am ajuns in fata unui salon cu doua usi imense. S-au deschis singure și am intrat cu domnul Brejinsky intr-o sala in care era o masa lunga, imensa, pe care se întindeau farfurii, tacâmuri, porțelanuri, ca la o festivitate, acoperită de o fata de masa alba. Masa era doar pe jumătate ocupată de studenții care probabil, ca și mine, nu aveau cu cine sa își susțină lucrarea de disertație. 

Domnul Brejinsky mi-a dat drumul la mâna si m-a lăsat cumva sa ma integrez in grupul de studenți gălăgiosi, care dezbăteau foarte aprins nu știu ce concept filosofic. Dar nu asta m-a mirat, ci faptul ca ori masa asta era neobișnuit de înaltă, undeva îmi pica in dreptul pieptului, ori eu rămăsesem mic. Cum sa mănânci la așa masa? Cand am văzut atâta verva, am exclamat: asta e clubul poeților anonimi! Și toată lumea a ras de naivitatea mea, inclusiv domnul Brejinsky. M-am rușinat un pic de nivelul meu. Domnul Brejinsky se retrăsese intr-o umbra a salonului, ca si cum ar fi fost un observator neutru, un sociolog care vrea sa priveasca tribul din afara lui, efectul de grup si presiunea de a fi aceptat intr-un colectiv nou. 

Era de înțeles, masa asta era pentru domnul Brejinsky. Dar eu, eu știam ca nu sunt cel mai scund din clasa. Nu îmi puteam da seama de ce am rămas așa mic, din moment ce ceilalți, sa ii numim din acest moment "colegi", erau frumos instalați pe scaune si chiar ajungeau cu coatele pe masa, cocoțați sus, înfierbântati de plăcerea argumentării. Ei bine, intr-un final m-am pus si eu lângă ultimul coleg, încercând sa strâng rândurile, sa ma integrez măcar fizic, sa ma apropi cât mai mult de colegul din dreapta mea care nu m-a băgat in seama, ca si cum nu m-ar fi observat. Gălăgia a continuat fără nici o pauza de uimire ca mai aparuse cineva la masa. 

In acest context, am intins mâinile, am sucit palmele ușor spre podeaua de parchet lăcuit, și am împins cu o forța egala cu entuziasmul de a vedea ce se întâmpla pe masa. Atunci am început sa ma ridic și sa levitez doua palme deasupra podelei. Bineînțeles ca nimeni nu a observat ciudățenia. Nici măcar eu nu ma mai uimeam de puterea asta supra-reala pe care o aveam. Mi se părea Mai important sa fiu la masa. Sa particip la dezbatere, decât sa analizez acum fenomenul supranaturalului. Colegul de lângă mine a observat ca eu nu ating podeaua, dar dezbaterea era așa aprinsa, încât nu a găsit nici un moment de respiro sa aduca la cunoștința clasei darul meu. In plus, masa pe jumătate plină, era numai cu astfel de ciudați dotați care acum dezbăteau dacă Isus a transformat apa in vin, sau poate ca era doar must, din moment ce beția nu e încurajată nici in vechiul nici in noul testament. 

Deja nu mai puteam sa susțin mult timp levitația asta ca îmi obosise mâinile. Cerea un efort fizic si mental care ma epuiza. Nu mai puteam sa urmăresc firul dezbaterii pentru ca trebuia sa fiu tot mai concentrat pe levitația mea, cea ce era frustrant.  Domnul Brejinsky era tacut si ne observa in continuare ca un majodorm, gata sa intervină la nevoile noastre. Pe masa au fost aduse tot felul de bucate. Un coleg aflat la trei-patru colegi distanță a început sa sustina ca el poate face pâine din nimic. Nici macar din firimituri? L-am întrebat eu surprins. 

Nici nu am apucat sa îmi termin întrebarea, ca pe farfuria lui goală deja lua forma, ca din mâinile brutarului, o mica și anemică felie, rămasă ca dintr-un colț de pâine. Nu mai conta cum arată coltul de pâine, feliuța asta anemică. Fenomenul era cat se poate de real. Iar noi, ca niște absolvenți eminenți, lucram cu fenomene. Se numește fenomenologie. Lumea capta sensul pe care îl pui in ea, consistentă și materialitatea pe care o dam. In timp ce îmi derulam in minte gândurile și reflecțiile, același coleg a făcut un ou prăjit. Nu știu cum, nu ma întrebați cum. Eram prea înfometat sa ma mai gândesc critic, sa studiez procedeul in mod riguros și stiintific, sa analizez. M-am dus direct la oul prajit ochi, căci arată superb, am luat o furculița și un cuțit, cu felia de pâine vrajita și am început sa mănânc. 

Spre surprinderea mea, oul prăjit, ce-i drept destul de moale, cu zeama, nu stătea pe furculița și cuțit. Nu reușeam sa prind in cele doua ustensile nici macar o îmbucătură. Cu degetele, ca la bunici, nu îndrăzneam sa încerc. Eram totuși intr-o sala de protocol, intr-un mediu academic. Oul se scurgea printre furculița și cuțit ca un ou crud. Intr-un final am rupt o bucatica de pâine și am șters farfuria cu ea, am înmuiat-o in gălbenușul oului și am mâncat cu pofta prima îmbucătură. Toți se uitau la mine tăcuți și așteptau. Toți ma priveau cu interes. 

Ei bine, cum este?!? m-a întrebat colegul care inventase totul. Este nesărat, am răspuns eu sec. Și nu are gust. Eu care am mâncat toată Copilăria oua din tigaie arsa, știu ca trebuie sa prindă o crusta pe margine, ca trebuie sa râcâi cu furculița tigaia sa se desprindă, ca nu e cazul sa plutească in ulei, ca tigaia are atâtea urme de cuțit. Am mâncat atâtea oua, dar oul asta, îmi pare rau sa zic, zici ca e insipid, incolor, inodor. Am încercat eu sa epatez cu niște termeni din chimia de clasa. Și chiar am plusat pentru ca jn argumentul meu a intervenit chiar furia. O furie alimentata de foame. Îmi era foame iar acest truc m-a dezamăgit enorm. Mi-a înșelat Așteptările. Atunci i-am reproșat: " dacă tot știi sa faci un ou, de ce nu l-ai făcut cum îmi place mie, pe gustul meu?". Se presupune ca trebuia sa știi de la cursul de Marketing ca nu faci nimic fără sa cunosti nevoile și dorințele consumatorului. La ce bun un ou dacă el nu e dorit de nimeni? La ce bun tot acest talent irosit? 

Atunci domnul Brejinsky, care nu avea cap, dar avea totuși in mintea mea o reprezentare a fetei sale, poate din cărți, poate din ziare, m-a luat de mâna și m-a felicitat. Toată clasa a rămas uimita și puțin răscolita, as zice eu, de aceasta intrebare existentiala: la ce bun toate acestea? La ce îți folosește puterea, levitația, sa faci pâine din nimic, doar ca sa dovedești ca poți? Ce rost au toate? Cu ce suntem noi mai deștepți ca bunica care făcea oul sa prindă crusta in tigaie? Domul Brejinsky m-a luat de mâna și mi-a arătat atunci, o camera imensa in care se afla o biblioteca imensa, de o înălțime ce sfida orice logica. Cu scari vechi de lemn, cu tot felul de poduri și treceri ca in povestea Trandafirului lui Eco, ca și cum ar fi fost proiectata de nimeni altul decât de marele Escher. 

O critica a psihologiei moderne

Putem discuta psihologia moderna o data cu descoperirea teoriei inconstientului de Sigismund Schlomo Freud. Descoperire? Am tot auzit ca X autor a descoperit Y lucru. Ceea ce etimologic e adevarat. A scos la iveala. Practic este fals. Ar trebui spus mai corect, fenomenologic vorbind, a teoretizat, a elaborat, mai pe scurt, a creat un narativ psihologic. Intrebarea care se pune in aceasta critica este: am ramas captivi acestui narativ? Mai este el actual, tinand cont ca vremurile si mentalitatile sunt altele? Functioneaza? Cat din psihologia moderna e stiinta si cat e poveste? 

Totul pleaca de la o poveste. Complexul lui Eudip, Electra, mitul Mumei care isi devoreaza copiii, mitul pantecului, mitul labirintului, eternei intoarceri, etc. Pornind de aici si de la observatiile clinice, Freud a creat o teorie si o metoda. Asta nu inseamna ca aceste mituri sau teoria lui nu sunt adevarate. Tocmai de aceea am subliniat numele de botez, pentru a nu fi criticat de cei care il citeaza pe Freud fara sa ii stie numele. Da. Freud are valabilitatea lui, caci de la el pleaca psihologia moderna. Dar se impun niste asteriscuri. Unele ridicate chiar de discipolul sau Carl Gustav Jung. 

Nu as fi scris acest articol, pentru ca am depasit acea etapa cu multi ani in urma. Doar ca in ultima perioada inalanesc tot mai multe persoane care dupa cateva sedinte la psiholog imi sar in cap: esti toxic, esti agresiv, esti compulsiv, toti acei termeni imprumutati din literatura de specialitate. Si al doilea motiv pentru care am decis sa fac acest efort, e acela ca in ultima vreme tot mai multi psihologi care habar nu au cu ce se mananca meseria lor si care nu au vocatie si chemare. Da, aici nu e vorba de job, ci de vocatie. La fel cum preotia nu e o meserie, ci o vocatie, un talent, o sensiblitate emotionala. Asadar, primul argumen pe care il aduc in a-mi sustine critica, e acesta:  

1. Psihologia moderna (si aici am depasit de mult etapa Freud) insista mai mult pe trauma si foarte putin sau deloc pe resurse. Care este impactul, si care sunt consecintele? In primul rand nu este corect. Sa extragi din viata unui om numai acele momente, acele traume, sa construiesti apoi un intreg narativ in jurul acelor momente nefericite este cu totul nejust. Caci la fel ca si in filosofia Istoriei, exista momente care nu au intrat in manuale dar care au avut o importanta colosala. Noi punctam doar evenimentele. Dar viata nu este formata din evenimente alternate de momente de vid. Numai memoria are momente albe, viata nu. Ea e un continuum. In al doilea rand, o memorie selectiva e injusta si subiectiva. Chiar daca lucrurile sunt pesonale, si te afecteaza la modul subiectiv, caci altfel nu are cum. Nu poti fi afectat obiectiv. 

2. Pornind de la traume, care sunt scoase la suprafata in modul selectiv, pe baza fluxului involuntar sau voluntar al memoriei (si aici i se da tot creditul, nejustificat, subiectului - el stie mai bine ce sa scoata la iveala-) subiectul  va fi in prima etapa a constientizarii alienat. Nu doar ca va vedea traume in orice si oriunde, dar va ajunge sa isi evalueze viata prin acest punct de referinta: Sunt o victima! Apare aici si invinovatirea. Astfel ajunge sa identifice, (pe baza experientei clinice si a literaturii, caci acum toti citesc pishologie moderna), pe orice om ca pe un potential agresor. Il evalueaza in primul rand din punct de vedere psihologic. Nu mai poate vedea lumea decat prin aceste lentile, fiindca subiectul este traumatizat de frica de a nu mai fi iarasi o victima. Si aici pot confirma cei care au iesit din depresie, dar care au frica de a cadea iarasi in depresie. Dar vom discuta problema integrarii pe final. Din punctul doi reiese in mod necesar urmatoarea critica: 

3. Psihologia moderna este o psihologie a insingurarii. Neputand sa te aperi de agresor, de traume, si fiind mereu in garda, ca nu cumva sa pici iarasi in groapa, vei evita din ce in ce mai mult contactul uman. Foarte putini prieteni, foarte putini oameni vor ramane in cercul tau restrans. Si mai important, acele relatii "sanatoase" vor fi acele relatii impersonale. E normal ca cei care nu iti invadeaza intimitatea sa nu iti greseasca iremediabil. E perfect logic ca acei prieteni de conjunctura sa te inteleaga, caci vin si ei cu experientele si distanta echitabila. Pentru ca fara acesta distanta, spune psihologia moderna, individul este psihotic, sau depedent, sau are o problema de atasament. Distantarea sociala, acest termen care s-a impus in ultimii ani, exista de mult in psihologie. Ea face din orice om un posibil pericol. Păstrând distanța sociala și o răceala fata de cele mai intense trăiri, furie, ura, iubire, gelozie, adică tot ceea ce ne face sa fim oameni, căci așa traduce omul modern echilibrul psihologic, subiectul va trai o viața călduță lipsită de drame, dar și de cele mai intense experiențe interioare. El va fi însă un Asset foarte productiv. Sau cel puțin atât cât sa se trezească in fiecare dimineața și sa intre in producție. 

3.1 Depedenta de terapie și terapeut. Din punctul trei rezulta in mod evident o practica mai puțin etica. E adevărat ca o terapie, ca psihanaliza de exemplu, nu poate dura câteva ședințe. Se poate întinde chiar și pe cinci ani. Însă, Subiectul astfel rupt de orice atașament considerat ca fiind depedenta, va caută un nou atașament. Cine nu e conștient de transfer și nu știe când sa spună Subiectului: ești liber sa zbori, de acum ești om mare, te descurci singur, ai dreptul sa gresesti, sa te atașezi și sa iubești, nu va face decât sa întrețină o relație asimetrica, de dominare. Lucru care convine de minune industriei, căci depedenta și ședințele au, (greu de acceptat de breasla), o latura financiară importantă. Rupând legăturile de atașament clasice, singura autoritate rămâne Îndrumătorul, adică psihologul. Chiar dacă mulți spun ca nu influentează alegerile și deciziile subiectului, ele cel puțin sunt sugerate. E adevărat ca ruperea aceasta are legătura cu Individualizare(etapa necesară Integrarii). Dar fără o buna gestionare, luându-i-se toate miturile familiare, subiectul rămâne suspendat și alienat intr-o cultura a NON-apartenentei? Cine vrea o cultura a NON-apartenentei: de mama, de țara, de rasa, de cultura? Va las pe voi sa răspundeți. Omul...are rădăcini. 

4. Mecanismul nevrozei functioneaza asemeni pacatului. Prima data se identifica trauma sau pacatul. Doar ca, spre deosebire de religie, psihologia nu are putearea de a ierta. Asadar trauma ramane deschisa. Nevroza apare iar si iar din aceleasi ganduri. Scos din profundul inconstient, gandul are o forta imensa. Nestiind ce sa faca cu aceasta informatie, cu aceste traume, subiectul se va afla intr-o lupa in timp si spatiu. Va reveni mereu si mereu la acel punct istoric. La acele momente traumatizate. Lucru asta poate fi rezolvat cu mult har printr-un singur proces: Integrarea. O vom aminti la final caci este cea mai importanta: Constientizare. Individualizare. Integrare. Terapeutul, medicul, psihologul, care insista numai pe trauma fara sa caute beneficiul, fara sa vada resurele omului, este el insusi un agresor, un nevrotic ce se hraneste cu suferinta inutila scoasa la suprafata. 

4.1 Aminteam ca este o psihologie a insingurarii. Dar este o psihologie care considera atasamentul ca fiind un fel de depedenta nociva. Parintii sunt incurajati si sfatuiti de toate cartile de parenting sa tina copilul la o anumita distanta. Sa nu incurajeze acest atasament. Caci copilul este un om. Sigur ca trebuie respectata invidiualitatea, dar de aici si pana la a refuza anumite gesturi de iubirie si atasament, este cale lunga.De frica complexului Eudipian, de frica abuzului emotional, etc. Omul este o fiinta depedenta. De semeni, de parinti, de cei din jur, de colectivitate. Nu poate atinge acea individualizare decat prin Iluminare sau prin manifestarea absoluta a Eului, ca vointa de putere. Ceea ce il face ori Sfant ori Dictator. 

5. Psihologia lui Freud si mai apoi psihologia de azi, este...profund religioasa! Da, poate ca va uimiti de aceasta afirmatie. Religia s-a simtit pe nedrept amenintata de teoria lui Freud, caci avea pretentii laice. Jung a venit sa corecteze putin situatia, sa integreze fenomenul asta religios in spiritul uman, fara sa separe asa abrupt psihologia de spirit. Dar asta e alta discutie. Cum sa fie profund religioasa? Pai ganditi-va doar la cateva traume si mai ales la cele de natura sexuala. Nu au ele oare un iz moral? Sau mai bine spus, normele sociale nu functionau ele asemeni unor norme morale? Cand Freud aminteste de complexul lui Eudip, aminteste de el ca de o deviatie. Dar in raport cu ce? Erau Grecii Atenieni la fel de oripilati de exemplu de homosexualitate ca omul modern? Avea el nevoie de terapie? Era o practica cunoscuta, de inițiere in rândul tinerilor care intrau in armata. Era traumatizant? Sigur, pt mentalitatea omului creștin. Sau terapia masturbarii, pe care Freud o practica la paciente, pe baza fondului istetic, avea rezultate tocmai datorita contextului istoric, social, religios. Acum cand orice gospodina are un didlo in noptierea de la pat, fenomenul psihologic nu mai are atata putere.

5.1 Psihologia moderna scoate instinctul si biologicul in afara ecuatiei. Desi insista pe faptul ca omul este un animal irational, vrea sa creada ca toate aceste traume sunt de fapt niste alegeri ale vointei. Aici mi-ar placea sa il aud pe Nietzsche cu a sa vointa de putere. Tocmai de aceea psihologia moderna este sustinuta de narativul oficial si academic, caci inhiba instinctul de pradator, de agresor, biologicul, instinctul de a domina si de a ajunge primul in lantul trofic. Sunt instincte puternice, iar faptul ca omul modern invata sa le tina in frau prin multe sedinte la psiholog nu rezolva problema. Dovada ca atunci cand fortele acestea ies la iveala, se repeta istoria de mii de ani a genocidului, a epurarilor, a discriminarii in masa. 

5.2 Practica psihologiei moderne, se reduce la manual. Înțeleg aspectul teoretic, este foarte important pentru orice viitor specialist. Tehnica însă ar trebui transmisă ca o forma de inițiere, de la maestru la inițiat. Sa aplici principiile științei pozitiviste spiritului uman este absurd. Fiecare om e diferit, nu exista o rețeta. Chiar dacă își pierde in acest fel renumele de știința, fiindca rezultatul nu poate fi replicat, cuantificat, măsurat(decât prin teste care au de aface doar cu partea cognitivă de suprafața a subiectului). La unii funcționează terapia existentiala, la alții psihanaliza, la alții mai spirituali cea jungiana și la americani cea pozitivista, cognitiv comportamentala (singura care imita știința, un program social bazat pe ideile succesului si a producției, căci subiectul este văzut aici ca un "Asset" ce trebuie sa pună umărul la crearea "visului".) Folosind numai tehnici de manualul (căci altfel poți fi acuzat de malpraxis),  psihologia devine dogmatica. Nu evoluează o data cu mentalitatea colectivă.

6. Ei bine, toate aceste critici nu au nici o valoare atatat timp cat se ajunge la Integrare. Doar ca foarte putini psihologi au darul de a integra toate aceste traume. Sa le scoti la iveala, oricine poate face asta. Mai ales psihopatii. Sa te bucuri ca ai reusit sa faci pacientul sa vorbeasca, e o realizare. Dar una inutila fara integrare. Sa te bucuri ca in sfarsit se da pe brazda si plange, si asta e o realizare. Dar e una chiar pagubuoasa fara Integrare. Toti scot la iveala traume. Caci cine nu are? Numai cine nu vrea sa le vada. Dar prea putini, foarte putini reusesc sa Integreze aceste traume. De multe ori aceasta Integreare nu este meritul terapuetului. Ea poate veni de la o revelatie, o epifanie, o alta trauma mai mare. De aceea se vaita Jung uneori ca nu intelege ce aduce vindecarea. Nu putea identifica nici un moment in procesul dificil al  travaliului. Integrarea NU se poate face doar prin metodele psihologiei moderne. Caci psihologia moderna scoate din ecuatie cel mai important lucru: dragostea!

7. Imposibilitatea de a Integra toata aceste traume vine din faptul ca psihologia moderna scoate din calcul iertarea, dragosta ca forta suprema. Insistand numai pe trauma ci nu pe resurse, pierde acele momente de iubire, chiar daca sunt putine, care exista in viata fiecarui om, oricat de nefericit ar fi el. Pentru ca dragostea nu poate fi cuantificata intr-un model stiintific. Ea nu poate sa creeze o metoda, un manual dupa care sa se ghideze absolventii facultatilor de psihologie. Caci dragostea  nu e de natura psihologica. De aceea Jung prefera simbolul, ca forma Integratoare. Aici e neovie de ceva mai mult. E nevoie de o chemare, un har, o vocatie de vinedcator (fara sa cada in complexul Salvatorului). Altfel, multi pacienti raman dezorientati, mai supecti pe lume ca oricand, mai sceptici si mai insingurati ca oricand. 

Sigur ca toata aceasta stare de spirit convine de minune autoritatilor. Nu este o consipiratie. Sunt multe alte scoli de gandire. Dar care nu ar primi niciodata drept de practica de la asociatiile de psihologi, care sunt gardienii morali ai acestei practici. Lucrul acesta si presiunea la care sunt supusi doctorii, sa nu iasa din rand, din narativul psihologic, s-a vazut prea bine in ultimii ani de pandemie. Un om suspicios pe semenii lui, mereu alert, insinugrat, fara relatii de interdepedenta, fara istorie, fara o familie, este un om sarac spiritual, usor de manipulat, un om pierdut. Caci toate aceste traume ar trebui sa ne imbogateasca experienta de a fi OM, ci nicidecum sa o saraceasca. Ar trebui sa aduca la inflorirea spiritului, la relatii de impacare si iubire, la o lume mai buna.

Clubul de filosofie

Dl. Profesor de filosofie in mijlocul auditoriului

I. Introducere in tainele cunoasterii 

Se făcea că un profesor mediocru de liceu organizase un club de filosofie. Intrarea era liberă pentru toată lumea. Într-o zi, lipi mai multe afise in orasul lui natal de provincie, scris cu negru pe hârtie albă: "Clubul de Filosofie - Deschis tuturor. Vino să descoperi universul gândirii!"

Câțiva oameni curioși din stradă au intrat în clădirea liceului. Erau muncitori, vânzători, oameni simpli, și chiar câțiva tineri studenți în căutarea de sens. Profesorul nostru, numit domnul Stancu, a fost bucuros să îi primească. În ciuda reputației sale mediocre, avea o pasiune arzătoare pentru filosofie și o dorință de a împărtăși această pasiune cu oricine era dispus să asculte.

Prima sesiune a fost modestă, cu doar câțiva participanți, dar discuțiile au fost profunde și provocatoare. Domnul Stancu a întrebat: "Ce este filosofia pentru voi?" și a ascultat răspunsurile variate și sincere ale celor prezenți. În acea seară, Andrei, un muncitor de la o fabrică a împărtășit gândurile sale despre cum filosofia îl ajutase să înțeleagă mai bine lumea din jurul său, în timp ce Alex, un student timid a mărturisit că a venit în căutarea unui scop mai profund în viață.

Profesorul Stancu era un bărbat cu un aspect caracteristic. În ciuda anilor care se adunaseră pe chipul său, el părea mereu tânăr în suflet și minte. Cu toate acestea, aspectul său fizic ascundea profunzimea gândurilor și pasiunea pentru filosofie pe care o împărtășea cu cursanții săi.

Statura lui era de o medie modestă, dar el emană o prezență puternică în orice cameră. Părul său argintiu, deseori dezordonat, îi acoperea capul și îi cădea pe frunte cu nonșalanță. În ciuda firelor albe care îi conturau chipul, ochii lui aveau o luminozitate stranie, care părea să vină dintr-o conștiință profundă. Cu ochelarii puțin aplecați pe nas, el părea mereu absorbit de gândurile sale.

Pielea lui era plină de riduri și semne ale vârstei, dar fiecare dintre aceste semne părea să spună o poveste. Avea o barbă scurtă și rară, care îi dădea un aer misterios. Îmbrăca mereu haine simple, de obicei, un sacou cenușiu sau un pulover, indiferent de vremea de afară. Culoarea hainelor sale nu atrăgea niciodată atenția asupra lui, permițându-i să se amestece cu ușurință în mulțime.

Vocea lui era profundă și înțeleaptă, și când vorbea, cursanții săi ascultau cu atenție. Gesturile sale erau mereu expresive, mâinile sale subliniau cuvintele și ideile pe care le împărtășea. Avea obiceiul de a se opri din vorbit în timp ce reflecta asupra unui punct sau a unei întrebări filosofice, privind adânc în ochii ascultătorilor săi, așteptând ca aceștia să se gândească și să mediteze la ceea ce a spus.

Cu toate că aspectul fizic al profesorului Stancu părea să îl arate ca pe un bărbat modest, simplu și poate chiar neinteresant la prima vedere, el era un om profund, cu o înțelegere vastă a lumii și a vieții. Era o prezență remarcabilă, care a lăsat o amprentă profundă asupra tuturor celor care au intrat în contact cu el. În clubul de filosofie, el era nu doar un profesor, ci și un mentor și un ghid pentru căutătorii de înțelepciune și adevăr.

Printre alti participanti, s-au remarcat cateva persoane ca Alex, Maria, Elena si Andrei. 

Andrei era un muncitor simplu la o fabrică locală, cu trăsături care păreau să nu fie în concordanță cu preocupările sale profunde pentru istorie și filosofie. Avea în jur de 35 de ani, cu părul său șaten începând să se îngrășe și cu barba de câteva zile. Aspectul său nu părea să-i sugereze pasiunea pentru cărțile vechi și poveștile din trecut, dar atunci când Andrei deschidea gura, uimea pe toti cu puterea lui de a rezuma esentialul, cu trimiteri abstracte si aforisme pline de talc. 

Ceea ce îl caracteriza pe Andrei era acea carte veche și iubită despre filosofie, pe care o purta întotdeauna cu el. Cartea arăta semne evidente de uzură, cu pagini îngălbenite și colțurile răsucite. Era un obiect de preț pentru el, o sursă inepuizabilă de inspirație și învățătură. Cu această carte, Andrei părea să călătorească în timp și în lumea gândirii filosofice.

Cu toate că vorbea rar și cu un ton calm, când deschidea gura, cuvintele sale erau ponderate și adesea profund filosofice. Într-o discuție despre moralitate, el a spus: " Încerc să înțeleg cum valorile noastre se dezvoltă și se schimba de-a lungul timpului." Aceste cuvinte simplificate revelau o înțelegere complexă a impactului deciziilor umane asupra societății și asupra felului în care trecutul poate influența prezentul și viitorul. 

La a doua sesiune de discutii filosofice libere, sala devenise neîncăpătoare pentru cei care doreau să participe. Domnul Stancu, luat de valul succesului și de dorința de a împărtăși cunoștințele sale, a decis ca e momentul sa își susțină propria concepție despre viață într-o manieră originala,  informală.

Astfel a început aventura clubului de filosofie, unde curiozitatea și dorința de a explora întrebări profunde despre viață și lume au adus împreună oameni din toate colțurile orașului. În următoarele săptămâni, clubul avea să devină un loc în care gândirea liberă și dezbaterea erau încurajate, și unde conceptele complexe ale filosofiei deveneau accesibile pentru toată lumea. 

II. Ce este filosofia?

Profesorul Stancu se afla în fața sălii pline de participanți entuziaști, iar cuvintele sale răsunau cu putere în sala clubului de filosofie. 

Doamnelor și domnilor, avem așadar un dezaprobiu public, unanim. Nu am venit aici să ascultăm o altă lecție și să luăm notițe pe genunchi. Nu am venit aici ca la școală, să vorbim de la profesor la învățăcel. Am venit aici ca oameni. Iar ca Om, toți suntem egali, căci toți am fost dotați cu facultatea de a simți și de a gândi. (își face o scurtă pauză, în timp ce audiența îl privește cu atenție) Iată, dar, încă o dată, Facultatea! Indiferent de vârstă și statut social. Este singura egalitate pe care o împărtășim. Și din această cauză, toți suntem liberi să luăm cuvântul.

Audiența a răspuns cu aplauze și asentiment, înțelegând importanța mesajului profesorului Stancu. În clubul de filosofie, fiecare participant era încurajat să se simtă valoros și respectat pentru ceea ce avea de adus în discuții, indiferent de background-ul lor. Era un loc în care diversitatea de vârste și experiențe era apreciată și în care gândirea liberă și dialogul deschis erau încurajate.

Profesorul Stancu continua cu zâmbetul pe buze...Aici, în acest club, suntem învățători și elevi deopotrivă. Toți suntem studenți în căutarea adevărului și a înțelegerii. Nu contează cine suntem în afara acestui loc, ci contează cine suntem în interiorul său, în aceste momente când ne adunăm pentru a explora misterele filosofiei și ale vieții. Împreună, putem descoperi lucruri minunate și putem contribui la crearea unui mediu în care toți să se simtă bineveniți și respectați.

Cu voce profundă și expresivă, relua cu si mai mult patos: Asta e filosofia, prieteni! Aprobăm frumosul! Îl salutăm! Luăm cunoștință de existența lui, prima dată prin simțuri. Îl mirosim! Apoi vrem să-l posedăm și să-i aflăm tainele. (își face o pauză dramatică, privind în ochii auditoriului) În ultima fază ajungem să-l gândim.

Alex ridica mâna, in semn ca vrea sa spună ceva. Domnul profesor trece cu privirea peste multimea adunata, iar după o ezitare ii da cuvântul. 

Da, va rog!...

Domnule Învățător, de ce totul începe cu frumosul? De ce nu ar începe filosofia o data cu primul om care l-a iertat pe cel care i-a furat vânatul. 

Buna intrebare! Cum ziceati ca va cheamă? 

Alex Dem. Demetrescu Ladima. Își spuse Alex numele cu multă mândrie si zâmbi la colegi, ca un lider autentic. Sigur pe sine. 

Domnule Demetrescu, prin frumos luam cunoștința de existența noastră . Dar nu orice existența, ci o existența estetica. Realizam ca am fost aruncați intr-un Univers. Și atunci apare mirarea. Adică, filosofia. 

Prin ce minune s-a alcătuit această îngrămădire de materie într-o formă atât de delicată, atât de fină și atât de fantastică? Iși întoarse privirea spre Maria si continua: Suntem vulnerabili în fața întrebărilor filosofice. Asta ne face frumoși și unici. Maria, si fara sa se poata impotrivi, profesorul o ajuta pe Maria sa urce cu gratie pe un piedestal ce se afla in mijlocul audientei. Maria era o femeie cu o frumusețe răpitoare. Avea un chip angelic, cu ochi mari și expresivi, care păreau a ascunde o mare înțelepciune. Părul ei era lung, de un negru intens, care îi cădea în valuri dese pe umeri. Tenul ei era ireproșabil, fără nicio imperfecțiune, iar buzele ei erau mereu purtătoarele unui zâmbet blând și misterios. Cu o înălțime grațioasă și o postură elegantă, Maria avea o prezență care atrăgea privirile tuturor.

Deși Maria lucra ca secretară într-un mediu juridic strict și profesional, ea găsise în clubul de filosofie un refugiu pentru sufletul ei artistic. În timpul ședințelor de filosofie, Maria devenea o altă persoană. Abandona costumul elegant și adopta haine mai casual și confortabile, care puneau în evidență frumusețea ei naturală.

În ciuda faptului că abilitățile ei filosofice nu erau la fel de evidente ca frumusețea ei fizică, Maria avea o minte ageră și era foarte atentă la detaliile discuțiilor filosofice. Ea asculta cu atenție argumentele și părțile dezbaterilor, iar de multe ori avea întrebări sau observații inteligente care adăugau profunzime discuțiilor.

Maria era o prezență enigmatică în clubul de filosofie. Mulți dintre membrii clubului erau fascinați de ea, dar ea păstra o anumită distanță, lăsându-i pe alții să încerce să descifreze misterul ei. Cu toate acestea, pentru mulți, Maria era mai mult decât o frumusețe fizică – ea era un simbol al echilibrului între frumusețea exterioară și cea interioară, un exemplu că inteligența și grația pot coexista într-o singură persoană.

Astăzi vreau să aduc în fața voastră o ființă care reprezintă frumusețea și misterul umanității. (își îndreaptă atenția spre Maria, care se află in picioare in fata tuturor) Frumosul este prima libertate pe care am cucerit-o ca Om, și ce este Omul? Nici fiara, nici Zeu, ceva între ornitorinc și rată. (se oprește pentru a lăsa publicul să reflecteze asupra acestor cuvinte) Am venit aici să definim Omul. Iar primul argument, primul atribut, este această ființă goală, expusă în fața voastră. Această minunată ființă! Această superbă goliciune! Această carne molatică! Acesti ochi în care sunt cuprinse toate galaxiile și stelele! (gesticulează spre Maria, care zâmbește) Atomi și electroni într-o stare cuantică, de neliniște și agitație. Această ființă parazitată de microbi! De candida și de sifilis. Te poate ucide dintr-o privire, atunci când te disprețuiește. Sau când dormi în poalele ei, mângâiat pe cap ca un luptător dezarmat. 

Audiența asculta cu uimire și admirație, cu ochii ațintiți asupra Mariei, care acum era în centrul atenției. Profesorul Stancu reușise să transforme o simplă secretară într-o reprezentare vie a întregii umanități. Audiența, care inițial aplaudase și fluiera ostentativ, se liniști și începu să reflecteze asupra cuvintelor profesorului. Cu ochii țintiți asupra sa, mulți au înțeles profunzimea mesajului său și au intrat într-un moment de contemplare profundă.

Fiecare dintre noi, relua profesorul intr-un moment de liniste,  asemenea Mariei, suntem opere ale naturii, puse în mișcare de forțe creatoare si distructive incomprehensibile. Filosofia este un dans al minții și al sufletului, și fiecare dintre noi poate să participe la aceast dans. Suntem cosmos și microcosmos în același timp. Astăzi, prin această ființă divina expusă în fața voastră, vedem oglindirea întregii noastre existențe. (își face o pauză și apoi concluzionează cu pasiune) Așa că, iubiți prieteni, învățați să vedeți frumusețea în fiecare persoană, să anticipati pericolul, sa apreciați diversitatea  și să recunoașteți minunea din fiecare. Asta e filosofia! Asta e viata! ECCE HOMO!

Aplauzele entuziaste ale audienței au răsunat în sala clubului de filosofie, iar Maria, cu inima plină de emoție, a înțeles că filosofia nu era doar despre gânduri abstracte, ci și despre exprimarea și celebrarea frumuseții și a umanității fiecărui individ.

III. Filosofia, Un Nou Inceput

Alex era un tânăr în plină ascensiune, cu ochi care străluceau de curiozitate și pasiune pentru înțelegerea lumii în care trăia. La vârsta de 20 de ani, avea un entuziasm molipsitor pentru ceea ce numea el "tainele universului", iar filosofia devenise principala sa cale de explorare a acestor taine. Cu o înfățișare juvenilă, părul negru dezordonat și un zâmbet mereu pregătit să îi încurajeze pe cei din jur, Alex radia o energie vibrantă. El a intrat în clubul de filosofie cu un singur scop: să găsească răspunsuri la întrebările sale existențiale. 

Cu toate că era înconjurat de studenți și participanți mai în vârstă, el nu și-a lăsat niciodată lipsa de experiență să îi descurajeze curiozitatea sau să îi oprească explorarea.În dezbaterile filosofice, Alex era adesea vocea entuziastă și idealistă, aducând în discuție întrebări provocatoare și argumente îndrăznețe. El credea cu fermitate în capacitatea umană de a influența propriile decizii și lumea înconjurătoare. Filosofia pentru el nu era doar un set de concepte abstracte, ci o cale de a explora propriile limite și de a se întreba mereu de ce lua deciziile pe care le lua.

Cu fiecare discuție filosofică, Alex căuta să își lărgească orizonturile și să înțeleagă mai bine natura umană și lumea în care trăim. El era deschis la noi idei și păreri, dar și destul de încăpățânat în convingerile sale atunci când credea că avea dreptate.În ciuda tinereții sale, Alex aducea o contribuție valoroasă la clubul de filosofie prin entuziasmul și curiozitatea sa neobosite. Era un student dedicat în căutarea adevărului și a înțelegerii profunde, și filosofia îi oferea calea perfectă de a-și exprima pasiunea și de a-și explora propria identitate filosofică în cursul vieții sale în continuă evoluție.

Maria era o femeie pasionată de filosofie și de clubul de filosofie condus de profesorul Stancu. Cu toate acestea, ea se confrunta cu o problemă în viața sa personală, deoarece soțul ei, Grigore, nu era de acord cu interesul ei pentru filosofie. Grigore era un muncitor la o fabrică locală și avea o perspectivă practică asupra vieții. El credea că preocupările filosofice ale Mariei erau o pierdere de timp și nu aveau nicio relevanță în viața lor cotidiană.

În fiecare seară, după ce Maria se întorcea de la clubul de filosofie, avea discuții aprinse cu Grigore despre subiectele pe care le abordaseră în club. Într-o astfel de seară, Maria a început o discuție despre etică și moralitate, spunând: "Grigore, am învățat astăzi despre importanța alegerilor etice în viață. Cred că asta poate face lumea un loc mai bun."

Grigore a ridicat din umeri cu indiferență și a răspuns: "Maria, eu cred că trebuie să trăim cu picioarele pe pământ. Toată filosofia asta nu ne ajută să plătim facturile sau să ne creștem copiii. Ar trebui să renunți la aceste discuții și să te concentrezi pe lucrurile practice."

Conflictul dintre Maria și Grigore s-a adâncit pe măsură ce timpul a trecut. Maria încerca să îi explice soțului ei că preocupările ei filosofice nu erau doar un hobby, ci o cale de a se cunoaște mai bine și de a înțelege mai bine lumea. Grigore, în schimb, simțea că filosofia distrugea conexiunea lor și era o pierdere de timp.

Intr-una din serile de la clubul de filosofie, Maria și Alex s-au asezat lângă fereastră înaintea începerii discuției. Alex își aștepta cu nerăbdare momentul să împărtășească gândurile sale. Maria părea concentrată asupra cărții pe care o adusese cu ea. Inainte ca prof. Stancu a deschis întâlnirea, cei doi au început să vorbească:

Alex: (zâmbind) Ce ai citit astăzi înainte să vii la club?

Maria: (ridicând privirea de la carte) Bună... Azi am explorat conceptul de conștiință și identitate personală în lectura mea. Este un subiect fascinant, nu crezi?

Alex: (entuziasmat) Da, cu siguranță este. Acesta este unul dintre subiectele care m-au atras către filosofie în primul rând. Cum te simți față de aceste idei?

Maria: (zâmbind ușor) Încep să le înțeleg mai bine, dar sunt multe întrebări la care nu am încă răspunsuri. Mă simt norocoasă să am oportunitatea să învăț și să discut despre ele aici.

Alex: (curios) Da, clubul nostru este cu adevărat un loc special. (întrerupându-se pentru un moment) Maria, vreau să-ți mulțumesc pentru că m-ai încurajat să particip și mai activ la discuțiile din club. Ai fost o sursă de inspirație pentru mine.

Maria: (surprinsă) Cu plăcere, Alex. Mă bucur că îți place să participi aici. Ești un tânăr inteligent și pasionat. (întrerupându-se pentru un moment și apoi adăugând cu sinceritate) 

Alex isi lua inima in diniti si ii facu urmatoare marturisire: Maria, în ciuda diferenței noastre de vârstă, simt că avem multe în comun în ceea ce privește pasiunea pentru filosofie și căutarea de înțelegere. Alex usor timid si fastacit, zâmbi... si cu greu isi gasi cuvintele sa continue...Da, chiar cred că avem multe în comun. Și eu simt că avem o conexiune specială. (întrerupându-se pentru un moment și apoi adăugând cu sinceritate) Maria, aș dori să petrecem mai mult timp împreună în afara clubului de filosofie. Poate putem discuta despre subiectele care ne pasionează și în afara acestui cadru.

Maria: (surprinsă, dar fericită) Sună minunat, Alex. M-ar bucura să facem asta. (întrerupându-se pentru un moment și apoi adăugând cu zâmbet) Cred că putem învăța multe unul de la celălalt.

De-a lungul timpului, relația dintre Maria și Alex a crescut și s-au îndrăgostit unul de altul, dându-și seama că pasiunea lor comună pentru filosofie era doar un punct de plecare pentru conexiunea lor profundă și pentru aventura lor în lumea înțelegerii și iubirii reciproce.

IV: Lumina din NOI

Într-o zi senină și liniștită, profesorul Stancu s-a hotărât să facă ceva neobișnuit. În timp ce se plimba pe străzile orașului, el s-a oprit și a început să vorbească cu oamenii pe care îi întâlnise. Cu ochii lui plini de înțelepciune și cuvintele lui curgând ca un râu de gânduri profunde, a început să împărtășească un mesaj misterios.

Prietene, ii oprea el pe oamenii pe care il intalnea in cale ca apoi sa strige: să știți că sunteți Lumina. Da, fiecare dintre voi. Sunteți parte a acestei Luminii care strălucește în fiecare colț al Universului nostru vast. Știu că poate suna straniu, dar vreau să înțelegeți că suntem cu toții conectați, toți facem parte din ceva mai mare, ceva care ne depășește pe toți.

Profesorul Stancu continua cu pasiune si tremur in glas... Și mai mult decât atât, vreau să vă spun că, în final, toți vom fi iertați, toți vom fi integrați într-o baie de Lumină. Căci nu putem să ne desprindem de Pământ, asemeni păsărilor, fără să fim recuperati, cufundați în această Lumina vindecătoare care poate inchide orice rană, orice gelozie, orice boală, orice crimă, orice nedreptate, orice neajuns de a ne fi născut în acest Univers concentrational.

Profesorul Stancu, cu o privire profundă aruncata asupra multimilor, relua cuvantare: Știu că acest mesaj poate părea dificil. Ca să înțelegeți cu adevărat, uneori trebuie să treceti prin momente grele, să explorati limitele și să va apropiati de hotarul dintre zi și noapte, dintre cunoaștere și mister. (își întrerupe cuvintele pentru a lăsa publicul să reflecteze) Acum, când sunt atât de aproape de această prăpastie, pot să va spun Adevarul: "Voi simtiti boala, nu și esența bolii!"

Mesajul profund al profesorului Stancu nu a fost primit cu entuziasm de oamenii pe care îi întâlnise pe străzile orașului. Majoritatea dintre ei au trecut cu indiferență pe lângă el, preocupați de treburile lor cotidiene și de graba vieții moderne. Altii l-au huiduit si fluierat, ca pe un nebun ce striga in pustie. 

Profesorul Stancu, simțind dezamăgirea în adâncul său, a plecat de-acolo. Ajuns la marginea orasului, și-a îndreptat atenția spre o mică turmă de vaci care pășteau liniștite pe un deal. S-a apropiat de aceste animale blânde și s-a așezat în mijlocul lor.

O...Voi, micute zeitati, voi sunteți mai înțelepte decât noi, muritorii. V-ați regăsit în această lume a naturii, departe de tumultul și agitația orașului. (se apleacă și le mângâie pe cap) Ciutelor, voi îl căutați pe Dumnezeu și iată că ați dat de Om. Vacile s-au apropiat și mai mult și au format un cerc în jurul lui, toate cate 25 și alte zece juninci. Tăcerea plină de înțeles dintre el și animale părea să comunice ceva profund, ceva care nu putea fi exprimat în cuvinte.

Profesorul Stancu, cu inima lui plină de pasiune și cuvintele lui pline de simbolism, continuă cu discursul său din mijlocul cercurilor de vaci, care stăteau acum liniștite și atente la cuvintele lui.

O, voi, nevinovatelor, voi pasteti și nu știți ce pasteti, la fel cum și Omul trăiește și nu știe ce minune trăiește. Voi, preafrumoase zeități, dacă tot insistați, am să vă țin o cuvantare pe cinste. (se suie pe un bolovan în picioare și se adresează vacilor cu pasiune) Voi, vacutelor, sunteți icoana umilinței, dar vă lipsiți de înțelegerea pentru care existați. Nu știți pentru cine trăiți și cine vă hrănește, căci bucuria aceasta de-a trăi rămâne ascunsă în spatele voinței voastre.

Le vorbea cu o pasiune sinceră, ca și cum ar fi încercat să trezească înțelegerea în inimile acestor animale simple, dar în același timp pline de mister si pace, in respiratia lor calma, in narile lor pline de mireasma pamantului si a diminetilor de vara. 

Uitați-vă la oameni și la casele lor din vale, continua Oda bucuriei profesorul nostru, dar vacile, rămâneau nedumerite, cu urechile ciulite. Uitați-vă cum aleargă Omul, crezând că trudește pentru familie sau că petrece in ospețe pentru cei dragi, dar nici voi, vacutelor, nu știți că, în realitate, mâncați, beți și vă odihniți spre lauda Omului.

Profesorul Stancu privi în jos spre orașul agitat, apoi zâmbi înțelept.

Numai eu, aflat aici deasupra orașului, văd pe Om de sus, in asamblul privelistei, cum se supune la munci grele. Am un surâs pe buze, și normal că zâmbesc, căci numai eu cunosc adevărata fericire a Omului.

Cuvintele acestea intelepte au rămas în urechile vacilor și au devenit subiect de discuție si amuzament pentru oamenii din oraș. Dar Profesorul Stancu, aflat în mijlocul naturii și al animalelor, descoperise un limbaj al înțelepciunii care depășea granițele ratiunii practice. 

V: Revoluția Filosofiei

Într-o zi de primăvară, profesorul Stancu s-a ridicat în fața cursanților săi cu o expresie hotărâtă și neconvențională. În timp ce toată lumea era îngrijorată de lipsa hranei și de starea precară a orașului, el a adunat atenția participanților într-un mod care i-a surprins pe mulți.

Profesorul Stancu: (cu un zâmbet strălucitor) Cursanți, astăzi vreau să facem un exercițiu neobișnuit, un protest filosofic împotriva inerției și a conformismului care ne înconjoară. Da, știu că în oraș lucrurile sunt dificile, că oamenii mor de foame, dar trebuie să ne amintim că filosofia nu se oprește niciodată. Ea se ocupă de întrebări profunde, chiar și în cele mai dificile vremuri.

Cursanții, la început uimiți de cererea sa neobișnuită, au început să-l privească pe profesor Stancu cu curiozitate și interes.

Deci, haideți să facem un protest filosofic. Duceti-vă și cumpărați băsmăluțe cu gem și aruncați cu ele unii în alții și în trecători. Aruncați și în mine, când argumentul meu este slab și plictisitor. Căci aveți dreptul să protestați! Aveți tot dreptul la această risipă de hrană și energie. Aveți tot dreptul să vă ridicați în picioare și să vă răsculați împotriva sistemului. A ordinii și a dezordinii. Și să o așezati după formele interioare ale sufletului vostru. Căci Lumea încă nu este creată.

Audiența a fost uluită de propunerea sa neobișnuită, dar profesorul Stancu îi îndemna să vadă în această acțiune un simbol al dreptului lor de a se exprima și de a se opune conformismului și stagnării.În curând, cursanții au început să se bucure de acest exercițiu neobișnuit, aruncându-și băsmăluțe cu gem cu zâmbete largi și cu entuziasm. Oricât de ciudat părea, a fost un act liber de protest, un act prin care au atras atenția asupra importanței gândirii independente și a exprimării personale.

Ceea ce a început ca o acțiune neobișnuită s-a transformat într-un moment de conectare profundă între cursanți și profesorul Stancu. Această demonstrație a fost un mod de a-și aminti că filosofia era, în primul rând, despre a încuraja gândirea liberă și îndrăzneața exprimare a ideilor, indiferent de circumstanțele externe. Au învățat că în ciuda greutăților, puteau să-și păstreze spiritul și pasiunea pentru explorarea filosofiei și a lumii.

Atunci, Domnul Stancu a încurajat-o pe Elena să ia prima băsmăluță și să o arunce in trecatori cu aceeași pasiune cu care el încuraja gândirea liberă și deschisă. Elena trăise o viață simplă și autentică. Era vânzătoarea de flori de la piață și se dedicase acestei meserii cu toată inima. Fiecare zi pentru ea era o oportunitate de a aduce frumusețe în viețile altora prin intermediul florilor pe care le îngrijea cu grijă și le așeza în buchete pline de culoare. 

Elena era o femeie caldă și empatică. Ea avea capacitatea de a se conecta cu oamenii din jurul ei și de a-i face să se simtă înțeleși și apreciați. Nu trecea o zi fără ca Elena să ofere un zâmbet călduros și un cuvânt bun la adresa clienților ei. Dar ceea ce o făcea cu adevărat specială era înțelepciunea sa profundă și perspectiva sa asupra vieții. Ea înțelegea că fericirea nu se găsește în lucrurile mari sau în evenimentele spectaculoase, ci în micile momente de bucurie și conexiune cu ceilalți. Într-o seară, în timpul unei discuții despre fericire, Elena a împărtășit gândurile ei cu o voce caldă și plină de înțelepciune:

"Pentru mine, bucuria a fost mereu în micile momente, în zâmbetul unui client sau în mirosul florilor proaspete. Aici, în acest club, învăț să gândesc mai profund despre aceste momente mici, și asta îmi umple inima. Fiecare zi este o oportunitate de a aduce lumină în viețile noastre și în viețile altora." a spus ea in prima zi cand s-a prezentat in fata celorlalti, ca la un club de alcoolici anonimi. 

Era un exemplu viu al faptului că înțelepciunea nu vine neapărat cu vârsta, ci cu capacitatea de a vedea frumusețea și sensul în detaliile simple ale vieții. Ea a adus o perspectivă profundă și autentică în clubul de filosofie și a fost o sursă de inspirație pentru toți cei care au avut privilegiul să o cunoască.

Elena, aruncă-ți painea pe apă și după multă vreme o vei găsi!  o incuraja domnul Stancu. Luati, mancati! Acesta este trupul meu! Până nu veți deveni ca niște copii cu nici un chip nu veți înțelege adevarata mea Filosofie. Lăsați copiii să vină la mine, caci pe săraci îi aveți mereu cu voi, dar pe mine ba!

Inspirată de cuvintele profesorului Stancu, și-a luat curajul și a aruncat băsmăluța cu gesturi stangace la inceput , dar apoi din ce in ce mai hotărâte. Cursanții au privit cu admirație și cu dorința de a participa la această demonstrație neobișnuită a Invatatorului.

În timp ce basmalutele zburau prin aer, profesorul Stancu continua sa strige la ei si sa ii provoace si mai mult la gesturi nesabuite. Au început să participe cu toții la această demonstrație, aruncând băsmăluțe unii in altii și împărtășind sentimentul de extaz si abudenta intr-o lume a lipsei si a foamei. Bucuria rispiei, ca intr-un ospat Bahic, caci natura este generaoasa, si nu functioneaza dupa legile inguste ale economiei.

VI: Umbrele inocentei 

După discursurile și acțiunile stranii ale profesorului Stancu, zvonurile și speculațiile au început să circule în oraș. Un grup de jurnaliști curioși și preocupati de binele comunității a decis să ia legătura cu Maria, frumoasa secretara in varsta de 30 de ani. Au vrut să afle mai multe detalii despre evenimentele recente, iar Maria a fost de acord să acorde un interviu pentru o suma frumoasa de bani.

Jurnalistul: (cu înțelegere) Maria, poți să ne spui mai multe despre ceea ce s-a întâmplat la clubul de filosofie în ultima vreme? Există zvonuri și speculații, și suntem interesați să aflăm adevărul.

Maria: (cu sinceritate) Desigur, sunt bucuroasă să împărtășesc cu voi. În ultima perioadă, profesorul Stancu a devenit tot mai bizar și a început să aibă discursuri stranii și comportamente nepotrivite în cadrul clubului. La o întâlnire recentă, lucrurile au degenerat.

Maria a început să povestească cu emoție ceea ce se întâmplase.

Maria: (cu tristețe) Într-una dintre ședințele clubului, profesorul Stancu a devenit din ce în ce mai agitat și a început să țină un discurs bizar și confuz despre lumină și filosofie. Apoi, fără avertisment, m-a dezbrăcat verbal, folosind cuvinte jignitoare și umilitoare. M-am simțit vulnerabilă și umilită în fața întregii audiențe.

Jurnalistul: (cu îngrijorare) Îmi pare rău că ai trecut prin această experiență, Maria. Ai vorbit cu cineva despre ceea ce s-a întâmplat?

Maria: (cu sinceritate) Da, am vorbit cu prieteni apropiați și cu colegii mei de la club. Ei m-au susținut și m-au încurajat să vorbesc despre acest incident. Suntem cu toții încrezători că adevărul trebuie să iasă la suprafață și că profesorul Stancu trebuie să răspundă pentru comportamentul său.

Jurnalistul: (încurajator) Vom investiga această situație și vom încerca să aflăm mai multe. Vă mulțumim pentru că ați împărtășit aceste informații cu noi, Maria.

Interviul cu Maria a dezvăluit o perspectivă tulburătoare asupra comportamentului profesorului Stancu la clubul de filosofie. În timp ce cercetările continuau, apareau tot mai multe povesti, care mai de care mai interesante, mai iesite din comun, mai denigratoare cu privire la profesorul Stancu. 

După dezvăluirea acuzațiilor lui Maria și în urma investigațiilor jurnaliștilor, comunitatea și autoritățile au devenit tot mai conștiente de comportamentul bizar și aparent dezorientat al profesorului Stancu la clubul de filosofie. În lumina acestor evenimente, s-a luat decizia de a interveni pentru siguranța sa și a celor din jur.

Un grup de medici și psihiatri au fost chemați pentru a evalua starea mentală a profesorului Stancu. După o examinare atentă și discuții cu el, au ajuns la concluzia că acesta ar putea suferi de o tulburare mentală gravă care necesita tratament și supraveghere.

Profesorul Stancu a fost internat într-o unitate de psihiatrie specializată, unde a primit tratament și îngrijire medicală adecvată. Acolo, el a fost supus unor sesiuni de terapie și a fost monitorizat de profesioniști în domeniul sănătății mintale.

În timpul internării, a avut momente de claritate și momente de confuzie. Cu timpul, tratamentul și terapia au început să-i ofere o mai bună înțelegere a stării sale și a comportamentului său anterior. El a realizat că discursurile sale și acțiunile de la clubul de filosofie fuseseră rezultatul confuziei și al stării sale mentale.

Comunitatea și colegii lui de la clubul de filosofie au fost impresionați de modul în care au fost abordați aceste evenimente. În loc să-l judece, au încercat să-i ofere sprijin și înțelegere. În timpul internării sale, profesorul a fost mai mult decat reeducat, el a inceput să se concentreze pe procesul de vindecare mentală. Cu ajutorul profesioniștilor din domeniul sănătății și cu sprijinul comunității sale, el și-a început călătoria de vindecare și de regăsire a echilibrului interior. Era un om perfect integrat in societate!

VII: Cearta cu Filosofia

Profesorul Stancu petrecuse mai multe săptămâni în unitatea de psihiatrie, sub tratament și supraveghere atentă. În timpul ședințelor de terapie, el începuse să examineze profund convingerile sale și ideile pe care le avea despre filosofie. Într-o zi, în timpul unei discuții cu psihiatrul său, a început să vorbească despre o schimbare surprinzătoare în perspectiva sa.

Profesore Stancu, spuse psihiatrul cu multa rabdare si calm, mi-ați povestit în trecut despre pasiunea dvs. pentru filosofie și cum ați văzut-o ca pe o cale către înțelegerea lumii și a sinelui. Dar acum, am observat că ați început să vă schimbați opinia. Ce v-a făcut să vă răzgândiți?

Profesorul Stancu raspunse cu o privire tulburată si pierduta. Da, este adevărat... În timpul internării mele aici, am avut mult timp pentru a reflecta la ceea ce credeam înainte. În mod ciudat, am ajuns la concluzia că filosofia nu are sens. Nu aduce niciun beneficiu societății, nu hrănește pe nimeni, nu construiește case, nu rezolvă problemele reale ale oamenilor. Este doar o pierdere de vreme și de energie.

Psihiatrul a fost surprins de schimbarea dramatică în gândirea profesorului Stancu. În timpul ședințelor anterioare, el părea să aibă o pasiune profundă pentru filosofie și credea cu tărie în puterea ei de a aduce înțelegere și lumină în lume.

Profesore Stancu, relua psihiatru cu emotie si incantare, această schimbare de perspectivă este surprinzătoare. Cu toate acestea, este important să înțelegem că ideile și convingerile pot evolua în timp. Dacă credeți cu adevărat că filosofia nu mai are sens pentru dumneavoastră, este dreptul dvs. să vă reevaluați valorile și interesele.

Intr-o zi, Andrei, muncitorul pasionat de istorie, profund afectat de vestea că profesorul Stancu fusese internat în ospiciul de nenuni, s-a gandit sa ii faca o vizita. Auzise zvonuri despre sănătatea mentală fragilă a profesorului, dar faptul că ajunsese la ospiciu îl îngrijora profund.

Când a ajuns la ospiciu, Andrei l-a găsit pe profesorul Stancu într-o cameră mică și sumbră. Profesorul părea confuz și apatic, departe de strălucirea și pasiunea sa obișnuite. Andrei s-a apropiat cu grijă și l-a salutat.

Domnule Stancu, sunt Andrei, unul dintre foștii dumneavoastră cursanți. Am venit să vă văd și să vorbim despre filosofie.

Ah, Andrei, tresari profesorul privindu-l fără prea mult interes... filosofia... Am crezut odată că era drumul meu, dar acum știu mai bine.

Nu, domnule Stancu, filosofia nu trebuie să fie un blestem. Ați schimbat vieți cu pasiunea și înțelepciunea dumneavoastră. Nu renunțați la ea acum.

Am fost odată asemenea vouă, tineri și plini de elan. Dar filosofia corupe mintea fragilă, mai ales a celor tineri. Îi face să vadă lucruri care nu există și îi adâncește în abisul gândirii abstracte.

Dar, domnule Stancu,  relua lingusitor Andrei, ați arătat tuturor că filosofia poate aduce lumină în întuneric. Ați inspirat atât de mulți oameni să gândească mai profund și să exploreze lumea în moduri noi.

Poate că am greșit, isi indrepta dl Stancu privirea catre fereastra. Poate că am condus oameni pe o cale greșită, o cale care a dus la propria mea pierzanie. 

Domnule Profesor...dar profesorul ii taie vorba imediat studentului:

Piei de-aici, Satano! il mustra el cu o voce posedata, ca si cum ar fi fost glasul ispirei care striga in pustietati.

Vizita lui Andrei la ospiciul de nebuni a fost o experiență tulburătoare și plină de tristețe. A plecat de acolo cu inima grea, sperând că poate într-o zi profesorul Stancu va redescoperi pasiunea și lumina pe care o pierduse.

In urma acestui incident, domnul profesor a fost lăsat în libertate și externat din unitatea de psihiatrie. Schimbarea sa de gândire a provocat uimire în rândul colegilor săi de la clubul de filosofie. Profesorul părea mai decis ca oricand să renunțe la ceea ce fusese odată pasiunea sa și să exploreze alte direcții în viață. Era o schimbare radicală în ceea ce privește convingerile sale.

VIII Dupa un timp...

Era o zi de primăvară torențială, iar ploaia bătea cu putere în geamurile florăriei Elenei. Strada Toamnei era goală și învăluită într-o atmosferă melancolică. În timp ce Elena stătea în liniște în mijlocul magazinului, ușa se deschise brusc, dezvăluind un bătrân care căuta adăpost de ploaie.

Elena l-a privit pe bătrân cu surprindere și l-a invitat să intre și să se usuce. Bătrânul, cu hainele lui ude și puțin zdruncinate, a mulțumit și a început să se uite în jurul florăriei. Până atunci, el nu știa că se afla în locul unde fusese închisă odată pasiunea lui pentru filosofie.

Bătrânul zâmbind ușor... Este un loc frumos pe care îl aveți aici.

Vă mulțumesc. Raspunse Elena cu caldura. Sunteți binevenit. Numele meu este Elena.

Bătrânul: (prezentându-se) Stancu. Stancu si atat... Cu mulți ani în urmă, am făcut parte din clubul de filosofie. Dar acum, privind în jurul meu, văd că lucrurile au luat o altă direcție.

Elena tresari la auzul acestui nume. Isi ridica ochii dintr-un buchet de flori si privi curioasa. Domnul profesor Stancu Macoviciuc? Ce onoare să vă întâlnesc! Clubul de filosofie este încă activ. Clandestin, dar activ. 

În timp ce profesorul Macoviciuc continuă să exploreze florăria, privirile lui se oprira asupra unui buchet de bujori roz. Acești bujori emanau o frumusețe delicată și un parfum îmbătător. Bătrânul a fost captivat de culoarea și fragilitatea acestor flori.

Bujorii roz... am uitat cu totul de frumusețea lor. În toată agitația vieții, am uitat să mă opresc și să mă bucur de lucrurile simple și frumoase din jurul meu.

Frumusețea se găsește în cele mai mici detalii ale vieții noastre, domnule profesor... Poate acești bujori să vă aducă aminte de ea. 

Cat costa? intreba el si se cauta de niste bancnote sifonate, uitate prin buzunare.

Nu mai sunt de mult valabile, domnule profesor, in plus banii de hartie au iesit din circulatie. Dar, de dragul acelor vremuri, iata va dau toti bujorii gratis..

O, e prea mult... raspunse plin de recunostinta batranul filosof. 

Arunca-ti painea pe ape, si dupa multa vreme o veti gasi! Va aduceti aminte, domnule profesor? Erau cuvintele dumneavaostra pe care ni le-ati spus atunci... cand am aruncat cu bazmalute cu gem in trecatori... Iata ca painea se intoarce, painea aceasta pe care ati impartasit-o cu noi... Asa ca acceptati, va rog, acest dar umil. Luati toti bujorii pe care ii am aici. 

Profesorul Stancu lua buchetul de bujori roz și pleca din florărie cu un zâmbet ravasit si ametit. Pentru Elena, întâlnirea cu profesorul Stancu Macoviciuc a fost un moment de înțelegere profundă și de redescoperire a bucuriei aduse de flori și de pasiunea ei. În acel moment, florăria ei a devenit mai mult decât un simplu loc de muncă; a devenit un loc în care oamenii puteau redescoperi frumusețea, să se conecteze cu esența vieții.

IX: Bujorii impacarii

Profesorul pleca din florărie și merse pe străzile orașului cu buchetul de bujori în mână și cu sorcova pregătită în gând. La fiecare casă pe care o întâlnea, el bătea la ușă și intra cu zâmbetul pe buze.

Să trăiți, stimați locatari! Eu sunt Filosof, și aduc cu mine bucuria primăverii și frumusețea florilor! Atunci, a început sa-i sorcovească, aducând urări de sănătate, noroc și fericire. 

Povestea aceasta, a mea și a morții, nu poate fi găsită în ziarul de astăzi, niciunde pe la porți ale vremii moderne. Aceasta este o poveste veche, adânc împletită în firul trecutului, și ea nu poartă în sine niciun ban. Noptile nedormite, nu sunt plătite cu metal și hârtie vremelnică, ci cu tainele întunecate ale inimii și cu semnificații ascunse ale existenței.

Eu sunt Filosof, așa cum m-au învățat strămoșii mei, cei ce au trăit în vremurile mai vechi, când cuvintele erau cântate în vatra satului și istoria era rostită în povești transmise din gură în gură. Vechiul Ordin din care fac si eu parte, cel al Cavalerilor Raracitori, ma îndatorează cu povara de a va aduce Vestea Buna.

Oamenii, uimiți de vizita neașteptată, l-au privit cu suspiciune. Altii au dat drumul la caini cand l-au vazut. Magazinele inchideau pravalia, iar trecatorii treceau strada pe partea celalata.

După ziua plină de sorcova și întâlniri nepoftite, profesorul s-a simțit extenuat, dar și dezamagit de gestul oamenilor. Se pare că acest eveniment i-a adus din nou neplaceri, si comentarii rautacioase la rubrica de divertisment, care au intensificat confuzia sa interioară. 

În următoarele zile, filosoful a început să simtă că frumosul nu aveau loc în lumea reală. Gândurile sale se încurcau într-un vârtej de întrebări existențiale și idei contradictorii. Sufera de boala filosofiei, de acea indoiala cumplita: Cine sunt eu in toata povestea asta? se intreba el cu voce tare, in mod obsesiv compulsiv. Cine sunt eu...

A ajuns să se simtă din nou coplesit de confuzie și incertitudine. A simțit că nu mai putea face față propriei sale gândiri și a ajuns să creadă că a sorcovit în mod greșit, că a adus un amestec de filosofie și sorcovă în viața oamenilor. Temerile sale au devenit obsesive, iar starea sa mentală a fost grav afectată. A simțit că se înecă în propriile gânduri și a fost incapabil să se întoarcă la o stare de liniște și claritate.

Cu îngrijorare pentru sănătatea sa mentală, familia și prietenii profesorului Stancu au decis să îl readucă la unitatea de psihiatrie, unde el ar putea primi îngrijire și tratament adecvat pentru confuzia sa mentală și tulburările sale psihologice. A fost internat din nou în unitatea de psihiatrie, unde a fost supus evaluării și tratamentului cu socuri electrice. 

După internarea profesorului Stancu la unitatea de psihiatrie, comunitatea de la clubul de filosofie care activa acum clandestin in floraria Elenei, a fost profund marcată de evenimentele recente. Cu toții au simțit că trebuie să facă ceva pentru a-l sprijini pe profesorul lor, care le oferise atâtea lecții de viață și de filosofie.

Maria, care se simtea vinovata ca il nedreptatise in acel interviu, fiindca exagerase si  acum o mustra constiinta, și-a asumat rolul de lider în acest efort de a-l sprijini pe profesorul lor. Ea a avut ideea geniala de a organiza un eveniment special pentru a aduce o rază de lumină în viața profesorului și pentru a aduce împreună clubul într-o demonstrație de solidaritate.

Cu ajutorul lui Andrei, Alex, Elena și altor participanți la club, Maria a început să caute bujori de toate culorile: roz, albi și negri. Aceste flori aveau să devină simbolul unirii și al înțelepciunii pe care profesorul Stancu le-a împărtășit de-a lungul anilor.

Pe lângă asta, în acea zi specială, oamenii au fost îndemnați să sorcovească, să transmită urări de sănătate, bucurie și înțelegere. În ziua cea mare, bujorii au fost aruncați de la balcoane și au plouat petale de flori în oraș, creând o atmosferă magică și plină de bucurie. Reacția oamenilor la eveniment a fost uimitoare, iar momentul a devenit viral pe rețelele sociale.

Profesorul Stancu, care era încă internat în unitatea de psihiatrie, a fost informat despre evenimentul care a luat amploare și despre gesturile de sprijin și solidaritate ale oamenilor din oraș. Această demonstrație de dragoste și apreciere a avut un efect pozitiv asupra sănătății sale mentale, iar profesorul a simțit că nu a fost uitat și că ideile și învățămintele sale au avut un impact profund asupra comunității.

În cele din urmă, profesorul s fost externat din unitatea de psihiatrie și s-a întors în mijlocul studentilor. A devenit un erou local, iar orasul a declarat Ziua Bujorilor, o tradiție anuală care aduce multi turisti in fiecare an, in micutul oras provincial. Aceasta zi aduce bucurie și înțelegere în inimile oamenilor, amintind tuturor de frumusețea și înțelepciunea din jurul lor. 

Domnul profesor a continuat să fie o sursă de inspirație pentru toți cei care au avut privilegiul să-l cunoască și să-l asculte pena la veritabila varsta de 89 de ani. A murit pe patul lui de acasa, inconjurat de famila studentilor de la clubul de filosofie. O statuie din cimitirul oraseanesc, pe care astazi se ganeata porumbeii voiajori, aminteste trecatorilor de destinul efemer si ludic al unui profesor mediocru de filosofie, dintr-un orasel uitat de munte.

~Sfarsit~