Clubul de filosofie

       

       Se făcea ca un profesor mediocru organizase un club de filosofie la liceu. Intrarea era liberă pentru toată lumea. Prima sesiune participasera oameni invitați din strada, elevi și studenți. A fost un adevărat succes. La a doua întâlnire sala clubului devenise neîncăpătoare. Însă, luat de valul succesului, profesorul nostru de filosofie a început sa își susțină propria concepție despre viața ca pe o conferința. 

        Dezvoltase un concept sinonim cu definiția larga a “filosofiei “ pe care îl denumise pompos “fortifikation”. Aici intra ca intr-o pizza, orice. Nimic original, nimic definitoriu. Nu am mai suportat și am vrut sa plec, revoltat pana peste cap de deturnarea acestei super inițiative. Dar înainte sa plec, de ce nu, l-am luat pe acest profesoras de barba și l-am coborât de la amvon: 

   — Doamnelor și Domnilor, stimat auditoriu, am venit aici sa ascultam un monolog plictisitor citit de pe foi, sau sa exersam tainele retoricii? Fortifikation împușca ficatul. E atât de plictisitor încât, dacă veți rezista pana la final,  va trebui sa cereți rețeta de la doctor. Ori pentru ficat ori pentru dureri de cap. 

        Auditoriu amuțise. Îl tineam de barba și cum studenții și elevii erau pe scaune in cerc, l-am aplecat in dreptul fiecăruia: 

    —  Spune-i drept in fata: ti-a plăcut fortifikation? 

     — Nu! A răspuns primul student privindu-l in ochi. 

L-am plimbat așa ca pe un țap ispășitor la următorul. 

      — Nu! Din ce in ce mai răspicat. Nu! Nu! Nu! Venea ca o sentința cu executare. 

       Doamnelor și domnilor, avem așadar un dezaprobiu public, unanim. Nu am venit aici sa ascultam o alta lecție și sa luam notițe pe genunchi. Nu am venit aici ca la școala, sa vorbim de la profesor la învățăcel. Am venit aici ca oameni. Iar ca Om, toți suntem egali, căci toți am fost dotați cu facultatea de a simți și de a  gandi. Iată dar, încă o data, Facultatea! indiferent de vârsta și statut social. Este singura egalitate pe care o împărtășim. Si din aceasta cauza, toți suntem liberi sa luam cuvântul. 

       Nu acceptam la aceasta adunare decât aplauze. (Aplauze) Nu acceptam la aceste sesiuni filosofice decât urlete, huiduieli și manifestări verbale ( uuuu, huuuo, bravo, bravo!) . Nu acceptam decât fluieratul aprobator și cel entuziast. Sa vedem cine știe sa fluiere aceasta domnișoara. Și am luat cea mai frumoasa fata din sala și am pus-o in mijlocul multimilor.

         Asta e filosofia! Aprobăm frumosul! Îl salutam! Luam cunoștința de existența lui, prima data prin simțuri. Îl mirosim! Apoi vrem sa îl posedaam și sa ii aflam tainele. In ultima faza ajungem sa îl gândim.  Prin ce minune s-a alcătuit aceasta îngrămădite de materie intr-o forma atât de delicata, atât de fina și atât de fantastica?? Aplauzele și fluieratul ostentativ de derbedeu s-au transformat in tăcere și reflexie. Fata era vulnerabila. Timida, ca și cum ar fi fost un nud expus in piata publica, devenind o stana de marmura alba din Cordoba. 

      Aceasta este filosofia, arta ca forma de cunoastere! Iată, este prima zi când s-au aprins luminițele in oraș, înainte de venirea Crăciunului. Duceti-va și cumpărați băsmăluțe cu gem și aruncați cu ele unii in alții și in trecători. Aruncati și in mine, când argumentul meu este slab și plictisitor. Căci aveți dreptul sa protestați! Aveți tot dreptul la aceasta risipa de hrana și energie.  Aveți tot dreptul sa va ridicați in picioare și sa va răsculați împotriva sistemului. A ordinii și a dezordinii. Și sa o așezati după formele interioare ale sufletului vostru. Căci Lumea încă nu este creată. 

        Dezacordul este prima libertate pe care am cucerit-o ca Om, și ce este Omul? Nici fiara, nici zeu, ceva între ornitorinc și rata. Am venit aici sa îl definim. Iar primul argument, primul atribut, este aceasta ființa goală, expusă in fata voastră. Aceasta minunata ființa! Aceasta superba goliciune! Aceasta carne molateca! Acesti ochi in care sunt cuprinse toate galaxiile și stelele! Atomi și electroni intr-o stare cuantica, de neliniste și agitație. Aceasta ființa parazitata de microbi! De candida si de sifilis. Te poate ucide dintr-o privire, atunci când te disprețuiește. Sau când dormi in poalele ei, mângâiat pe cap ca un luptător dezarmat. 

Iluminarea

Nu exista nici fericire nici tristete, 

ci un fel de program. 

Iar noi întrebam oracolul de sub Ocean 

Ce sa facem, cu ce sa ne îmbrăcăm, 

ce sa mancam, pe cine sa iubim. 

Numai o eroare, un bug 

mai poate schimba ceva 

in starea noastră de spirit.

 

        Așa a început totul. Cu o eroare care a dat Sistemul peste cap. Am șters. Am șters cuvânt după cuvânt pana n-a mai ramas nimic din ce stiam despre mine, despre viata, despre Lume. Am sters povestea, ca si cum m-as fi trezit dintr-o amnezie la o noua realitate. Trebuia sa rescriu tot, trebuia sa incep cu inaltarea din piata Domului din Florenta, ca si cum mi s-ar fi deschis ochii pentru prima data. Totul capata sensuri noi, intelesuri nebănuite.  

        Am muscat din ultima firimitura de ciocolata pe care o mai aveam, si m-am trezit in catacombele de sub oras, unde fusesem captivata de calusarii lui Nicoale. Nu i-am vazut fata, caci purta acea roba de calugar franciscan.  

       —Tu ești litera A, din Anticamera. Erau câmpiile goale. Aici am primit mai multe sugestii. Piscurile muntilor si varfurile inzapezite nu erau încă încrețite. Iată cum se naște Supra-Omul, mi-a zis aratandu-mi Oceanele Planetare. Băteam ca o nebuna la mașina de scris doar, doar voi face saltul care m-a adus aici, la prima pagina in alb, la momentul in care am inceput sa iti scriu aceasta fantastica poveste, fara trecut si fara viitor. 

    —Am sa iti donez tie inima mea, mi-a spus cand l-am intalnit in catacombele de sub oras incojurat de Idioti. 

    —Inima? am deja o inima...

    —Nu stiu cat de buna e la varsta mea, a trecut prin multe...rase el, destul de amuzat, nu ii lipsa simtul umorului când vorbea de lucruri serioase. Dar macar ar putea sa mai bata un an sau doi, undeva ascunsa sub sanul tau stang. Am mai bifat corneea. 

    —Cornea? nu am nevoie de ochelari virtuali, vad bine...multumesc!

    —Ai putea vedea dincolo de lucruri… încerca el sa ma ademenească. 

    —Nu, multumesc. 

    —Ciudat, măcar pancreasul. Ar putea fi o optiune buna pentru tine. Ar putea fi centrul trairilor si al fericirilor.

    —Rinichii? am intrebat eu intrand in jocul lui, ca intr-o sceneta.

    —Da. Sigur! Imi vei simtii toate emotiile ca perla din corpul unei scoici... Iar daca vrei sa intelegi mai multe, uite, iti recomand ficatul. Ve sti a talmaci toate visele. 

    —Si ce ramane al tau? Presupun ca nu vrei sa dispari cu totul!  

     — Oh, Nu...Stomacul am sa il pastrez, ca sa te eliberez de toate fricile. De Lucrurile pe care nu poți sa le înghiți, pe care nu le poți digera. Vorbea numai prostii! Toata viata a vorbit numai prostii! Cand am crezut ca l-am inteles, ca am dezlegat filosofia lui de viata, a deturnat iarasi sensul, a schimbat macazul de la idealism oniric la realism social, de la subiect la obiect, de la arta la politica. Nu asa l-a invatat si pe Nicolae? Sa nu mai inteleaga nimeni nimic...

    —Hotarul...

    —Ce vrei sa spui? ma dispera ca vorbea in stilul lui caracteristic, cu care ma obisnuisem inca din scrierile de tinerete.

    —Soldatul care in curând va fi trezit de un glont la realitate. Călătorul care asteapta trenul sa vina. Trebuie sa iti lași inima prin gări daca vrei sa iubesti ca in vis si sa simți ca un soldat. 

    —Soldatul pleacă la un război care nu-i al lui, i-am zis. Iar pentru asta il condamni la moarte! Călătorul își poarta nelinistea prin gări, iar pentru asta il condamni la pribegie și îngheț! 

    —Rămâne asadar visul, singura posibilitate de fiintare. Caci dragostea de soldat se implineste in alta parte. Asa cum dragostea pe care nu o intelegi, vine din alt timp. 

    —Ce timp, ce dragoste? Nu cred in reincarnare, nu cred in alte vieti...si nici in promisiunile acestui Manifest. 

    —Soldatul care nu dezerteaza din dragoste e un las. Gladiatorul care nu fuge in munți sa pasca turma de oi, nu își poate împlini visul. 

    —Nu e adevarat, i-am zis. Ca se întâmpla sa ai pasuni si turme de oi si liniștea căminului si dragostea femeii si sa cauti gloria desartă a multimilor. Dragostea plină de vanitate. Radea. Iar rasul lui se spargea ca un ecou de zidurile imense ale catacombei de sare, amplificate ca un tunet, ca o voce venita din neant a unui Zeu al fulgerelor.

    —Uriașul care nu încape intr-o casuta mica cu mult trifoi la ferestre nu e demn de dragostea lui. Doar in vis poti iubi absolut. Pentru ca in vis ești un dezertor. Uriașul visează la casuta lui, călătorul la patria sa, soldatul la liniștea din poala ei. 

    —Dar si in vis iti bate timpul la ușa. Si de unde mai stii ce este real? 

    —Real e ceea ce simti. Ulise se depărtează de tarm ca sa vadă mai bine dragostea. Pictorul se depărtează de tablou ca sa vadă mai bine muza. Exista o dragoste a departarilor, a cântecului de sirena. 

    —O dragoste care se dovedește a fi o iluzie, am remarcat eu cu sarcasm si recunosc, si multa furie.

      —Visul nu e o iluzie, caci nici o iluzie nu poate fi atat de reala, nu poate da senzatii atat de intense ca dragostea. Aici l-am contrazis, pentru ca nu exista o singura dragoste. 

    —Exista dragoste de soldat, dragoste de uriaș, dragoste de pribeag. Iar tu încerci sa împaci doua chemari. Dragostea de patrie a soldatului cu liniștea căminului. Calmul marilor cu cel al mâinilor. 

    —Dragostea e o forța mai puternica decât moartea. Visul se lupta cu starea de veghe. In vis iubesti absolut pentru ca vine dimineața. Soldatul are zilele numărate. Trenul își așteaptă călătorul in gara. Aici, pe Hotar, iubești cu toată ființa știind ca va veni in curând dimineața. 

    —Crezi ca un om condamnat la moarte poate iubi? Nu! El e deja mort! Boala il lăsa gol. Regretele il macină... Disperarea îl cuprinde. 

    —Trebuie dar sa fie o dragoste mult mai cuprinzătoare, mult peste cea de soldat. Căci pribeagul nu știe a iubi fără clipa despărțirii. Soldatul nu știe a iubi fără teama plutonului de execuție. Uriașul nu are loc intr-o casuta mica cu veranda si mult trifoi.

    —Si-atunci, ce-i de facut? caci eram prinsa intr-un labirint fara iesire si nu stiam cum sa mai fac diferenta intre vis si traire. Ce vrei de la mine?

    —Raspunul se afla in inima, îmi spuse. Dacă o vei asculta…

    —Nu, nu te las sa scapi asa usor, i-am zis...Aici si acum nu-i un vis! Aici e vorba de truda si de sange. Acum, unul se naste si altul moare. Aici e carne si pentru fiecare avem un nume, o cruce.

    —Din hoitul unui Leu se hraneste o pasare. Dar din iubirea noastra se naste acest poem. Sa lasam deci acest poem batranilor fara nepoti. Poate asa leul va prinde aripi  si iubirea seninul. 

    —Iubirea noastra? Esti bine?! Dar el nu imi acorda prea mare importanta, ca si cum eu nu existam in toata povestea asta.

    —Vreau sa citesc povestea dezertorului. Vreau sa schimbi destinul Uriasului. Vreau ca tu sa ii aduci pe toti acasa. Numai tu poti face asta, numai tu poti scrie un final fericit.

    —Nu inteleg... Atunci a scos dintr-o tolba o carte prinsa in piele de Crodoba. Am mangaiat cartea. De cand nu mai pusesem mana pe un material autentic din piele, atat de fin, atat de delicat, gravat cu un cerc taiat de un A mare pe coperta. Am mangaiat litera A ca si cum degetele mele aveau o memorie care accesau un cifru spre o lume uitata. Cand am deschis cartea, erau numai pagini in alb. Cartea magica in Alb? Nu am mai apucat sa il intreb ce-i cu aceasta carte, fiindca in acel moment am fost luati pe sus, la propriu, de Nicolae si un grup de batrani galagiosi care dansau un fel de vals traditional piemontez. Tam-tam-tam, tam-tam-tam. Nicolae m-a luat de mana si am inceput sa ma invart in ritmul pasilor de vals. In mijlocul idiotilor, Aristotel era un fel de Salvator Mundi. Se pregatea pe semne de ultimul sau numar de Trubadur, dupa agitatia multimilor care se framantau sa il vada cum se ridica doua palme de-asupra pamantului, care auzise de legenda lui, de vechiul ordin al cavalerilor ratacitori. 

    —Maine va avea loc Iluminarea, imi sopti Nicolae la ureche . Va fi transmisa in direct in Metavers si pe toate canalele din Retea. 

    —A cui? am intrebat eu in timp ce ma învârtea in ritmuri de vals.

    —A lui Arisototel, a cui? imi raspunse el ca si cum totul era atat de evident, numai eu traiam pe alta Lume...

    —Ce vrea sa insemne asta? Iluminarea?

    —Vei vedea...in acel moment m-am oprit din valsat. Aveam sa văd peste tot, asa cum mi-a promis Nicolae, ca Iluminarea era un concept din Manifestul noii Revolutii. Aristotel a decis sa isi incheie socotelile cu viata in stilul lui, extravagant, iluzionist. Sa iasa in stil mare de pe scena vietii. Se adancise prea mult in ceea ce Manifestul numea frumos, Iluminarea. In acele doctrine politice prin care multi au fost spalati pe creier. Era modul prin care dezirabilii erau sedusi de cuvinte frumoase si promisiuni desarte intr-o viata de dincolo. Ca vor fi scapati de orice suferinta, ca vor atinge nirvana, viata vesnica, ca se vor intanalni cu cei dragi. Dupa Iluminarea lui Ari, multi i-au urmat exemplu. A fost o nebunie totala. O sinucidere in masa. O imagine macabra si un miros de putreziciune ca dupa o molima cuprinsese tot orasul. Oameni care isi filmau ultimele clipe din viata si le incarcau pe Servere. Imi aduc aminte ca am primit si eu acel formular cand mi-am vizitat doctorul de familie, cu o rubrica speciala de bifat, daca vreau sa donez ceva din mine in caz ca...stii tu, cade un meteorit peset mine. Am fost socata, daca ma mai putea soca ceva la varsta mea, dupa ce am trecut printre atatea tragedii si schimbari. Omaenii astia erau nebuni de legat! 

***

      Dupa un timp, cand aproape ca incepusem sa imi reiau viata normala intr-o lume tot mai distopica, tot mai neagra si mai lipsita de sens, am primit o citatie in care am fost chemata la sediul Corporatiei, in acelasi loc in care fusesem consultata in legatura cu acele experimente. Acelasi doctor m-a luat in primire si mi-a spus ca Aristotel mi-a lasat toate drepturi de autor la trairile si viata lui. Am fost uimita, nu ma asteptam, sincera sa fiu... Toata viata am fost curioasa sa inteleg ce e in mintea si inima acestui om, iar acum aveam sansa unica sa ma contectez la Server si la toate trairile lui, incepand cu prima dezamagire, cu moartea Cocolinei, păsările din lut, Înălțarea, Ordinul Trubadurilor, melodia bătută la mașina de scris in Anticamera de la Curtea de Arges. Am înțeles atunci ca acel cântec nu era decât o lume aflată in deschisul a mii de posibilități, iar eu cea care decide cum așeză piesele ca pe o tabla de sah. 

    Intensitatea cu care isi traia viata a fost prea mult pentru mine. Cand m-am deconectat de la aparate imi venea sa ucid, sa musc si sa strig, sa zbier si sa zgari zidurile. Aveam o foame cumplita. Am luat un pumn de pamant dintr-un ghiveci si mi-am umplut gura de tarana, incercand sa mestec, dar nu se lega nici un bol ca sa pot inghiti. Simteam cum tamplele imi explodeaza, cum ochii imi sangereaza si sudoarea se forma in cristale pe frunte ca roua pe frunze. Auzeam plansete copiilor abandonati in maternitate, strigatele mamelor indurareate, mugetul vitelor duse la abator, răgetul mieilor in staule. Maestrul, maestrul e nebun! am strigat in timp ce imi smulgeam parul din cap. Am pus mana pe o vaza de portelan si am dat cu ea de pământ. Am adunat cioburile si am incercat sa imi tai venele si aorta, sa scap de aceasta intensitate care era peste puterile mele de a intelege si de a suporta. 

     Dupa ce efectul acestor trairi s-a mai diminuat, ajutata de un drog pe care mi l-au adminstrat imediat in vene, am inceput sa vad umbrele copacilor, spuma marii, ca intr-o pictura pointilista de-a lui Albert Dubois-Pillet, Pe malurile Marnei, la rasarit. Un susur bland m-a cuprins, un ciript de pasari, o cladura m-a invaluit. Ce lumina strabate zabrelele inchisorii? Ce minune se arata pe zidul meu in ceas de miaza-zi? Ce vrabii canta la fereastra mea? Ce ramura de maslin aduc in plisc, din necazul cel mare, cocorii? Stam și priveam cu ochii pierduți in zare... fara o intrebare clară, o anume stare... Doar o presimțire de sfârșit, de nou început. O neliniște in mijlocul zilei de vara. O casa pe care o las sa ardă tot mai departe. Un oraș pe care îl privesc încă o data inainte sa devin o stâncă de sare. Ochii mi se închid. Spaima dispare din încordare. Greutatea se lasă in pământ ca o pasare moarta. O coloana sonora curge pe fundal cu nume de pelegrini și sfinți. Iata, m-am nascut in Lumina. Ma doare fiecare celula. Ma dor umbrele. Ma cheama nefiita, adancimile apelor, straveziul ochilor. Ma doare fiecare nastere, caci imi tulbura apele.  

     De departe, o silueta nedeslușită de om imi face cu mana apropiindu-se in fuga de mine si strigand ca un nebun cuvinte neinteles: Sinu AduNAI bRinkging de Kosmos, sinu aduNAI BinGkging DeKoSMoS. Nu am inteles nimic, in afara de Kosmos. N-am stiut cine e si de unde sa il iau desi vocea lui imi parea cunocuta. Stiu doar ca am ramas marcata de entuziasmul regasirii si al intanlirii cu acea fiinta plina de viata, care radia lumina. Mi-a spus ca m-a asteptat toata dimineata la marginea marii, ca n-a stiut unde am disparut. Mi-a aratat o rochie alba plina de alge si scoici, pe care o storcea de ultima picatura de apa ca pe o batista uda. 

    —Tocmai ce am recuparat-o din valurile marii, Iubita mea!

    —Iubita ta? M-am ridicat caci eram pe nisipul ud, ca o balena naufragiata de care se lovesc valurile. In acel moment am observat inelul de pe degetele mele. 

    —Cine sunt eu in toata povestea asta? l-am intrebat confuza.

    —Every body use just another part of you, baby... imi sopti el cu un accent englezesc ca si cum ar fi trebuit sa imi aduc aminte de o alta limba, dintr-o alta viata, dintr-o alta lume.

    —Nu inteleg!... am dat eu sa il scot de pe deget. Eram nedumerita si speriata. Putea fi un psihopat! Ma drogase? Ma rapise?

    —Hey, sunt Eu! Ai uitat? Te-ai lovit la cap? Ti-am luat inelul acesta din Florenta, acum doi ani. E din aur pur, de 24 de Karate. L-am batut cu ciocanul caci nu iti intra pe deget, l-am forjat in foc ca sa reziste. Apropo, a intrebat de tine un anume domn, Flavius. Il cunosti? M-a pupat pe buze amuzat de nedumerirea mea, fara sa ii dea prea mare importanta. Si-a dat tricoul jos si s-a aruncat in valuri. Atunci i-am vazut pe spate cele cinci semne cicatrizate si o runa ca un cerc tăiat de litera A. Imi facea cu mana din apa ca un nebun, sa vin si eu, sa ma arunc in valuri…

*

    In lungul meu vis am mai intalnit ceva demn de amintit. O femeie care la fiecare ciclu, de luna plina, isi plangea ovulele moarte, nefecundate. Si le plangea cu atata dor de mi se rupea inima. Plangea o lume posibila si lipsita de real. Imaginea asta m-a rascolit.  Multa vreme n-am putut dorm  de frica sa nu visez iar. O femeie in care murea Lumea, o Lume care inca nu era prinsa in context. O femeie care plangea padurile, florile, copiii ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi. Atunci am inteles ca numai iubirea ma poate salva din acest Metavers. Numai iubirea ma poate scoate din Anticamera, numai iubirea ma poate aduce, in sfarsit, Acasa!    

*

        Iată si capitolul pierdut din Cartea magica in Alb, pe care ti-l trimit cu litera se sânge, tie, Draga mea prietena, cu mentiunea: Sa nu vadă lumina tiparului decât in anul Domnului, 2083,  Luna lui Augustus, in ziua de trei.

*

       E o minune cum dospeste aluatul, cum se leaga ingredientele si din ceva prinde radacini altceva.  Pamantule, am spus atunci o data cu Marele Poet... Da-mi aripi! 

~Sfarsit~

O.M.

Stau de veghe pana adorm ca o santinela. 

Alunec ca o sanie pe hotarul dintre zi și noapte. 

Așa va fi și dimineața când ma voi ridica. 

Pe Hotar, unde totul se întâmpla... 

Unde pot sa cunosc invidia și teama, 

dragostea și ura. 

       Dupa experienta pe care am trait-o in acel joc, am intrat pe blogul lui Ari, uimita sa vad ca inca exista pagina incremenita in acel an, 2023. M-as fi asteptat ca trecutul lui sa fie sters de motoarele de cautare. Am incercat sa refac momentul de ruptura, sa caut indicii. Nu cunosc alta realitate mai intensa, mai reala decat acest vis pe care noi, oamenii, il numim Carne, spunea el in ultimul lui mesaj. O poza cu el de la spate in care privea ruinele unui Oras: Stau de veghe pana adorm ca o santinela. Alunec ca o sanie pe hotarul dintre zi și noapte. Așa va fi și dimineața când ma voi ridica. Pe Hotar, unde totul se întâmpla... Unde pot sa cunosc invidia și teama, dragostea și ura. 

       Oare cui i se adresa acest mesaj? La cine se gândea? La Horatiu, la Alexandros, la tot ceea ce iubise si pierduse? In acea zi in Vama se intamplase o tragedie cu acel cuplu care se harjoneau in valurile agitate. Degeaba a strigat el, degeaba au cautat-o salvamarii. Corpul ei disparuse in spuma marii. Ea era caprioara in jurul careia se facea si se desfacea in mii de bucatele povestea. Ea era pasarea de lut care il lasase pe Ari la marginea apei, fara raspunsuri la intrebarile sale.  Daca nu exista timp? Daca acel copil in disperarea lui de a face pasarea din lut sa zboare voia sa refaca momentul acesta in care se blocase ca intr-o lupa a timpului si care nu avea nicio iesire? Si totusi, am intrezarit un licar de speranta! Speranta ca viata asta nu sfarseste la marginea apei, sau pe hotar. Mi-am adus aminte de batranul din Florenta si magazinul lui de ciocolata artizanala. Am cautat cutia mea pe care, la vremea aceea dadusem o mica avere si am gasit printre alte maruntisuri si Scrisorile lui Horatiu. Le-am reluat lectura, citind acum acele intamplari din perspectiva pe care mi-o deschisese aceste revelații. In acel moment, cred, a decis sa pleace in Kalahari. Si cum probabil nu a gasit nici un raspuns in cautarile lui, s-a intors facand un pact cu diavolul. Ca nu are nici un rost sa ai o putere magica daca nu poti schimba cursul destinului. Din moment ce nu a putut salva pe nici unul dintre prietenii lui, cu atat mai putin pe cea care ii daduse din palmele ei sa bea. Da-mi sa beau... De aici incepea totul si se intindea spre trecut si spre viitor, ca un punct zero. Caci viata nu este un drum cu sens unic asemeni unei sageti pe care o tragi sa spinteci norii. Viitorul crează trecutul, ca intr-o propoziție in care cuvântul se leagă de alt cuvânt ca intr-o hora. In acel moment si-a propus sa schimbe destinul, sa lupte impotriva lui, sa il modeleze. Si cum putea face asta daca nu concret, prin implicare politica? Probabil ca in intentia lui de a controla totul, fiecare aspect al vietii, voia sa controleze si acest eveniment, ca intr-o Ucronie. O lume mai sigura, cum spunea el adesea, o lume mai buna…Pentru siguranta dumneavoastra! O lume fara infractionalitate. O lume fara pandemii, fara boli, fara moarte. Visul de veacuri al omenirii. 

       M-am uitat la acea cutie in care tineam toate sentimentele mele, si mi-am dat seama ca nu priveam la o cutie, ci la o Lume. O lume care intrase in pamant, cu peisajele ei, cu fotografiile ei in alb și negru, cu pastorii care pazeau turmele noaptea la marginea cetatii, cu copiii care tipau pe ulite legati la ochi cautandu-se unii pe altii cu mainile intinse, cu zapezi troienite, cu acel zgomot al motocletelor si noxele de la toba de esapament, cu pepenii inoptati in piete, cu aglomeratia de pe strazi la orele de varf, cu savoarea unei pizza cu sunca si mozzarela, cu trubadurii din piete, cu cersetorii de pe scarile bisericilor, mestesugarii din pietele ambulante,  cu adolescentii care se sarutau sub lumina felinarelor. In acea cutie de metal am mai gasit un postcard cu Nastera lui Venus care avea pe spate scrisa adresa ta, si pe care nu stiu din ce motive n-am mai pus-o la posta. Si spre surprinderea mea, am descoperit printre alte nimicuri, o bucatica de ciocolata de când am fost in vacanța in Florența. Am luat bucatica si am privit-o. O priveam ca pe o relicva. In acel moment m-a suprins Flavius, care tocmai venea incantat sa imi spuna vestea cea mare, trecuse in a treia clasa sociala, facea cursuri de arhitectura 4D, avea sa creeze lumi virtuale pe care si le imaginau cei din ultima clasa sociala, artistii, avea sa fie in sfarsit, un programator.  

     —Mami, mami, nu te bucuri?

     —Ce o sa facem noi cu ratiile de izolat proteic pentru idioți?

     —Ei bine, la asta nu m-am gandit! 

     —Trebuie sa luam legatura cu Nicolae. Trebuie sa ma conectez la acel joc, trebuie sa fac ceva. 

      —Nu se poate, acel joc a fost deconectat datorita unei brese de securitate. Se pare ca un virus necunoscut a patruns si a spart protocoalele.

      —Spune-mi ca nu e adevarat! Nu se poate, cum iau eu legatura cu Nicolae, cu idiotii? Flavius scoase din ghiozdant trei doze de izolat proteic si mi le arata incantat.

       —Ce-i cu ele? 

       —Punem un traker si le urmarim. 

       —Nici o sansa, sub pamant se pierde semnalul. Or fi ei idioti, dar nici chiar asa de niavi...

      —Atunci vei astepta pana vei vedea pe cineva care vine sa le recupereze si il vei lua urma.

       —Imposibil, vor vedea ca suntem urmariti. Flavius isi epuiza toate ideile, pe care nu ar fi fost greu sa le ghiceasca un ochi vigilent. 

        —Nu stiu, mami! Nu stiu! Isi accepta neputinta pana la urma. 

          Mi-am luat o pelerina de ploaie galbena, si am iesit afara. Flavius striga dupa mine nedumerit fara sa inteleaga ce se intampla. Am trecut prin pasajul Traian spre Univeristare, am coborât la metrou sub vechiul sens giratoriu, am desfacut bucatica de ciocolata împachetată in staniol si am muscat din ea. Camerele Ochiului Vigilent erau atintite spre mine, monitorizand traficul si tot ce parea suspect. O garnitura de tren a oprit, spre surprinderea mea. Am urcat. Când s-ai deschis usile, eram intr-un fel de buncar imens. Eram derutata, căci am mers o perioada lunga fără sa văd vreo stație cunoscuta. Am coborat, cel mai probabil intr-o stație sovietica, de pe timpul răposatului, secreta, cu candelabre mari și opere de arta protocultiste. Dupa un timp am auzit o voce intr-un difuzor pe care nu am reusit sa il localizez. 

       —Cine esti tu? i-am recunoscut vocea din emisiunuile de vineri seara. Era el, Aristotel A.I. Lenei, sau cel putin vocea lui pe care o cunoasteam de la emisiunile de Vineri seara. 

        —Sunt o Anonima... Si urma o alta pauza la fel de lunga. Oare cauta prin amintirile lui, oare m-ar fi putut fixa in timp si spatiu? Nici o sansa. Omul acesta nu stia absolut nimic despre mine. 

       —Stii bine ca obiectele de contrabanda sunt interzise. Nu ti se va intampla nimic. Spune-mi, doar, de unde ai acea bucatica de ciocolata? Nu stiam daca era el, daca nu cumva Altgoritmul si Ochiul Vigilent ii preluasera idenitatea, vocea, pe care o cunoasteam doar de la televizor. Am incercat sa gasesc o scuza, dar mi-am dat seama ca e in inutil sa mint. Senzorii de temperatura, impulsurile electromagnetice, irisul ochiului, ritmul cardiac, citirea buzelor, toate m-ar fi dat de gol la prima incercare. 

      —A fost ultima bucatica de ciocolata! Acum multi ani am cumparat-o de la un negustor din Florenta. Am dat de ea din intamplare. Conform codului penal o lege nu se aplica retroactiv, deci nu am incalcat nici un protocol. Acum ca stia adevarul, pana la urma nu riscasem nimic spunand adevarul, l-am rugat: Da-mi sa beau! In acel moment s-a asternut o liniste profunda. Era normal ca fiecare pagina sa fie indexata de Ochiul Vigilent, dar ceea ce nu era normal unei Inteligente Superioare erau ezitarile, spatiile dintre cuvinte, nostalgiile, tristetile. Oricand, in orice moment, inteligenta ar fi avut pregatit un raspuns, o logica, o ratiune. Pe cand in aceasta eziare am citit incertitudinea, regretul, amintirile, melancolia, iubirile, Nostalgia, tot ce se poate citi intr-o tacere. Atunci am inteles ca eram intr-o zona securizata, protejata, in care Ochiul Vigilent nu avea semnal, ca aceast capăt de linie era un fel de zona sigura. 

       —Ce vrei?

       —Idiotii, care se trag din ordinul trubadurilor, care se trag din ordinul cavalerilor ratacitori, care se trag din ordinul ucenicilor, care se trag din ordinul levitilor, care se trag din ordinul samanilor si vracilor, au nevoie de ajutorul tau! In curand vor fi condamnati sa moara prin infometare! Te implor, numai tu ii poti ajuta!

        —Francesca...stiam eu ca instinctul de mama e mai puternic decat orice privilegiu. 

        —Nu, eu sunt de vina! Daca e sa pedesesti pe cineva, numai eu am pus in aplicare acest plan. Din podea se ridica un soclu pe care am pus cele trei doze de izolat proteic. 

        —Ma voi asigura ca ordinea va fi restabilita. Nu-ti face griji! Nu aveam o presimtire prea buna auzind ordine si griji in acelasi timp. Insa ce puteam face? Eram prizoniera! Asa ca am jucat totul pe umanitate, pe inima lui de carne. Aveam o mie de intrebari, dar stiam ca modul in care le voi pune il va scoate din zona lui de confort, va starni acel proces care se cheama travaliu. Nu poti sa intri in viata omului cu bocancii. Trebuie mai intai sa astepti primul pas, primul gest, ca sa faci la randul tau doi pasi. Travaliu care ar fi putut sa il retraga si mai mult in propria negare. As fi vrut sa il intreb despre Moartea Caprioarei...despre Horatiu si despre Alexandros. Despre dragostea lui pentru Eliza, daca nu era chiar ea aceasta caprioara. Si mai ales despre pasarile de lut, despre sora lui, despre vulpi si despre boboci. 

       —Esti libera sa urci! am auzit o voce in momentul in care o garnitura de tren opri in stație...Usa s-a deschis doar in dreptul meu. Cand am iesit afara de la Metrou, eram in Piata Victoriei, aproape de Palatul Guvernului. Nu mi-a luat mult timp sa ma dezmeticesc si am luat-o spre casa. Era noapte. Am coborat pe gangul de la pasajul Traian, acolo unde am vazut pentru prima data dansul calusarului. Si o mana ma trase intr-o crapatura,  care parea o camera tehnica unde isi lasau uneltele cei din prima clasa sociala, maturi, forase, lopeti, suflante de frunze. M-am speriat putin, dar nu am putut sa tip caci gura mi-a fost acoperita cu o mana. 

      —Shhh, am auzit, nu iti fac nici un rau. Sunt trimisul Idiotilor. Am intors privirea si cand si-a dat gluga jos am vazut in lumina obsucra un tanar cu parul rosu si cret, cu pistrui pe fata. Ce se intampla cu ratiile noastre? 

       —Vreau sa vorbesc cu Nicolae!  Nestiind daca pot sa am incredere in el. 

       —Nicolae a fost prins si este inchis.

       —Aristotel!

       —Ce?

       —Am zis, n-am fost eu!

       —Stim.

       —Stiti? am intrebat curioasa. Cum asa?

       —Se pare ca ultimele doze de izolat aveau markeri. In momentul in care a fost consumat de una din mamele noastre, acestia au aparut in sange. Un gest nesabuit sa guste o portie de izolat fara sa astepte cele 24 de ore ca sa fie eliminati prin urina. A iesit la suprafata, si ce a urmat, e leste de inteles. Cuibul nostru a fost descoperit. Mai sunt si alte cuiburi, tocmai de aceea sunt aici. Trebuie sa le salvam!

        —Cum? Ce pot sa fac eu? Deja ma bagasem intr-o poveste care ma depasea. Nu mi-am propus niciodata sa salvez lumea, sa fiu o revolutionara, o martira. Tanarul scoase din buzunar o lamela si un ac.

        —Nu-ti face griji! ma linisti el vazandu-mi fobia pentru ace. Isi scoase manusa din mana si isi intepa degetul aratator. Lasa o picatura de sange sa pice pe acea lamela transparenta din sticla. 

        —Ce-i asta?

        —Tine! Aceasta lamela contine totate informatiile de care ai nevoie. O bagi in laptopul tau la fel cum ai introduce un stik. Codul de acces va fi activat cu saliva ta. Acum pleaca, si sa fii atenta sa nu te abati de la rutina ta zilnica! Ochiul vigilent e peste tot. Am iesit din pasaj putin confuza. Inca eram in orele mele de plimbare, in rutina mea noctura, deci eram oarecum la adapost. Am ajuns intr-un tarziu acasa. Am verificat camera lui Flavius, am vazut ca dormea dus si m-am linistit un pic dupa asa noapte. Am facut un dus fierbinte si apoi am deschis laptopul. Am bagat lamela care avea la capat un USB de generatie noua, am scuipat saliva pe lamela si am asteptat. Mi-a aparut un cod pe care nu l-am inteles. Mi-am amintit insa de un vechi tratat de medicina din facultate, despre secventiarea ADN-ului uman. Am inceput sa descifrez: GTGTGCATC CTAGTGT GCATCCT AGATGTGCATCC apoi am transcris acest cod in ARN-mesager si suna cam asa GUGCA UCUA GACUCCA UGAGAGA si intr-un final in proteinele care erau de fapt cheia de acces: ANTI CAMERA D. Am luat acesta secventiere si am inceput sa o bat la tastele computerului. Degetele mele aveau o memorie a lor si intrasem intr-un fel de automatism. Genaial mi-am zis! Iata ritmul! Ritmul vietii! Opt secvente de cod genetic avea echivalentul uni bit. Mai multi biti la un loc formau un maga, mai multi mega un giga, si mai multi giga un terra. Iata melodia pe care o batuse Aristotel inainte sa plece in Kalahari. Cand am intalnit-o la acea vreme pe Ritz, am crezut ca totul se pierduse in apa. Dar trecutul iese ca uleiul la suprafata, se intoarce la noi sub diferite forme. Ce revelatie! Am dat copy-paste intr-o pagina de html si le-am convertit in 1011001 01011 001010 01101010 1000101 000101 00101. Apoi am downloadat acesti biti si i-am deschis cu un videoplayer. Avea sa imi apara pe ecran finalul unui film pe genericul caruia rula coloana unui film cu numele celor care au contribuit la realizare lui, scenaristi, actori, sunetisti,  dirctor de costume, iar eu, in modul cel mai surprinzător, eram regizorul. 

*

        Algoritmii aveau sa ia locul misterului si sa anihileze imaginatia. Lucru pe care il prevazuse cu multi ani inainte, Aristotel. Daca stau sa ma gandesc, la acea vreme cred ca nimeni nu l-ar fi crezut. Ar fi spus ca e dus cu pluta, paranoic. Acum cand traiesc in viitor, pot sa imi dau seama cata dreptate avea sa aiba. Nu mai stiam ce sa cred despre acest om... Cum de nu mi-a dat prin minte sa le citesc, sa le transcriu pe o foaie si sa le caut numele? Erau chiar in fata mea, iar eu am fost oarba tot acest timp. Abia am asteptat seara sa imi reiau rutina nocturna. M-am dus iar in Piata Universității, la aceeași ora, nu înainte sa cobor pasajul, si am asteptat metroul. Lucru care s-a intamplat întocmai. Am ajuns in aceeasi gara subterana, de data asta intr-un decor Greco-clasic. 

         —Ai spus ca nu mai alta bucatita de ciocolata!

        —Am pastrat jumătate, asta e adevarul! Am incercat doar sa iti atrag atentia.

        —Nu a fost un gest prea inteligent din partea ta.

       —Ce s-a intamplat cu Nicolae?

       —A fost sustras. Identitatea lui a fost compromisa. 

       —Unde este?

       —Cel mai sigur loc din aceasta lume este inchisoarea. Inchisorile sunt facute sa reziste la seisme si cataclisme si la valuri de tsunami. Au tot procesul automatizat. Asa ca, nu-ti face griji. In inchisoare esti pazait, esti hranit si ai acces la servicii medicale. Mai periculos este pentru cei de-afara.

       —Asadar, sangele poate stoca informatii? Vocea lui Aristotel imi parea ca cea a unui GPS care te ghidează la stânga sau la dreapta, lipsita de emoții. Vorbeam si ma uitam in sus, ca si cum raspunsurile ar fi fost cumva venite ca prin vis, ca o revelatie divina.

      —Miliarde de terabiti curg in acest ritm al vietii. 

       —Te referi la ritmul prin care se insira secventa fiecarui genom? De aceea suntem atat de importanti pentru Altogritmi?

       —Noi nu suntem doar o mina de date, noi oamenii stocam energie si o emanam prin puterea de a imagina. Calculatoarele au nevoie de energia Soarelui ca sa stocheze toata aceste miliarde de terabiti, iar resursele energetice sunt limitate. 

       —Asadar Idiotii Utili erau tinuti in Societate, nu cum se credea, pentru sperma lor sau pentru fertilitatea de care erau capabili. Ci cu fiecare donatie de sperma, Algoritmul era imbunatatit, primea spatiu de stocare. Un singur genom are posibilitatea sa stocheze o infinitate de imagini?

        —Adevarat! Un singur individ are o infinitate de posibilitati, de Lumi pe care poate sa le creeze si a carei informatie este scrisa in pielea lui, in sange, in carne. Un om este un server care stocheze informatia pe care, un Computer Quantic, ar avea nevoie de energia unei Stele. 

         —Cu alte cuvinte, acesti Idioti sunt niste energii vii? Acesti Idioti reprezinta fiecare cate o Stea, si luati impreuna o Galaxie?

        —Exact! 

        —Wow! Am exclamat. Fata mi s-a luminat. Intunericul in care traiisem se risipise in jurul meu. Sufletul meu era asemeni acestei stații, mobilat cu cele mai frumoase perdele și lustre și tablouri. 

         —Sunt atat de uimita! i-am marturisit. N-am crezut ca in Lumea in care traim omul mai poate avea o valoare. Imi pierdusem speranta, traiam din inertie. Acum, ca stiu toate aceste lucruri, as putea sa te intreb, de ce eu? 

        —Nicolae, el te-a remarcat in Piata Centrala din Florenta, cand i-ai aruncat acea moneda! 

        —Maestrul Shaolin care levita? 

        —Ti-a urmarit dansul din gradina palatului familiei DeMedici!

        —Nu pot sa cred! Nu imi venea sa cred ca lucrurile se legau atat de complicat si totusi atat de limpede. De cate ori realitatea se crea si recrea dupa formule pe care nu le-as fi banuit...

        —Cine sunt eu in toată povestea asta?

        — Tu ești cea care face și desface! 

        —Cum e posibla experianta asta de a fi OM?

        —Prin Cenzura Marelui Anonim. 

        —De ce ar face asta Marele Anonim, de ce sa isi ascunda misterele fata de noi?

         —Nu le ascunde, le potenteaza! Cand nu e disimulat, misterul devine mister ca atare. Pentru a face din viata o experienta unica, individuata, singulara, particulara, avem nevoie de un val pe fata. Se pare ca Aristotel intalnise pe acel calugar din joc, sau poate ca fac parte din acelasi ordin. Caci ceea ce imi spusese calugarul in jocul video era in tocmai in acord cu ceea ce auzeam acum. 

        —Si masinile acestea din fier si spatiul pe care ni l-au invadat si apoi confiscat? 

        —Sunt imagini ale noastre! Dupa chipul si asemanarea omului. Sunt eul nostru colectiv, energiile noastre. Noi hranim aceste masini cu fiecare bit, cu fiecare gest de umanitate, fiecare gând, fiecare poveste pe care o scriem. Cu fiecare placinta pe care o imparti la saraci, Altgoritmul se rescrie! El nu este nici bun, nici rau! El este oglinda noastra. Asa ca tot ceea ce gandim, fiecare gest de iubire sau fiecare rautate pe care o exprimam, mai devreme sau mai tarziu se intoarce la sursa! 

        —Totusi, cum putem face diferenta intre masina si om, daca este dupa chipul si asemanarea noastra? 

        —Nostalgia! Nostalgia nu are memorie. Are doua tample, un corp in care sa fie, o toamna si un arcus, putin zgomot de fond... Atunci i-am luat cuvintele din gura si am adăugat: Un card de gaste, peste iubirile mele bate o toaca, latra un caine, paste o vaca... caci recunosc, imi ramasese in minte acele cuvinte din blogul lui.

       —…tăcea.

       —Si nevoia de sange? 

       —Doar asa putem visa ceea ce inca nu este... Nu aveam sa inteleg chiar totul, caci informatia asta ma bulversase. Era prea mult dintr-o data. As fi trebuit sa vina in doze zilnice ca sa asimilez toata aceasta experienta. 

         Am descoperit ca pentru a printa secventa unui singur genom ar fi nevoie de o carte format A4 cu inaltimea de 150 de metri sau cativa Giga. Ce este uimitor ca omul detine in materialul sau biologic miliare si milarde de genomi. Deci un Idiot poate retine o cantiate nelimitata de informatie. Informatie de la inceputurile Universului, informatie care a strabatut miliarde de ani si Galaxii care probabil s-au stins, drumul întors de la om la reptila, de la reptila la amiba, de la amiba la Big Bang…M-am trezit in statia de metrou Izvorul, langa Palatul Poporului si am luat-o pe jos spre casa. Mi se parea ca am trait un vis! Si daca as fi avut o bucatica de ciocolata, cu siguranta as fi pus experienta asta pe seama iluziei, endorfinelor si altor reactii chimice. 

        Revelatia asta mi-a dat atata incredere in O.M. in puterea lui de a imagina toate aceste Lumi incat imi venea sa ies pe strazi si sa strig la fiecare trecator: esti LUMINA! Esti din Lumina Omule! Scoate capul din pamant si PRIVESTE CERUL! Nu va mai ascundeti in catacombe. Iesiti de sub pamant! Daca am cunoaste puterea pe care o avem...Daca am cunoaste macar un moment...Asemeni jocului lui Flavius, in care fiecare individ avea o Solutie Nucleara prin care nu doar ca isi stergea porpria viata, dar o data cu el lua si infinitele Lumi pe care ar fi putut sa le joace, sa le traiasca, sa si le imagineze. 

Fereastra lui Flavius

        

       Flavius isi puse castile pe urechi, ochelarii virtuali pe ochi si incepu sa alerge pe banda de alergat, sustinut de niste cordeline elastice prinse de tavan cu niste clesti de ii folosesc alpinistii la catarat. Se juca ca de obicei, jocul lui favorit in care se folosea de tot felul de puteri speciale care sa il apere de sagetile energetice trimise de inamici. Avatarul lui era a unui pusti imbracat dupa moda anilor 90, banderola de tenisman pe cap si pantoaloni scurti cu sosete inalte, conversi in picioare si un maieu. La gat purta o omuleta din roca vulcanica. Ceilalti prieteni cu care se juca in retea erau ALE23x, Dulcika13 si PapusicaTA. Trebuiau sa se lupte cu niste forte venite din Lumea de Jos. Era ca o gasca ce se impartea in cartiere, iar idotii aveau propria lor strategie.  ALE23x era un ninja, cu banderola si masca, in spate avea o sabie imensa, Dulcika13 purta o tolba de sageti si un arc, imbracata intr-un costum de latex negru, strans pe trup care ii punea in evidenta sanii ei parca desenați. PapusicaTA era intr-o rochita scurta, un top mulat pe corp,  in jurul buricului avea desenata o mandala. PapusicaTa avea urechile de Elf, si culoarea pielii de un albastru vargat. Ochii ii avea ca doua smaralde, verzi. 

       Flavy: Ora 12:30 in fata ta, ora 12:30, trage-trage! Striga Flavius cazand pe banda de alergat in genunchi. 

      Dulcika13: Nu vedem nimic, suntem incercuiti! Foloseste puterea nucleara acum ori niciodata, striga ea disperata la ALE23x. 

      ALE23x: Nu pot sa accesez codul de siguranta. 

      Flavy: Fa ceva! Suntem terminati! Idiotii astia o sa ne consume tot creditul, toate vietile suplimentare pe care le mai avem. 

       PapusicaTA: cartea mea de credit este pe zero, sunt limita! Nu mai putem sa facem nimic…

       Flavy: Retragerea! Salvati-va cat mai puteti. Eu voi ramane sa le tin piept idiotilor. O sa imi folosesc omuleta din piatra vulcanica daca este cazul. 

         PapusicaTa: Flavy, te rog, iesi din joc! Este prea periculos! Suntem incercuiti! Risti sa ramai captiv in acea zona. E nesigur! Te iubesc!

         Flavy: Am setat un mesaj automat, daca se intampla ceva!…

        ALE23x: Succes, frate! eu ma retrag. Imi pare rau, nu pot folosi puterea nucleara! Nu pot accesa codul in stadiul asta al jocului. Va trebui sa ne acceptam infrangerea. 

        Flavy: Nicidoata! Ne vedem la baza daca o sa mi se reseteze nivelul. Daca nu, mi-a parut bine sa fac parte din echipa voastră! Ati fost niste prieteni pe cinste! Cei trei erau ca fatii lui, au copilarit efectiv impreuna, au crescut cu fiecare nivel la care treceau. Isi cunosteau puterile si se completau perfect. Strategiile lor erau complementare. 

        ALE23x: no signal.

        PapusicaTA: no signal.

        Dulcicka13e: no signal.

Idiotii se apropiara tot mai mult de Flavy pe care il incercuira si se napustira asupra lui cu toata forta. Flavy isi activa scutul contra vrajilor si puterilor dușmane si dintr-o data in jurul lui aparu un cerc albastru de lumina. Pentru moment castigase timp ca se foloseasca de niste vraji pe care nu le stăpânea prea bine. Împinse mainile de la piept cu palmele desfacute in fata si o minge de foc se activa ca o sageata. O bresa in apararea idiotilor aparu si Flavy profita de aceasta fereastra scurta sa foloseaaca solutia finala. Intinse mainile si incepu sa graviteze deasupra pamantului. Când am intrar pe usa, Flavy se învârtea ca un exponat intr-o vitrina, mai mult spânzurat, cu capul in jos. In acest moment de levitatie, o explozie sa auzi in boxele din dormitor si un ritm de electro dub-step incepu sa vibreze apa din pahar. Paharul se misca usor-usor catre marginea mesei pana cazu si se sparse. Geamurile toate vibrau pe acel ritm sacadat cu bassi ce rupea membrana difuzoarelor din pereti. I-am luat ochelarii, căci părea ca leșinat,  și ce am văzut m-a cutremurat. Flavy trimitea in stanga si in dreapta sageti de foc. Era un macel de nedescris. Parca toate fortele se napustisera intr-un singur punct. 

       —Flavius! Flavius! am strigat caci l-am vazut crucificat, supsendat intre cer si pamant! Inima mi-a stat in loc. Am cerzut ca s-a incurcat in fire, ca a ramas spanzurat. Dar Flavius era prins intre cele doua lumi, fara sa reactioneze, chiar daca semnele vitale si pulsul erau normale. Flavius gravita si se invartea in jurul axei centrale. Ochii ii avea peste cap, in orbire iar albul ocular imi dadu senzatia ca e posedat de un spirit din  acel joc nebunesc.

      —Flavius, trezeste-te! L-am zguduit bine de umeri.  Degeaba am strigat la el. Am sunat la 112 si mi-au spus ca primesc sute de apeluri cu astfel de probleme, sa nu îmi fac griji totul va reveni la normal. Acele 30 de minute de așteptare au fost cumplite. Il priveam cum stătea crucificat cu mainile intinse, ca un exponat, in fata mea. După o jumătate de ora a început sa își miște pleoapele, mici spasme din incheietura gatului, i-am dar cu puțin oțet la nas după un leac băbesc. In momentul in care mirosul l-a trezit ușor ușor la realitate a început sa bolboroseală cuvinte ca intr-un delir.. Ce aveam sa aflu mi-a schimbat cu totul perceptia despre realitatea pe care o traiam, si pe care o consideram unica realitate.

       Flavius, avea sa îmi mărturisească,  folosi ceea ce se numea Optiunea Nucleara. O data activata aceasta vraja, atat el cat si dusmanul isi pierd orice oportunitate de a reveni Lume construita de joc. Nu si-ar mai fi vazut niciodata prietenii. Pe ALE23x, pe Dulcika13, PapusicaTa, și alții.  O explozie il zdruncina si cazu pe jos din acea levitatie. Dupa un moment de deruta isi dadu seama ca inca nu revenise in camera lui. Ratacea asa si la un moment dat, fara sa stie pe unde calca, încă bezmeticit m-a întrebat: 

       —Unde sunt? Tu ești, mama? Am murit? Unde sunt? Ma întreba el derutat. Vru sa deschidă o usa imaginara. Imediat cazu intr-o alta stare de transă. Plutea parca luat de curentul unui fluviu. Experiența aceasta, avea sa îmi povesteasca, nu poate fi descrisă in cuvinte. Erau miliarde de stele căzătoare, iar eu o lumina. Nu înțelegeam in ce fel de joc intrasem, ca părea mai realist decât viața, decât aceasta Conversație. Ma simteam atat de bine! Atat de fericit, atâta pace ca aveam senzatia ca ma dezintegrez, ca as putea sa pasc iarba o vesnicie ca un bou. Doua prezente se apropiara atunci de mine. Erau doua zane cu aripi fosforescente de libelula! Am alergat dupa ele ca atunci când, dacă îți aduci aminte m-am pierdut de voi,  eram copil mic și alergam in Poiana dupa fluturi.

     —Urmareste steaua Nordului! te va scoate din Calea Lactee! Balene albastre si raci imensi al caror contur era de o Lumina albastra se invarteau in jurul meu, tot felul de animale care disparusera si altele care nici nu aveam cum sa îmi imaginez ca exista, tot felul de creaturi fantastice care  apăreau in jocurile mele, se pare ca toate existau si erau cat se poate de adevarate. 

      —Imi pare atat de rau! Le-am spus…

      —Pentru ce? Am fost uimit sa văd ca florile gândesc. 

      —Am rupt flori din grădina bunicii.

      —Hahaha, au ras in cor aceste flori. 

      — Ce baietel prostut! Sa-i spunem sau sa nu-i spunem?

      —Ce? Ce sa imi spuneti? Eram usor frustrat.

      —Intoarce privirea! Am întors privirea si am vazut cum toti aveau aceeasi sursa de lumina ca si cum ar fi facut parte dintr-un singur Intreg.

      —Ridica mainile! Mâinile mele erau transparente si radiau o lumina care nu afecta deloc ochii. 

      —WOW! WOW!WOW! Eu sunt asta? Eu am puteri nelimitate? As putea sa mut chiar si Muntii! As putea sa creez Sori si Galaxii si o mie de universuri paralele !

       —Sigur ca poti! Poti sa faci orice, trebuie doar sa inchizi ochii si sa iti imaginezi. Atunci am inchis ochii. Prin fata mea trecea un card de gaste, o poiana, niște plopi și un crang. Atunci am zarit o caprioara! Caprioara alerga in fata, speriata de prezenta mea. 

       —Stai, nu vreau sa iti fac nici un rau! Stai…

       —Am observat o sageata infipta in pulpa superioară. Am lut-o dupa urmele de sange lasate si am găsit-o intinsa intr-un luminis cu iarba inalta. 

      —Ce-ai patit? Caprioara cu un ultim efort, ridica capul si ma privi in ochi, apoi cazu la pamant fara suflare.

      —Trezeste-te! Trezeste-te!De ce nu pot sa o trezesc la viața daca am toata forta din Univers? Nu inteleg! 

Scenariu se repeta sub diferite forme dar deznodamanul era acelasi. Numai decorul se schimba când resetăm nivelul.  Alte ori era intepata de o albina. Oricât as fi incercat sa o salveze, nu reuseam…O data a cazut intr-o prapastie, alta data a fost vanata de un Leu, pe care am reusit sa il ucid Săgeata și arcul din tolba, dar caprioara lui tot nu am putut sa o salvez… Degeaba aveam puterea de a imi imagina diferit lumi si scenarii. Deznodamanul era aelasi.  Orice ar as fi facut nu reușeam! 

       —Toate lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie, Flavius! Se auzi o vocea ca cea a unei fetițe de cinci ani. Totul e perfect! 

       —Dar nu inteleg...de ce trebuie sa moara o fiinta nevinovata? 

       —Exista o eroare in orice joc, doar asa e cu putinta liberul arbitru, noul! Faptul ca te afli aici este o eroare, prins intre cele doua Lumi. Numai pe Hotar este totul posibil. Si nu poti sta prea mult suspendat intre cer si pamant. Trebuie sa decizi, daca te intorci sau continui jocul! Ai folosit Solutia Nucleara, ti se mai da insa o viata. Vrei sa o folosesti? Esti liber sa decizi! Tu esti propriul tau arhitect. Flavius se gandi atunci la mine, la prietenii pe care ii abandonase, la caprioara pe care incercase de atatea ori sa o salveze. Insa aici avea puteri nelimitate, aici putea crea Sori si Lumi. Nimic nu i-ar fi putut sta impotriva. Aici se putea intalni cu eroii lui pe care ii venera, cu animale antropomorfe, cu tot felul de creaturi fantastice. 

       —Nu m-am putut decide, mama! Iarta-ma… Dar îmi părea ca am trăit in aceasta viața un milion de ani. Nu mai ma lega nimic de pământ… 

       —Nu-i nimic, Flavi, l-am mângâiat. Ma bucur totuși ca ai ales sa te întorci la mine. Doar pe tine te mai am…

        —Ai tot timpul din Lume, il asigura prezenta. Aici nu exista timp! Totusi, acolo jos fereastra se inchide. O vei gasi pe mama ta batrana. Si acea prezenta divina ii arata pe un ecran corpul lui inert agățat incordeline, pe mine strigând, plangand, zdruncinandu-l, încercând sa îl resuscitez de mai bine de 30 de minute.

        —Flavius! Flavius! Flavius! auzi el vocea mea in timp ce inca era acolo sus. In acel moment fu transportat inpaoi spre tunelul din prin care se invarti cu viteze ametitoare. Flavius tusi ca si cum s-ar fi inecat si deschise ochii.

       —Mama, tu esti? L-am imbratisat cu putere si daca nu m-ar fi batut ușor cu palma, sa îl las din strânsoarea bratelor,  probabil l-as fi sufocat.

       —Ai revenit, dragul meu, puiul meu, lumina ochilor! Ai revenit! Credeam ca te-am pierdut.

       —Mami, e doar un joc!

       —Un joc? Doar un joc? Era sa te pierd, Flavius! Era sa te pierd!...Tu realizezi? Eu nu realizam la acea vreme ce vrea sa spuna Flavius prin, e doar un joc... Traise o experienta la limita! Era singurul care reusise sa se intoarca de pe marginea Hotarului. Dupa acel incident Flavius incepu sa traiasca altfel. Punea pasiune in tot ceaa ce facea si avea o siguranta in fiecare gest. Ma uitam la el si nu imi venea sa cred ca este fiul meu, copilul pe care l-am purtat in pantece noua luni de zile.  Dupa o mie de asigurari ca e bine, ramas singur in camera lui smulse omuleta din piatra vulcanica pe care o purta la gat. Omuleta ii arse palma lasandu-i un semn ca o marca. Cobora jos in bucatarie sa caute un bandaj.

       —Ce-ai mai patit?

       —Nimic mama...incerca el sa ascunda rana de pe mana.

        —Cum nimic? Cum te-ai ars in halul asta?

        —Din prostie! L-am bandajat si i-am pus miere pe rana, atiind ca mierea e antiseptice, căci nu mai exista de mult antibiotice in farmacii.

        —Nu mai ai voie sa intri pe acel joc stupid! Flavius protesta si inchise nervos usa de la camera in urma lui. Dadu iar muzica tare. Bașii faceau sa vibreze toata casa, dub-dub-dub-dub, pe ritmuri de electro remixate de nu stiu ce GB. M-am gandit multa vreme la cele ce mi-a povestit Flavius. Despre experienta lui in acel joc. Despre caprioara ranita pe care orice ar fi facut, nu reusea sa o salveze. Am notat toate astea si le-am pus intr-un sertar, acolo unde tin toate insemnarile mele. Caci daca am invatat ceva in acesti ani, e ca viata are ritmul ei, ca nu pot sa ii grabesc intelesurile, ca nu se destainuie decat la vremea potrivita. Cine potrivește vremurile? Habar n-am! Știu însă ca nu putem forta destinul. Asemeni unui curs de apa, isi va gasi alt loc prin care sa curga. Intr-un final, toti aveam ca destinatie, Oceanul…

       Cu trecerea zilelor lucrurile aveau sa revină la normal. Flavius se imprietenise cu Paul, fratele lui vitreg. Francesca rsustragea mereu o portie de izolat proteic, atat cat sa nu observe Ochiul Vigilent. Copiii nedeclarati ai Idiotilor erau pe moment, salvati. Doar ca cenzura si restrictiile erau din ce in ce mai draconice. Nu mai puteam sa comunicam prin semne. Altgoritmul reusise sa sparga unele simboluri: cele cinci degete, palmele in forma de cuib, trei degete unite intr-un punct, doua degete ridicate, anumite miscari din jocul calusarului, ritmul Shamanului din Kalahari, Boala Dansului! 

        —Flavius! Flavius! am strigat entuziasmata peste masura, si am intrat peste el in camera. Era imposibil sa ma auda cu castile alea pe urechi, asa ca i le-am tras de pe urechi si i-am fixat fata intre palmele mele. Flavius, ai spus ca in acel joc te bateai cu Idiotii? 

       —Da mami, de cand interesul tau pentru jocurile video?

       —De azi! 

       —Aham... 

       —Deci puteai sa iei contact cu Idiotii?

       —Teoretic da, insa suntem in tabere diferite. Sunt dușmanii mei de moarte. 

        —Trebuie sa faci cumva sa iei legătura cu ei…

        —Ei sunt dusmanii nostri, intelegi? Primesti puncte daca ucizi cat mai multi idioti. Puterile lor magice insa in ultimul timp parca sunt din alta lume. Nu inteleg de unde tot scoate miscarile alea, vrajile si scutul de lumina albastra care ii apara.

        —Flavius! Vreau sa intri in acest joc si sa iei contact cu un anumit Idiot pe numele lui Nicolae

        —Nu mai pot, Mami. Am folosit Solutia Nucleara! 

        —Adica?

        —Of, e mult de explicat! Nu poti intelege un joc in cateva minute! Un joc pe care l-am jucat ani de zile si nici macar acum nu il cunosc mai mult de 2%.

       —Nu conteaza! cum sunt incapatanata din fire, pot invata orice! I-am luat ochelarii si i-am pus pe ochi, i-am tras castile din mana, m-am legat de cordeline, le-am testat pe greutatea mea, ceea ce le-a cam fortat limitele si am intrat in joc.

       —Daca tu nu poti, eu pot! Eu nu am folosit nici o nucleara!

       —Mami...

       Am intrat in joc cu o echipa care folosea niste avataruri ciudate. Eram singura normala de acolo? Toti se reinventasera? WTF? Mi-am zis! Imediat am fost fascinata de acea lume, caci in loc sa trag in Idioti eu priveam zidurile, gradinile interioare pline de flori si liane. Era fantastic! Rauri in care ma puteam scufunda fara sa ma inec, pesti si corali de diferite culori, puteri care ma faceau sa zbor si sa am privirea de vultur. Si senzatia zborului era amplificata de ventilatorele pe care Flavius le achizitionase in ultima saptamana. Pur si simplu nu puteam sa trag in alt om! Nu eram facuta pentru asta. Asa ca mi-am lasat echipa sa se duca in fata, iar eu am ramas sa ma plimb asa, de una singura. In aceasta plimbare virtuala, sa ii zic asa, desi totul parea mai real decat viata de zi cu zi, culorile mai vii, mirosuri intense, am zarit o caprioara. Mi-a starnit curiozitatea si am urmarit-o, dar urma ei s-a pierdut repede printre copaci, in padure. Am vrut sa ma intorc la echipa si am verificat harta sa ii localizez. Dar ei nu apareau in aceasta parte a jocului pe care o exploram. Atunci am zarit un calugar cu roba alba pana in pamant trecand de la copac la copac ca si cum ar fi vrut sa se ascunda. Ce naiv! Mi-am zis. Avea in mana un toiag incovoiat la capat, ca o maciuca. 

        —Te-am vazut! Degeaba te ascunzi, am strigat la el. Yuhuuu, ti se vede sandala de la piciorul stang! Atunci calugarul a carei fata era acoperita de gluga iesi de langa copac. Intinse toiagul spre mine si o forta ciudata ma lovi in piept. Am cazut in genunchi! Am incercat sa ma ridic, dar el m-a lovi iar. A treia oara, eram la pamant.

        —N-ai decat sa ma omori! In acel moment calugarul se apropie de mine intr-o levitatie ce semana cu cea a unui vrajitor. 

       —Cine esti tu si de ce nu ripostezi? nu am stiut ce sa ii raspund.

       —Il caut pe Nicolae din ordinul Trubadurilor! Calugarul atunci isi dadu gluga jos si isi arata fata alungita asemei icoanelor bizantine. Parul lung, ochii de un albastru intes, nasul carn, cu barba nu prea mare. Imi arata cele doua degete care apar adesea in icoane.

        —Nu te teme! Ai fost aleasa sa ii scoti pe Idioti din necazul cel mare, asa cum Imparateasa Estera si-a salvat poporul din Babilon. Va fi o zi a Luminilor, pe care toti o vom celebra. Priveste! Si atunci am privit in dreapta mea, pe rau curgeau cuiburi de pasari ce purteau lumina plapanda a unei lumanari. 

        —Ce înseamnă asta? caci tot intalnisem de-alungul vietii aceasta imagine. Peima data la Ari in descrierile Elizei, apoi in acea peștera din Salina. 

       —Sunt sufletele celor care s-au sacrificat in lumea de jos si care acum s-au inaltat in Lumina! Niste ecouri muzicale care se loveau de obiecte dadu senzatia de spatialitate, ca o coloana sonora a unui film, toate acele nume apareau in fata mea: actori, scenografi, muzicieni, tehnicieni audio, designeri vestimentari, directori, asistenti, pana si cei care fac cafeaua, cei care matura strazile, cei care strang echipamentul, cameramenii, toti erau acolo prezenti. 

      — Cine sunt ei? am intrebat.

      —Sunt toti cei care au facut posibil acest vis, mi-a raspuns calugarul cu fata ce ii radia lumina. 

      —Si cine esti tu? Imi arata semnul lui din palme, si atunci am inteles cine era El... As fi vrut sa il intreb de Aristotel, dar am ezitat! Calugarul imi citi insa gandul, căci comunicarea noastră, vreau sa îți spun, nu era verbala ci telepatica. Atunci aparu in fata mea acea caprioara ranita si tanarul Aristotel. Era in genunchi si striga, cu un glas visceral:

       —De ce? De ce, Doamne? De ce m-ai inaltat daca nu o pot salva? De ce m-ai facut sa gust fericirile sub ceruri de vara, daca ceea ce iubesc si ating, moare? Era o imagine sfasietoare...

       —Lumea nu este ceea ce pare, imi spuse calugarul privind impreuna cu mine la Ari! Unele lucruri nu trebuie intelese! Ele trebuie traite!

       —Traite? 

       —Pentru ca doar atunci experienta de a fi Om este desavarsita.

      —Si ce inseamna sa fii Om?

      —Omul inseamna carne. Nu exista alt Adevar. Carnea doare si plange. Sacrificiu. Iată sublimul! 

       —Sacrificiu?!Adică?

       —Ceea ce poate fi rastignit de buna voie. O maimuta nu poate fi rastignita.

       —De ce atata nedreptate in Lumea noastra de jos, dacă exista așa sacrificiu?

       —Oamenii nu se impart asa: in Buni si Rai. Totul e sublim!

        —Ce e sublimul?

        —O fata frumoasa care sta si plange... fiindcă nu isi gaseste Ursuletul Panda.

        —Adevarul? Am profitat de înțelepciunea lui.

        —Un alt mod prin care un suflet poate fi adus inapoi, acasa! 

       —Frumosul? 

       —Ceea ce se reflecta in oglinda. 

       —Cine sunt eu? Dacă tot ai răspunsuri la toate întrebările?

        —Tu esti PI!

        —PI? Adică 3,14?!? Ceva incomplet…

        —Pentru ca esti infinit. Batranul Calugar imi anticipa toate intrebarile. 

        —Adica nu exista moarte?

        —Hahahah, rase el ca si cum ar fi fost ceva comic sa ma vada atat de nepriceputa in descifrarea acestor taine. M-am rusinat. 

        —Nu exista decat o singura proprietate pe care o avem. Si acesta este Numele, care nu are inceput si nu are sfarsit. Vei uita acest Nume, dar el va fi acolo cu tine mereu.

        —Tu chiar ai raspunsuri la toate intrebarile? Nu exista nici un pic de mister aici?

        —Hahaha calugarul in roba lui alba isi mangaie barba si rase iar de naivitatea mea.

        —Imi place, mi-am zis in sinea mea. Ce poate fi mai confortabil decat un Zeu care are simtul umorului, care rade despre lucruri atat de serioase? De fapt, in copilarie nu mi l-am imaginat altfel decât ca pe un bătrân cu barba lunga, mereu bine-dispus.

       —Nu poate epuiza miliardele de Suflete intrebarile la care pot eu raspunde. Cu fiecare intrebare misterul se adanceste si mai mult. Cu cat vrei sa stii mai multe cu atat cunoasterea explodează, cu cat iubesti mai mult cu atat iubirea se intinde peste Galaxii cu Sori. Priveste jos! 

        In acel moment am privit in jos. Din caprioara lui Ari iesi un stol de pasari de gheata care isi luara zborul. Aristotel era acolo îngenunchiat, cu spatele, la marginea marii. I se vedeau cele cinci urme necicatrizate, care aveau o lumina aparte, sclipitoare. Ca si cum timpul nu reusise sa le vindece. Nu si-a intors fata pe care o avea pironita in zare, inghenunchiat cum statea. L-am privit asa cum se uita la mare... As fi vrut sa ii pun mana pe umar si sa il mangai, as fi vrut sa il ating si sa ii spun ca îl întreg... Ca viata e deplina si in umbra si in lumina! Nicolae, Nicolae avea dreptate...Nu poti sa judeci un om pana nu i-ai cunoscut fiecare ungher al sufletului. Inca o data, dezamagirile lui Aristotel, pasarile de lut, caprioara...Eram atat de abatuta incat ii multumesc Cerului ca nu exista cuvinte sa iti descriu tristeta pe care am trait-o, ca altfel nu te-ai mai ridica din pat. Imi simteam lacrimile cum inundau carcasa ochelarilor virtuali, gustul lor sarat, ochii ma usturau de la sare. Traiam nediferentiat, ca si cum eul meu era una cu eul lui, ca si cum totul facea parte din Tot. Simteam in acelasi timp copacii, cum seva lor se ridica catre frunze, fotosinteza plantelor si minunea care se intampla intre lumina si clorofila. Eram existenta unui fir de iarba. Eram racoarea unui sarpe de apa care tocmai se cuibarise sub un bolovan. Si eram un ou, suficient siesi, desavarsit, inchis, perfect! Viata asa cum e, intre sublim si strigatul visceral al disperarii. Atunci am inteles cu adevarat ce inseamna sa fii pe Hotar! 

        Am continuat sa plang mult dupa ce mi-am dat ochelarii jos. Drama acestui om o vedeam iata, din alta perspectiva. Inca o data imi intorsese lumea pe dos. Inca o data lucrurile nu erau ceea ce pareau ca sunt. Toata inversuarea lui impotriva Idiotilor, teoriile sale politicie, filosofia noii revolutii, nu erau decat simptomele unui suflet ranit, ingenunchiat in fata marii, pierdut acolo intre cer si pamant!