Ce este Arta?

Vas lut Minotaurul Grecia Antica

Am sa pornesc de la premisa ca Arta poate fi orice manifestare subiectiva a unui fenomen. In termeni heideggerieni, este scoaterea fiintei din ascundere si fiintarea in deschisul Adevarului. Arta este modul prin care Lumea i se descoperă omului prin obiect. 

Sunt masinile de pe strada Arta? O mazgalitura din pix pe o foaie? Dar o urma lasata de un avion pe cer? Conform premisei de la care pornesc, ar fi logic sa spun ca da. Asa este, orice masina, orice mazgalitura, orice urma, obiect, subiect, manifest, fenomen, poate fi arta. Dar o arta posibila. Exista ca forma latenta, dar care inca nu s-a revelat subiectului. Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi (Blaga). In infinitatea asta de posibilitati si forme pe care le poate lua pamantul, ce este Arta? 

Iata cum putem scoate din masa amorfa a lucrurilor, a automobilelor care circula pe strada, o singura masina. Ea este scoasa din ascundere si dintr-o data capata sens. Un sens de care nu am fost constienti. Ca si cum masina nu ar fi existat pentru noi. Ca si cum nu am privit-o niciodata cu ochii deschisi. Masina inca nu se afla in deschisul Adevarului ca sa poata fiinta. Ea exista ca forma nedefinita si amorfa a traficului urban. Dar daca iau aceasta masina, indiferent de marca, culoare, aspect, o spal si o repar, apoi construiesc un piedestal intr-o intersectie sau muzeu si o expun, atunci totul se schimba. 

Bine, bine veti spune, dar o expun si cei care vor sa o vanda! Da, corect! Dar nu cu intentia de a fi scoasa din ascundere. Caci se vand masini in serie. Dar nu despre a fi unicat sau in serie este vorba aici. Caci poate fi unicat si sa nu fie diferentiat de masa totala a masinilor. Cand am pus insa o masina oarecare pe piedestal, eu am scos in fata ideea de masina (emotia daca este vorba de o arta senzoriala). Priviti oameni buni cu alti ochi aceasta masina. Priviti ca pe o manifestare a spiritului in actiune. Priviti-o ca pe o realizare subiectiva a cunoasterii de sine. Priviti-o ca pe un lucru ce ni se descopera pentru prima data. Ca pe un lucru picat din cer. 

Sigur ca nu mai putem privi masina in adevaratul ei sens pentru ca suntem absorbiti de totalitatea lucrurilor. De utilitatea lor. Dar daca nu am cunoaste nimic despre tehnica moderna, daca am putea sa ne imaginam aceasta masina ca pe o forma de viata, ca pe un salt ontologic, ca pe o revolutie a spiritului, cu siguranta ni se vor deschide ochii. Asadar orice lucru, obiect, semn, au o valoare latenta si un potential artistic. Si orice manifestare subiectiva poate fiinta in deschisul Adevarului daca are o intentionalitate. 

Dincolo de aceasta definitie disting un adevar particular si un adevar plural. Cel particular, tine de cultura, intelegere, context, etc. Nu toti vor intelege ce ai vrut sa spui cand ai expus o masina oarecare. Uneori trairea e rationala, in planul intuitiei pure, nu al senzatiei. Asta nu inseama ca ceea ce nu iti creaza emotie nu e Arta (nu e pentru tine cand reduci totul la particular). Adevarul plural, o data ce opera a fost scoasa din pamant, ea se afla in deschiderea care cuprinde toate manifestarile subiective ale omului. A nu se intelege ca adevarul plural este si universal, ceva ce transcede timpul si spatiul nostru. Sa credem ca exista o realitate dincolo de subiect/obiect este o pura speculatie teologica. 

Sa presupunem ca din intamplare vom descoperi un vas de lut in timp ce sapam o fantana. Scoatem vasul din pamant, putin ciobit si il stergem de praf si observam niste desene ciudate. Si daca ne vom apleca si mai mult asupra figurilor, vom distinge o faptura cu copite. Dar nu este un cal, nu este nici un taur, pentru ca pare ca are fata unui om. Intoarcem vasul pe toate partile si vedem o scena de razboi. Si poate candva acest vas facea parte din multimea vaselor. Si poate ca singurul scop era sa potoleasca setea. Dar noi il scoatem din ascundere si il expunem intr-un muzeu. Pentru ca dincolo de simpla lui utilitate, el ne releva o Lume. Ne spune ceva despre spiritul acelor civilizatii intrate in pamant. Si dintr-o data vasul care avea o utilitate strict practica, devine Arta. Si arta decorativa si figurinele pictate pe vas sunt valoroase prin sine. 

La fel se intampla si cu o unealta. Sau cu o moneda pe care am descoperit-o si o numim tezaur. Dar nu pentru valoarea ei intrinseca. Caci valoarea ei in aur nu este aceeasi cu valoarea ei nominala. Nici un nebun nu se gandeste sa o topeasca ca Arta are valoare. Pentru ca pe acea moneda este batut chipul lui Alexandru Macedon. Si chiar daca acel chip nu ne spune nimic despre trasaturile reale ale lui Alexandru Macedon, el reprezinta idealul unei Civilizatii, destinul si visele ei. Moneda care avea o utilitatea practica, de schimb, o valoare intrinseca, scoasa astfel din ascundere si expusa publicului, devine Opera de Arta. 

Cei care si-au cumparat o masina s-au atasat cumva de brandul ei, de simbolurile marcii atat din motive obiective cat si subiective. Nu de curand mi-am schimbat masina. Inainte aveam un Citroen iar acum am un Opel. Si dintr-o data mi se pare ca multi dintre soferi si-au schimbat si ei macara o data cu mine. Ca orasul s-a aglomerat cu masina mea. Pentru ca vad tot mai multe masini Opel Astra. Sigur ca nu este adevarat si ca nu s-a inmulti peste noapte numarul de masini Opel. Numai ca eu am devenit constient de marca aceasta. Inainte vedeam mai mult Citroen. Si vreau sa spun ca aveam un model chiar foarte rar, cu perne de aer pe care nu il vezi prea des prin Bucuresti. 

Iata cum dintr-o data o masina incepe sa existe pentru mine si sa nu mai fie o simpla marca. A iesit din masa amorfa a masinilor. Dar a ramas in masa amorfa a brandului. Acelasi lucru se intampla si cu zgomotele de fond. Eu nu inteleg scandalul asta de zgomote DADAiste. Asta nu e Arta! ar spune un profan. Ba da! Este! Pentru ca din masa amorfa a zgomotelor de fond un sunet ti se descopera altfel. Ca intr-o padure cand devi prezent si constient de faptul ca existi, totul canta in jurul tau. Pasarile pe care alta data nu le observai. Norii. Copacii! Ei devin Opera de Arta a unui Creator. Dar pentru ca obiectele sa fiinteze, ca Templul sa se ridice din Pamant, pentru toate astea e nevoie de un Om. 

Pisoarul lui Duchamp trebuie privit tot din aceasta perspectiva. Obiectul iese din general si devine obiect de sine statator. Apoi, pisoarul chiar e un Icon al modernitatii. Romanii nici azi nu il au in scolile de la tara. Dovada ca modernitatea se lasa asteptata. Daca mai observam inca ceva la pisoar, este intors invers, cu alte cuvinte, nu este expus cu utilitatea lui practica. Daca vrei sa te pisi in el vei urina pe propii pantofi. Obiectul nu mai are utilitatea lui de fabrica. Devine o metafora sau o idee. Sigur, o metafora bazata pe poanta, nu pe metafora revelatoare. Si aici putem face diferenta intre o arta majora si o arta minora dupa Blaga.

Poftele unei femei gravide

Mai am 4 săptămâni pana nasc și profit de fiecare plăcere a gustului. Cu o punga de VIVA in fata, o mână înfiptă in ea și cu cealaltă mână pun pe foaie plăcerile unei femei gravide.  Raehla K.

Inainte sa raman gravida ma vedeam mâncând morcovi și lucruri serioase, sănătoase, sa beau doar freshuri de legume și ca dulciuri numai fructe. Trebuia sa traiesc cat mai sanatos pentru copilul meu. Unele femei renunta la tigari, altele la cafea, dar eu? Cert este ca socoteala de acasa nu bate cu cea din targ, si pusa in fata raftului, am facut mereu alegerile cu inima, sau cu papilele gustative. 

Sarcina m-a purtat timp de aproape noua luni prin copilărie, la mirosul copilăriei și al gustului de odinioara. Ce ciudat a fost anul acesta si cât dor de copilărie câta nevoie de mama, de cineva care este acolo lângă mine. Mi s-a facut dor de tortul mamei de clătite, de biscuiți, tortul de pâine, budinca, prăjitura aia buna foietaj la mijloc care avea budinca de vanilie ce devenea mai buna peste noapte cand se inmuia. Gogoși, pișcoturi, fagure, nuci,cornulețele umplute cu rahat, gem, marmeladă, crema....fidea cu lapte, orez cu lapte. 

Saptamana asta am lasat nostalgia de o parte si am luat o tava, am uns-o cu putin unt si am bagat-o la cuptor cu brânza si macaroane. Chiar daca am o usoara intoleranta la lactoza si gluten. Sunt gravida si am dezlegare de la orice. In plus, cred ca numai asa putem sa ne formam o imunitate cat mai larga, gustand cate putin din orice. 

Azi as fi mâncat mancarea de praz cu măsline și limba de vita. Când tăia tata vitelul, mama ne facea creierul prăjit atunci proaspăt. Cârnați de la oala conservati in grăsime ce ii serveam cu ou, mămăliga și brânza pe care le scoteam dintr-un cos, intindeam stergarul dupa o pauza de intors fanul. Acele zile la intors de fan, sudoarea ce atrăgeau țânțarii si fluturii, te bucurai de mirosul proaspat de fan tăiat. Mancarea avea alt gust dupa munca. Apa de izvor rece ce îți potolea setea. 

Mi-e dor de munca in grădina, pusul răsadurilor și strânsul recoltei, sa decojesc nuci verzi cu mâini înverzite de coaja lor. Dor de drumețiile prin păduri după ciuperci când culegeam multe sortimente bune și gustoase printre care Spurcacii pe care ii mancam cruzi fara sa ajungem la casa de nebuni. 

Culesul ouălelor din coteț mi-a lipsit, strânsul lor pentru cozonacii de pasti. Uitasem de bucuria aia de copil, fiecare lucru făcut, mâncarea sau activitate. Dar toate acesta au fost aduse de instinctul puternic de mama. Caci prin sarcina se reactiveaza anumite chestii in mine de care nu eram constienta. Mierea, acel bidon de 5L cristalizat care era pus după soba și mâncam de dimineața cu o felie de pâine unsă cu margarină. Era favorita mea, îmi plăcea mai mult decât marmelada sau gemurile.

Numai muzica lui Vivaldi ma mai trece prin toate starile si anotimpurile pe care sarcina mi le-a oferit cu multa tandrete, dar si cu pofte de nestavilit. Mirosul de ger inghetat cand aduceam rufele înghețate de pe culme. Căpătau formele unor fantome ce aduceau spiritul sărbătorilor in casa, trosnetul lemnelor in foc si pe soba cartofi puși la copt. Soba era o a doua mama. Pe soba aveam tot timpul o tava cu seminte de dovleac fara coji. Dimineata ma urcam pe soba inca putin calduta, luam un pumn de seminte si o gura de lapte, cu miere si repede pe partie la sanius. 

Seara repetam colinde, asteptam nerăbdători acel ceai de tei cu covrigi căpătați după colinde, mirosul cojilor de mandarin și portocal ce soba îl imprastia prin toata casa. Torsul pisici fericite ca și ea poate profita de o așa atmosfera. Toamana si ea era tare frumoasa ca și iarna, aducerea recoltei, dovleci turcesti, porumbul pregăti pentru porumbar, fanul pentru animale, jocurile noastre după clai cu cornetele din hârtie suflate prin țavi ce țineau loc de pusti, de-a vati pititea...

Sus in fânar era locul favorit al pisicii. Acolo își nastea puișori. Mergeam sa ii țin locul ca sa ia și ea o pauza. Eram tare bucuroasa sa ii fac pe dădaca puisoriilor ei mici și drăgălași. Acum ma simt și eu ca o matza răsfățata. Primăvara insa, când grădina era plină de ghiocei și mai târziu urma înflorirea pomilor, apoi așteptai primele zarzăne verzi și adunam măcriș și salata verde din grădina, ridichi, frunze de ceap verde cu brânză, salatele din frunze culese de păpădie combinata cu măcriș. Ma simteam așa ca o vaca vesela ca primavara oferă iarba cea mai cruda numai buna de rumegat. 

Vara vena cu mult, mult Soare. Era așa de plăcut și prietenos in zona noastra de munte, ca oriunde ne întâlneam îl lăsam ca pe un iubit sa ma încălzească ușor, ușor renunțând la câte o haină de pe mine până ma trezeam goală prin grădina. Relația mea cu Soarele și caldura lui era unica. Puteam sa lenevesc ore in șir fără a simți nevoia de mâncare, cu o carte de citit in mana pana ma lua somnul.

Poftele unei femei gravide, pofta de viața, pofta de a retrăi si trairea prezentului și a bucuriilor simple. Regăsirea fericirii. Poate ca amintirile se transmit si asa, prin mancare, iar fiecare gust este pentru Adam, copilul meu, o calatorie in timp, care m-a readus in prezent. Aceasta sarcina m-a conectat la copilaria mea, la resrusele mele, ca sa îmi dau seama ce a însemnat pentru mine fericirea. Nu vom intelege niciodata misterele si formele pe care le ia viata. De aceea lasam aceste pamant mai departe urmasilor nostri. Ca sa guste si ei si sa vada cat de buna este viata cu noi.

Dacă nu e pâine,  atunci sa mâncam cozonac! David M

Mi-am adus aminte de copialaria noastră nici săracă, nici bogata. De pâinea prăjită cu zahăr sau sandviciu făcut din margarina și magiun. De îl mâncam pe sub banca. 

Dădeam fuga in sufragerie unde era acoperit in oala, sau pe un taler, sau in te-miri-ce-vas, un tort de pâine. Un fel de savarina siropoasa cu multă frișcă de casa cu nuca de cocos și uneori crema de cacao și deasupra bucatele de la o mandarina destul de deshidratata. 

Da. Era cel mai bun tort pentru ca ne satura și nu era grețos și prea dulce ca diplomatele. Un tort pentru toți. Un tort din care mâncam fără sa fiu certat. Un tort care nu avea porții. Mâncam direct cu furculița sau lingura din el. Un tort al împăcării. Un tort al ușilor deschise, al musafirilor fără număr, un tort al Paradisului fără lacăt, fara ingeri la poarta. Era cel mai gustos tort pentru ca îl mâncam de cele mai multe ori de foame. Așa se face ca vorba aia, dacă nu e pâine, dati-le cozonac, este cât se poate de adevarata. 

Știa mama sa ne păcălească, sa ne dea iluzia abundentei din nimica. Avea mama așa un dar sa ne sature pe toți 12 cati eram in fiecare Sabat la masa. Nu am fost prea Fericiți. Nu am fost prea triști. Am fost așa cum trebuie ca sa nu te simți ofensat de viața, ca sa nu te doară orice palma luată după ceafa.  Sa nu facă din noi o victima atât de ușor jignita. Spre deosebire de lumea de azi ofensata de orice cacat. Ca de ce miroase laptele a vaca! Ca de ce se îneacă albinele in miere. Ca de ce mâncam carne! De ce suntem barbari si ucidem animale. Ei vor o lume fără gust, fără miros, fără culoare. 

Noi am trăit însă intr-o lume in care tortul ne ținea de foame. Și nu a fost nici mai bine, dar nici mai rău. A fost o lume in echilibru. Tortul de pâine aștepta liniștit pe masa din sufragerie, acoperit cu capac, peste capac un mileu. De ce era in sufragerie? Pentru ca era un fel de sărbătoare. Pentru ca era la fel de frig ca in frigider. Și pentru ca nu intrau pisicile. Auzeai cum se închidea usa și stiai ca cineva e acolo cu o furculița. Nu îl deranjam. Îl lăsam sa manance liniștit. Era pentru toți. Singura regula de aur, mănânci la rând. Nu iei doar frișcă. Nu cauți bucățelele de mandarina. Mănânci pana nu mai poți ca sa ajungi la bucățică de mandarina. Ca la o cursa de alergat. Premiul era ceva dulce acrișor, cu doi sâmburi mari. Atunci știam ca trebuie sa ma opresc. Ca pana la urmatoarea feliuță de mandarina mai e mult de mâncat. 

Bucătăria era departe și nu se putea ajunge decât pe afara, ocolind cumva casa pe alee. Stiai când cineva lipsește de la masa. Și in fiecare sambata chiar și duminica știam ca ne vom satura. Ca frișcă din smântâna de casa e de doua degete. Ca laptele cu cacao sau vanilie sta între felii siropoase. In funcție de sezon, trebuia sa fii atent la simburii din visine. La mere! Nu știu ce căutau merele... tot mandarinele și portocalele erau mai bune in combinație cu frisca. Dar ele apăreau doar de ziua noastră. Făcea mama, inventiva, Pizza-Tort. Sau shaorma-dulce cu de toate! Si culmea ca toți o întrebau rețeta. Toți musafirii o lăudau. Ce bun este tortul! Ce dulce și siropos! Și ce frișcă cremoasă. Cum ati făcut blatul? Frișca o făcea Vali. Reteta? mereu era alta. In prima zi a creatiunii a făcut blatul. L-a lăsat sa dospească, la însiropat și așa a apărut o zi din sapte. Numai Sambata tortul avea toate ingredientele si puteam sa mancam pe saturate.

De ziua mea aveam tort de pâine. De ziua Rehlei aveam tort de paine. Și fiecare tort cu istoria lui. Cu povestea lui. Cu decorul lui.  O data de ziua mea mama a ascuns in pâine bucatele de ciocolata. Și pe sus pulbere de ciocolata zdrobită pe un alb de frisca. Ce frumos era sa mănânci și sa nu știi când găsești o astfel de surpriza. O bucățică cam colțuroasă și tare. Dar buna. Sa spărgea între dinti. O auzeai cum se sfărâmă ca o calota glaciara. Căci omul mănâncă înainte de toate, cu urechile, cu ochii, cu toate toate simturile.

Alte ori arată ca o coliva cu bomboane MMs. Le primeam și noi de la americanii care ne vizitau ca pe niște triburi din Africa. Ca Printul Charles fascinat de satele românești din Ardeal. Veneau și ne faceau poze la minut. Și noi aveam un tort de pâine. Cartofi mici cu coaja la ciaun, cu mărar și usturoi tocat mărunt. Baby carrots și baby patatos ziceau ei. Ăștia sunt bogați! Ca doar cine cumpara baby spanac? Nu stiau ei ca sunt ultimii cartofi rămași in pivnița. Nici măcar buni de sămânță. Iar prin spanacu ăla era loboda și stir de pe deal. Plecau incantați, multumiți, la făceam cu mâna și ma întorceam la tort. Sa bag in mine pe nerăsuflate ce a mai rămas. Cel mai frumos sentiment era sa fii primul care bagă furculița și începe tortul. Dar era ok și al doilea dacă nu era ziua ta. Nu înțelegeam cum americanii astia ocolesc măsliniele din salata de beuf!

Nu, niciodată nu ti se lua pofta de tort. V-am spus, nu era grețos nu era prea dulce. Nu era nici prea bun ca sa îți faci griji ca nu-l găsești a doua zi. Măcar ca rămânea doar un colț de pâine siropos. Se întâmpla uneori sa fie puțin amărui ca un bitter. Nu, nu cred ca punea Shueps. Cred ca uneori îl însiropa cu zeama de lămâie. Taia pâinea pe jumătate ca un sandvici, si atunci era preferatul meu ca avea etaje, culori diferite. Crema de vanilie! Hmmm avea uneori și cinci etaje, ca nu se ținea in farfurie. Se dezintegra, trebuia sa îl mâncam direct din oala. Tort la oala! Bine, 12 guri, care niciodată nu se întâlneau. Ai mâncat tort? Stiai ca ieșea fericit din sufragerie ca după un păcat ascuns și rușinos. Ca după o curva care ne iniția in tainele dulce ale păcatului, ne ștergeam la gura, căci o numeam in gluma “tortura”. 

Îmi plăcea ca aveam aceasta intimitate. De a mânca o data in viața mea fără sa fiu judecat pentru lăcomie, pentru acest păcat. Fără sa ma grăbesc. Fara sa ma lupt cu fratii mei pentru a prinde felia cea mare. Tortul de pâine nu era o simpla masa. Ci era un ritual. O împărtășanie din trupul dulce al lui Hristos care se da pentru fericirea copiilor și a papilelor gustative. Nu era doar un tort, era o Lume. Una dintre fericiri. Ferice de cei ce mănâncă tort de pâine ca a lor este Sufrageria! Ferice de cei ce mănâncă tort de pâine ca a lor este Copilăria. Ferice de cei ce au gustat din tort de paine caci ei vor calatori inapoi in Paradis. Mai erau și alte fericiri pe Muntele Fericirilor. Cum erau și alte lipsuri. Despre ele alta data.  

 

Metafizica joculului de Sah

Captura ecran THE Queen's Gambit

M-am saturat sa scriu cat mai simplu si inteligibil posibil ca sa fiu inteles. Oricum sunt putini care vor citi pana la final, asadar de ce sa scriu simplu si pe intelesul tuturora cand jocul acesta al meu este destul de complex. Imi pare rau, de data asta o sa scriu cum am eu chef fara sa am in minte un cititor neavizat. Daca vor exista anumite argumente fortate sau unele erori de gandire, mi le asum. Nu am pretentia ca am inteles totul. 

Poate ca pare o nebunie si un demers inutil. Dar am sa incerc o interpetare la limita dintre fenomenologia lui Hegel si logica transcendentala a lui Kant. Nu pot sa spun ca i-am inteles in totalitate filosofia lui Hegel, cu atat mai putin pe Kant. Dar am sa ma folosesc atat de Dialectica unuia cat si de deductia logica a celuilalt. Este un demers filosofic speculativ. Ma joc si vad ce-mi iese. Important este pentru mine procesul, forma pe care o pot da acestui joc de idei. La fel ca jocul de sah, ma folosesc de ratiune, dar scopul nu este acela de a inchide piesele in cutie. Scopul devine astfel mijloc, sa ma joc. Cu alte cuvinte, forma cunoasterii (epistemologia lui Kant) devine mijloc sau proces (fenomenologia lui Hegel). 

Intre elementele opuse exista totdeauna o relatie, spune Hegel. Ceea ce exclude trebuie sa includa contrariul care ii este opus. Jocul de sah se construieste astfel dinamic. Sunt doua forte care exista. Si nu exista indepedent. Nu mai este o substanta carteziana. Nu exist pentru ca gandesc. Exist prin aceasta dialectica, adica sunt si nu sunt. Ca sa fiu, am nevoie de oposul meu, adica sa nu fiu, si dialectic din acestea doua rezulta existenta. Sunt, numai in relatie cu ceilalti. Asa cum piesele pe tabla de sah exista numai in relatie cu celelalte. Un nebun alb are nevoie de un nebun negru ca sa fie. Intre alb si negru, adica intre fiinta si nonfiinta este o alternanta care face posibila devenirea. 

Kant prin demersul lui filosofic este preocupat de forma pe care o ia gandirea in cunoastere. Hegel nu se mai preocupa de verdicitatea porpozitiilor logice, de corectitudinea silogistica, ci de procesul prin care se manifesta realitatea, dialectic, descriptiv, fenomenologic. Fenomenologia fiind siinta care se preocupa de experienta constiintei in actiune. Adica, aceasta constiinta nu mai este o substanta, ci este o forma dinamica. Dar sa incepem cu forma gandirii la Kant-  cand vine vorba de forma gandirii se poate ajunge atat progresiv cat si regresiv la premise, folosind Polisilogismul. Din concluzia fiecarei propozitii se formeaza o noua premisa. Si tot asa. 

Exemplu:

Socrete este atenian.

Toti atenienii sunt fiinte umane.

--------------------- concluzie

Socrate este o fiinta umana.

Toti oamenii sunt animale.

--------------------- concluzie 

Socrate este un animal.

Toate animalele sunt muritoare.

--------------------- concluzie

Socrate este muritor.

Asadar putem porni de la Socrate este un atenian, progresiv si sa ajungem la concluzia Socrate este muritor. Sau regresiv, pornind de la concluzia ca Socrate este muritor si sa ajungem la premisa Socrate este atenian.  Kant spune in Prolegomen ca va proceda regesiv. Este o problema cu aceasta, spune Rober Paul Wolff: "problema e ca nu exista o singura premisa din care am ajuns la concluzia Socrate este muritor.  Ci pot exista o infinitate de premise." Putem incepe cu peremisa: Socrate este Zeu si sa ajungem la aceeasi concluzie. Asadar ambele premise care pot fi false duc la o concluzie care este adevarata (veridicitatea logica). 

Cum rezolva Kant aceasta problema? Prin metoda regresiva. Prespunem ca aceasta concluzie, Socrate este muritor, este o judecata sintetica a priori. Cu alte cuvinte stim ca toti oamenii sunt muritori. Dar intrebarea  care se pune, cum facem ca de la aceasta ultima concluzie (doi regi pe o tabla de sah) sa asezam piesele in oridinea lor initiala din moment ce orice premisa este posibila? In Prolegomen, la o nota de subsol Kant spune: " metoda analitica porneste de la ce ni se da (concluzia) si ajunge la singura conditie sub care este posibila". Cu alte cuvinte, piesele se aseaza pe tabla de sah urmarind un patern, singurul posibil. Iar acest patern ne este dat a priori. Dincolo de orice experienta. 

Revenind la Hegel. Regele alb ca sa existe are nevoie de principiul antitezei, adica de Regele negru. Stim bine din regula de sah ca nu se pot apropia unul de celalalt. Dar se atrag si se resping in acelasi timp si nu pot exista unul fara celalalt. Din aceasta dialectia trebuie sa rezulte ceva, dupa schema teza+antinteza=sinteza. Aici facem demersul regresiv si pur logic de care am amintit, pentru ca in superpozitia asta a trebuit sa exista candva o premisa. Asadar deductia va reprezenta mersul inapoi al evolutiei jocului, adica regresiv. Si astfel avem nevoie de un pion alb sau nebun si un pion negru sau un nebun am spune noi din necesitate. Apoi de un cal, o tura, o regina. 

Esti si nu esti in acelasi timp. Ca o superpozitie a unui electron (ceea ce defineste fizica cuantica si principiul dupa care functioneaza computerele cuantice; esti 1 sau 0 dar poti fi in acelasi timp 0 si 1 ). Teoria explica experiementul mental a lui Schrodinger cu pisica intr-o cutie. Inainte sa ridici cutia pisica este moarta si vie. Din moment ce ridici cutia, pisica este ori vie ori moarta. Nu poate fi si una si alta. Aici Heidegger cu a lui fiintare, care o data ce ia fiinta se afla in deschisul Adevarului poate explica mai bine fenomenul. Tradus, o data ce am deschis tabla de sah, piesele incep sa existe. Si au ales singura forma adevarata, adica forma a priori a lui Kant. Dialectic dar si logic (caci gandirea are o forma). Un computer cuantic, de exemplu, ar defini super-pozitia regelui pe tabla, dar numai o singura pozitie va fi aleasa sa fiinteze (ontologia lui Heidegger din Fiinta si Timp). Iar eu spun ca aceasta superpozitie ar fi remiza, repaosul, nonexistenta. De aici putem reconstrui jocul. 

Timpul si spatiul sunt alte doua premise a priori de care avem nevoie ca sa facem jocul posibil. Spatiul este evident. Tabla de sah. Veti spune ca avem un spatiu limitat, de 8 patratele a cate 8 randuri. Dar daca e sa calculam toate variantele vom vedea ca depasesc atomii din sistemul nostru solar. Timpul, piesele si mutarile au nevoie de o inlantuire. Kant sustine ca ar fi singurele forme a priori, timpul si spatiul. Exista jocul de sah indepdent de jucator? Nu, dar timpul si spatiul se pare ca exista. Ca luam cunostinta de el prin joc, asta e fenomenologic. A priori se pare ca exista o forma de cunoastere transcendentala. Timpul si spatiul fiind una din aceste forme. Dar se pune intrebarea daca ele exista obiectiv, sau doar atunci cand deschidem tabla. Nu stim. Cert este ca fara timp si spatiu nu este posibil jocul (ontologic poate, formal nu putem concepe).

Numai Dumnezeu stie de ce trebuie sa incepem prin a aseaza piesele pe tabla de sah in linia de atac. Dar ele trebuie sa urmeze o inlantuire logica. Cu atle cuvinte am ajuns la ceasta premisa regresiv, dar nu stim de ce am ales singura premisa adevarata.  Ceea ce stim e ca pe tabla de sah se afla un Rege de culoarea alba si un Rege de culoarea neagra. Aici as aminti si de ultimele descoperiri din fizica cuantica: orice paradox tinde sa se corecteze. Cu alte cuvinte, indiferent de mutarile noastre, exista o regula a priori care le guverneaza (o putem numi popular destin). Ca altfel s-ar anula reciproc. Indiferent de alegerile noastre, jocul tinde la aceeasi concluzie: remiza! Si ce este remiza daca nu starea de echilibru? Brahma! Repaos total. Nonexistenta.

Se poate sta in aceasta stare de remiza? Conform lui Hegel, nu se poate. Pentru ca totul e devenire. Dar aici filosofia lui Hegel isi arata limitele. Caci pentru Hegel devenirea este una istorica, de la simplu la complex. Pe cand ultimele doua piese pe tabla cuprind toata complexitatea jocului. In acelasi timp cuprind si cea mai simpla forma de viata. Ce vreau sa spun cu asta. Ca nu exista o evolutie de la simplu la complex. Ci doar o devenire. Daca Hegel ar fi ramas doar la devenire ca altceva, ar avea mai mult sens. Cu alte cuvinte fiintarea heideggeriana ar fi raspunsul la mutitudinea de forme pe care o ia jocul de sah. Dar gandirea lui Hegel l-a dus la un fel de darwinism istoric.  Remiza in sine e cel mai complex si cel mai simplu lucru. Ce fel de judecata este remiza? A priori. La fel ca suma unghiurilor unui triunghi. 

Asadar, ca jocul de sah sa fie posibil avem nevoie de un principiu a priori (Dumnezeu stie cum il avem si de ce exista o piesa in doua ipostaze identice/ Regele si Umbra sa), de o deductie logica (fiind o ratiune pura) si de o inlantuire de evenimente legate intre ele prin care acest proces devine si se transforma (fenomen). Jocul de sah este o mapa atat a ratiunii noastre pure, cat si a fenomenului care ne releva experienta constiintei in actiune. In timp ce joci te afli de fapt in aceasta experienta dialectica a constiintei. Nu existi in afara jocului. Tocmai de-aia imi place atat de mult jocul de sah. Pentru ca nu este doar o forma de a gandi, ci este si o forma de a fi. Inca o data, nu cartezian, gandesc asadar sunt. Ci fenomenologic. Prin joc sunt. Kantian; jocul este atasat gandiriii. Ontologic haideggerian; sunt din moment ce ma aflu in aceasta deschidere a jocului. Iar formele pe care le ia gandirea sunt pure, in limitele ratiunii. Cred si sper totusi ca am reusit sa impac si capra si varza si lupul. Iar daca nu, cel putin raman cu satisfactia impacarii de sine. 

Votati Partidul ROZ!

"Inuma Ilu AwIlu" - Pe cand Zeii erau Oameni.

din Poemul akkadian Atrahasis 

Traim vremurile in care se despart iubiri,  nu isi mai vorbesc frati, se ignora prieteni de-o viata doar pentru diferentele de gandire si de opinie, pentru diferenta de culoarea politica si credinte religioase. Exista un partid, un partid din care fac parte si eu. Partidul Roz. Ei bine, cine ar fi crezut ca poate exista pe lumea asta o tara cu un steag, cu cerul si cu norii roz?  

Teo mi-a inchis telefonul in nas si de-atunci n-am mai vorbit. I-am spus ca nu exista Dumnezeu! Inteleg propria-mi cruzime. Mai ales ca nu tin nicidecum la acest adevar. Ba din contra, il consider la fel de egal ca si cum as spune, Exista! Dar ceea ce poate l-a speriat a fost siguranta din vocea mea. Sa fugi cat te tin picioarele atunci cand cerul tau roz se prabuseste! Cu toate astea n-am de ce sa imi cer scuze pentru ca respect autonomia si indepedenta Partidului Roz. 

Am sa incep cu o mica poveste despre Istoria lui Dumnezeu si o sa vedeti de ce am avut nevoie de aceasta introducere: Indra, Mitra si Varuna au fost inlocuiti de zei mai apropiati de om ca Brahma, Vishnu si Shiva. In mitologia egipteana Nun este personificarea masei inerte si intunericul apelor care exista inainte de creatie. El lasa locul unor zei antropomorfi, cum ar fi Atum care iese din apele lui Nun, ca mai apoi sa fie Zeul Soarelui, Atum-Ra.

In mitologia chineza este Pan KU, lumea a luant nastere din materia intunecata in urma unui lung proces care nu implica forte supranaturale. Apoi apare si principiul care sa puna ordine in Lume, de o parte yang de o parte yin. Zeii care au urmat au responsabilitati si trebuie sa dea seama de faptele lor la fel ca si oamenii, cand acest echilibru fragil se rupe.  Centrul acesta pe care ne bazam toata existenta. In taoism este Tao si Dao, ca realitate ultima.

In mitologia greaca antica, Geea este primul Zeu care iese din haos urmata de Tartar. Geea si Uranus (propriul ei fiu) au creat Lumea pentru oameni si pentru zei. Asadar aceasta lume este atat a oamenilor cat si a zeilor care vor deveni parintii Ciclopilor, creatorii tunetelor si fulgerelor. Ca apoi sa ramana sa guverneze lumea nepotul Geei, adica Zeus. Pana si triburile de bosimani din Africa fac diferenta intre cei doi dumnezei. Un Zeu care a conceput Lumea, si un Zeu care se ridica in fiecare dimineața o data cu Soarele. 

Genesa in vechea mitologie iudaica vorbeste despre acelasi intuneric de nepatruns din care ia nastere Lumea. Apoi apare Cuvantul sau Logosul care pune ordine in Univers, care denumeste animale, copaci, oameni, cerul, zilele saptamanii, lunile si anii. Apare Iahwe, cel de care se teme Teo si fara de care lumea nu poate fi inteleasa si nici conceputalizata (nicidecum intemeiata). Iahwe scrie cu degetul lui legile in piatra. Iahwe se afla in tunete si in fulgere si este o forta a naturii. Blasfemia de care ma fac vinovat este ca indraznesc sa fac diferenta intre a intelege (conceptul) si a concepe (ca temei/fiintare), chiar daca ambele sunt legate prin fenomen. 

Ce vreau sa spun cu aceasta introducere? In opinia mea, exista/nonexista un Dumnezeu pe care NU il putem cunoaste (Nomen). Este ceea ce defineste si Kant prin Limita ratiunii Pure (vezi.Dialectica transcendentala). Cum este posibila o cunoastere sintetica a priori? Iata intrebarea la care trebuie sa raspunda o metafizica a viitorului. Aceasta intrebare a ramas in pom, suspendata de la Kant nu si-a gasit rezolvarea pana azi chiar dacă Hegel a încercat ceva in Știința Logicii (tot la acel Zeu-Om s-a oprit) . Dar insa putem cunoaste pe acel dumnezeu fenomen. Acel dumnezeu pe care il supunem experimentelor noastre stiintifice. El exista in noi! 

Acel Dumnezeu antropomorf care este mult mai aproape de om, pe acela il cunoastem. Caci ii atribuim fenomene, legi, principii, cauza-efect, categorii, cunostintele noastre empirice si metafizice. Este acel Dumnezeu prin care stiinta de azi obliga Universul sa raspunda premiselor (supunerea obiectului la comanda spunea Heidegger in Fiinta si Timp). Este acel Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Omului, doar pe acest Dumnezeu il putem cunoaste. Pentru ca este singura forma de cunoastere la care putem spera si pe care o putem atinge. O cunoastere fenomenologica. Il frecventez uneori pe acest Dumnezeu pentru ca imi ofera acel confort psihologic, acel centru intre Yin si Yang, acea Cruce ca centrul Universului din crestinism. Dar cu luciditate oarba intuiesc golul... (ce oxomoron placut)!

Da! Pe acel Dumnezeu care este principiu ultim si absolut (materie amorfa/temei/nomen), nu il putem cunoaste si nici nu putem afirma ca exista. Nu putem sti nimic mai mult despre o realitate obiectiva decat ceea ce punem noi in ea. Noi, alaturi de zei ne construim propria realitate (nu idealist ca Berkeley ci fenomenologic după Kant).  Nu degeaba a fost atat de iubit Iahwe in iudaism, Zeus la greci sau Thor in mitologia nordica. Erau niste zei ai fenomenelor (tunete, fulgere, foc). Nu intamplator toate intrigile erotice si razboinice care s-au construit in jurul acestor zei. Natura nu este aceeași cu zeul, dar ea este cumva personificarea zeului. Și devine o imagine in oglinda a omului (lumea de sus și lumea de jos). Pe acesti zei ii cunoastem in masura in care spun ceva despre noi. Despre natura noastra si natura creatiei ca fenomen. 

Interesant ca tocmai in acest Dumnezeu-Om-Masina mi se cere sa cred si sa ma tem. Ceea ce e o forma de idolatrie. Desi e singurul mod in care putem crede si despre care putem spune ceva. Căci ce este un idol dacă nu un transfer de la subiect la obiect? Prin acest transfer putem cunoaste natura. O împuternicim și o supunem la comanda. Prin acest transfer acordam tehnologiei toate idealurile noastre (viața fără de moarte, tinerețe fără Bătrânețe, etc).  Dumnezeul-Om-Mașina se mișcă axiologic de sus in jos și de jos in sus. Dovada sta faptul ca am facut din tehnica științifică o credința ca oricare alta. Am împuternicit obiectul, așa cum Zeul avea cândva puteri supra-naturale. Trăim aceleași  mituri/credințe deghizate in forme de cunoastere noi. 

In acest partid ma situez la egala distanta intre a crede si a nu crede. Pentru ca Partidul Roz respecta autonomia ideilor si principiul contradictiei. Partidul Roz nu vrea sa puna ordine in Lume cu atat mai putin in Univers. Partidul Roz nu este pentru pace nu este nici pentru razboi. Nu este nici dincolo de bine, nici amoral. Este un partid care crede ca nu poate stii mai mult decat ceea ce este. Un partid care poate fi violent si irational/rational, la fel cum poate fi bun si rational/irational, chiar dacă Universul nu are atribute (Spațiul și Timpul fiind atribute a priori). In Partidul Roz isi gaseste loc acel Om orbit de propria luciditate. Pentru ca tinde sa creada in limitele cunoasterii.

Acel Om defect, care nu mai poate crede, dar practica totusi credinta ca fenomen (religae=re-legare) asa cum se foloseste de o masina pentru a calatori din punctul A in punctul B fără sa idealizeze tehnologia. Intre aceste doua puncte se afla viata! Caci viata nu este nici credinta, nici stiinta! Ea este dincolo...adica e transcendenta! Caci tot ceea ce am scris si cunoastem nu are nici o valoare intrinseca. Tot ceea ce numim Dumnezeu/OM Stiinta/Mașina va disparea o data cu noi in nefacut, de unde a si aparut Nefartatul (din mitologia autohtona). Daca putem transcede ceva, este prin necunoastere. De aici pot sa incep orice discutie!

Cum ar explica Kant opera lui Kandinsky prin Critica Ratiunii Pure.

Vassily Kandinsky Komposition Guggenheim Museum

M-am tot uitat la tabloul asta si am asteptat sa se lege cumva liniile intr-o operatie rationala, in unghiuri si triunghiuri. Sa putem cunoaste ceva cu certitudine. Si mi-am dat seama ca de fapt arta e tot o forma de cunoastere ca si matematica. Nu ii lipseste intuitia bazata pe judecati sintetice apriori. Singura diferenta intre matematica si arta lui Kandinsky e ca in arta abstracta conceptul care sa lege liniile si sa ii dea o forma stiintifica este destul de relativ. 

Si arta, vom vedea, face parte din acele judecati sintetice a priori ca si stiintele exacte (matematica). Kandisnsky nu doar ca picteaza, dar el teoretizeaza si conceptul de la care sa pornim (punctul). Pentru a avea ca in orice cunoastere exacta un postulat, arta abrstracata trebuie gandita fenomenologic. Este o arta deschisa in care noi trebuie sa punem conceptul si sa legam liniile dupa propriile reguli/teoreme interioare.      Cum spuneam in alt post, arta lui Kandinsky e o arta intre muzica si matematica.

O scurta clarificare fenomenologica a teoriei cunoasterii.

Reprezentarea care poate fi dată anterior oricărei gândiri se numeste intuitie. Efectul unui obiect asupra facultăţii reprezentative, întrucât suntem afectaţi de el, este senzaţia. Intuiţia care se raportează la obiect cu ajutorul senzaţiei se numeşte empirică. Obiectul nedeterminat al unei intuiţii empirice se numeşte fenomen. I.KANT

"Timpul nu este deci decât o condiţie subiectivă a intuiţiei noastre (omeneşti), intuiţie care este totdeauna sensibilă, adică întrucât suntem afectaţi de obiecte, şi în sine, în afara subiectului, el nu este nimic.

...că lucrurile pe care le intuim nu sunt în ele însele aşa cum le intuim, nici raporturile lor nu sunt constituite în ele însele aşa cum ne apar nouă, şi că, dacă suprimăm subiectul nostru sau chiar numai natura subiectivă a simţurilor în genere dispar orice proprietăţi, orice raporturi ale obiectelor în spaţiu şi timp, ba chiar spaţiul şi timpul însele, deoarece ca fenomene nu pot exista în sine, ci numai în noi.

Numai forma o putem cunoaşte a priori, adică anterior oricărei percepţii reale, şi de aceea ea se numeşte intuiţie pură; materia este însă, în cunoaşterea noastră, ceea ce face ca ea să se numească cunoaştere a posteriori, adică empirică." I.KANT

Sa ii dam bataie, adica sa incepem:

"S-ar putea crede fără îndoială la început că judecata 7+ 5 = 12 este o judecată pur analitică, care rezultă din conceptul sumei de şapte şi cinci în virtutea principiului contradicţiei. Totuşi, dacă o privim mai îndeaproape, găsim că conceptul sumei de 7 şi 5 nu conţine nimic mai mult decât unirea celor două numere într-unul singur, prin care nu se gândeşte câtuşi de puţin care este acel număr unic care le cuprinde pe amândouă. Trebuie să se observe mai întâi că judecăţile matematice sunt totdeauna judecăţi sintetice a priori deoarece conţin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experienţă.

Astfel, noi gândim un triunghi ca obiect când suntem conştienţi de aşezarea celor trei linii drepte după o regulă conform căreia o astfel de intuiţie poate fi totdeauna reprezentată. Această unitate a regulii determină tot diversul şi îl limitează la condiţii care fac posibilă unitatea apercepţiei, şi conceptul acestei unităţi este reprezentarea despre obiectul = X, pe care-1 gândesc cu ajutorul predicatelor amintite ale unui triunghi. Schema triunghiului nu poate exista nicăieri altundeva decât în gândire şi semnifică o regulă a sintezei imaginaţiei cu privire la figuri pure în spaţiu. 

Această metodă împrumutată de la fizicieni constă deci în a căuta elementele raţiunii pure în ceea ce poate ti confirmat sau respins cu ajutorul unui experiment. Dar eu pot gândi orice vreau numai dacă nu mă contrazic pe mine însumi, adică numai dacă conceptul meu e o idee posibilă, deşi eu nu pot garanta că în ansamblul tuturor posibilităţilor acestui concept îi corespunde sau nu şi un obiect. Pentru a atribui însă unui astfel de concept valabilitate obiectivă (posibilitate reală, căci cea dintâi era numai logică) se cere ceva mai mult. 

Universalitatea empirică nu este deci decât o înălţare arbitrară a valabilităţii, de la ceea ce e valabil în cele mai multe cazuri la ceea ce e valabil în toate cazurile, ca, de exemplu, în judecata: toate corpurile sunt grele. Raţiunea trebuie să se apropie de natură ţinând într-o mână principiile ei, conform cărora numai fenomenele concordante pot dobândi valoare de legi, şi în cealaltă mână experimentul, pe care şi 1-a imaginat potrivit acelor principii, pentru a fi ce-i drept instruită de ea, dar nu în calitate de şcolar, căruia dascălul îi poate spune ce vrea, ci de judecător în exerciţiul funcţiunii, care constrânge martorii să răspundă la întrebările pe care el le pune.

Mai puţin încă atinge vreodată conceptul empiric un obiect al experienţei sau o imagine a acestui obiect, dar acesta se raportează totdeauna nemijlocit la schema imaginaţiei ca la o regulă care serveşte să determine intuiţia noastră în conformitate cu un anumit concept general. Conceptul de câine semnifică o regulă după care imaginaţia mea poate reprezenta în mod general figura unui anumit animal patruped, fără a fi redusă la vreo figură particulară, unică, pe care mi-o oferă experienţa sau chiar la fiecare imagine posibilă pe care o pot reprezenta in concreto. 

Acest schematism al intelectului nostru cu privire la fenomene şi simpla lor formă este o artă ascunsă în adâncimile sufletului omenesc, al cărui adevărat mecanism cu greu îl vom putea smulge vreodată naturii şi să-i dezvăluim secretul. Numai atât putem spune: că imaginea este un produs al facultăţii empirice a imaginaţiei productive şi că schema conceptelor sensibile (ca ale figurilor în spaţiu) este un produs şi oarecum o monogramă a imaginaţiei pure a priori prin care şi după care imaginile sunt mai întâi posibile, dar care trebuie legate cu conceptul. 

Noi înşine suntem deci aceia care introducem ordinea şi regularitatea în fenomenele pe care le numim natură şi nu am putea-o găsi în ele dacă noi sau natura simţirii noastre nu le-ar fi pus originar în ele."  I.Kant  Critica Ratiunii Pure

Sărutul ca forma de cunoastere

Francesco Hayez 1859 Sărutul 

Pinacoteca di Brera, Milano

Cât de importante sunt câteva bacterii pentru fericirea noastră!?! Ma întrebam acum zece ani in Anticamera D. Ceea ce azi confirma și știința. Ca doar na, avem nevoie de o confirmare. 

Când eram adolescent ne întâlneam iarna in cartier și ne  “combinam” între noi. Azi era iubita mea, mâine ne despărțeam și era cu cel mai bun prieten sau cu colegul de banca. Bine, cu dramele de rigoare. Sărutul ca forma de cunoastere. Cred ca pe clasa a-8a reușisem sa ne sărutăm toți între noi. Lucru asta trebuie privit dintr-o perspectiva evoluționistă. Natura are nevoie de acest schimb de  bacterii. Sărutul e înainte de toate o forma de supraviețuire. 

Iubim, alegem anumite alimente și trăim anumite stări de fericire sau tristete pentru ca flora noastră bacteriana reprezintă o parte din inconștient. Un alt mod de a înțelege convingerile, iubirile, alegerile noastre.  Ne oprim din acest experiment doar când flora noastră e in echilibru. Am întâlnit iubiri care m-au vindecat printr-un sărut. La propriu. Pana sa experimentez arta de a schimba fluide, sa ma exprim cioranian, aveam probleme cu stomacul, lipsa poftei de mâncare, anemie, coșuri, depresie, etc. Dar sa trecem totul pe seama dragostei. E mai poetic. 

Un sărut tehnic, pur și inocent este o forma de cunoastere dar și un schimb de informații codificate. Forma de cunoastere ca schimb inconștient de informații. Forma de comunicare e un schimb intenționat de informatii. Te săruți cu oameni sănătoși și fericiți ai șanse sa te vindeci. Bine, omul e complex și o abordare holistica e de preferat(psihologică, culturală, ereditară, etc). Bacteriile și virușii sunt in noi in număr mai mare decât toate celulele din corp. Așadar noi suntem trăiți de altcineva. Visam uneori ceea ce aceste bacterii și virusi vor sa visam. 

Nu putine relatii de dragoste s-au naruit tocmai pentru ca nu a existat acesta chimie. Cu alte cuvinte nu ai ce sa oferi la schimb. Numim asta incompatibilitate. Ba mai mult, aceasta chimie este foarte puternic întâlnită prin feromoni la animale și insecte tocmai pentru a evita consagvinizarea. Bacteriile influenteaza in mod direct starea noastra de bine si fericire. Pentru ca functioneaza pe schema supunere-recompensa. Cele mai multe bacterii se hranesc cu glucide. De aici si nevoia noastra de dulce (impliciti probleme in greutate). Se declanseaza un semnal in creier. Bacteriile primesc recompensa, vointa se spune, creierul eliberaza anumite substante ca endorfina. Nu degeaba avem expresii ca: esti o dulce, sarauta-ma dulce!

Cu cât o persoana e mai exotica cu atât vom fi mai atrași de ea. Ceea ce astăzi numim dragoste romantica este o forma de selecție naturală. Hibridizarea se pare ca aduce caractere și bacterii cât mai diverse care măresc șansa de supraviețuire in fata unor virusi sau bacterii cu potențial pandemic. Dragostea e înainte de toate o forma de supraviețuire. Iar Sărutul o forma de cunoastere și comunicare. Un limbaj care conține informații codificate genetic. Prin saliva schimbam o informație genetica. Anumite bacterii crează serotonina și plăcere. Altele au gust și miros oribil. Sunt respingătoare. 

Promisiunile tehnologiei AI

Programatorii si dezvoltatorii vor sa ne convinga ca Inteligenta Artificiala este ceva moral. Ca va eradica boli. Ca va rezolva conflicte. Ca este in beneficiul nostru. Ca este ceva bun. Este eliberator. Ca va aboli sclavia, ca nu va aduce egalitatea sociala. Doar ca nu face diferența dintre mit si realitate. Dintre stiinta si credinta. Dintre biserica si stat. 

Argumentul nu este cu privire la tehnologia adoptata ci cu privire la promisiunuile acestei tehonologii. 

Este mai inainte de toate o Ideologie. Este vorba despre Inteligenta Artificiala Buna vs Inteligenta Artificiala Distructiva, dar nu stim cum ajungem la astfel de concluzii din moment ce nu putem sa gandim o inteligenta fara sa o umanizam, fara sa o gandim prin limitele noastre. Doar ca aceasta filosofie e problematica. Pentru ca o prezinta ca pe o teologoie a eliberarii. Un idealism ce are mai multe in comun cu religia decat cu tehnologia sau cu stiinta. Stiinta dezvolta tehnica, dar nu poate spune in ce mod va influenta sau va functiona in socitate. Este aceeasi problema care a precedat Revolutia Industriala. 

Karl Marx s-a folosit de accelasi argument cand ne-a spus ca putem avea incredere in promisiunile tehnologiei care vor duce in final la o societate echilibrata, egala, perfecta. A dus la cel mai sangeros regim, de la Stalin la Ceausescu. Pentru ca a oferit mijloacelor putere idologica. Pentru ca nu a separat "puterile in stat" am spune noi in cuvinte mai plastice, adica, idologia de realitate, utopia de politica, religia a devenit o religie seculara de stat. Pe cand mijloacele (tehnologice, de productie, financiare) au propriul lor determinism istoric. 

Diferenta fata de 1900 este ca acum chiar avem mijloacele pentru a implementa o lume nu asa cum a fost comunismul, Utopica, ci o lume Distopic-egalitarista. O lume care este posibila, dar care va avea un grad de automatism si artificialitate pe care un om normal va fi greu sa o integreze. Distopia inseamna o lume care are un grad inalt de simulare a realitatii incat nu te poti impotrivi acestui fapt pentru ca nu ai mijloacele necesare. Iar aceste mijloace sunt destinute astazi de cateva multinationale care dicteaza idologia. Nu e greu de imaginat. Oricum, e un fapt. Dar daca saracia se numeste egalitate, atunci accept.

Vom fi toti egali! Pe de alta parte nici nu imi pot imagina un alt sistem. Nu imi pot imagina, asta nu inseamna ca nu este posibil. Tocmai ca de obicei se intampla in natura imposibilul, sau ceea ce Nassim Taleb numea Lebada Neagra. Adica o noua paradigma. O noua forma de a fi si de a imagina. Pana atunci sa fim "mandrii ca suntem saraci", cum spune Robert De Niro. Putem merge pe jos, facem miscare, reduce riscul de obezitate si diabet, creste speranta de viata si pana la urma chiar fericirea, ca doar saracii nu au atatea griji, cum sa dea de mancare la angajati sau mai nou la asistatii social.

Patru tehnologii disruptive care sunt deja aici si vor fuziona pana in 2035

Visul lui Elvis

 

 

Cand am plecat la facultate m-am trezit dintr-o data aruncat in viata. Am avut o perioada de depresie in anii ce au urmat. Spre deosebire de cei mai multi, eu ma mandream cu depresia mea. Consideram ca traiesc ceva unic. Aveam constiinta propriei suferinte. Nu am ascuns nici un moment prietenilor faptul ca sufar,  intens si paroxist. Desigur ca nu ma luau prea in serios. Aveam aproape 20 de ani si o masina de cateva mii de euro. Nu poate fi atat de rau, cand altii se gandesc cum sa mai puna de o ciorba la cantina facultatii sau cu ce sa isi plateasca chiria la camin. Intuitia ma facea sa cred ca suferinta nu este o eroare a naturii. Caci altfel cum s-ar explica ca cea mai evoluata specie, omul, sa fie atat de involuat, cu o minte inca nediferentiata chimic? Sigur ca nu orice suferinta poate fi traita in numele existentialismului. Trebuia sa fie ceva plin de semnificatii inca necunoscute in suferinta. Asa ca am insistat si mai mult. M-am afundat in ceea ce consideram a fi Cunoasterea Luciferica. Sigur, as fi putut sa amortesc totul cu droguri sau cu psihoterapie. Dar nici un drog nu era atat de intens ca luciditatea de la ora sase dimineata. Cand imi simteam nervii. Imi simteam fiecare viscere incordat si durerea tamplelor. Nu stiu cum am trecut prin acei ani, pentru ca nu imi aduc aminte decat camera aia de camin in care stateam inchis cu zile si nopti si cu perdele trase. Norocul sau ghinionul de a fi singur intr-o camera de camin. Nu stiu nici cum am trecut ca un amnezic peste examene, licenta fara sa am restante. 

Viata cere mereu sa incepi un alt paragraf. Sa treci mai departe. Si fiecare inceput e dureros. Asa se naste omul.  Nu am facut alegeri in viata. Am lasat viata sa ma aleaga pe mine. Asa ca din lipsa de idei si aruncat in strada a doua oara, dupa absolvire, la indemnul unui prieten din facultate am aplicat pentru o bursa la o Universitate din Marea Britanie. Si daca primeam Yellow Card, o realizare, imi spuneam, in cazul in care nu o sa reuesesc sa trec examenele. Cel putin puteam muncii legal. Am aplicat fara prea mari sperante pentru ca engleza mea era la un nivel mult sub cel academic. Dar m-au aceptat si cu un minim sapte. De ce nu, cand facultatea a devenit o afacere? Lucrurile nu au fost diferite cu mult fata de sistemul din Romania. Eram incurajati sa ne spunem pararea. Uneori ne credeam chiar importanti, cu idei originale. Asa se intampla cand nu citesti totul despre un subiect, iti dai cu pararea crezand ca ai ceva de spus. Primul an l-am inchis fara evenimente, fara restante spre uimirea mea. Urma vacanta de vara si aveam mai multe optiuni, printre care sa imi caut un job sau sa ma intorc in tara. Ma suna Teo din Milano si imi propune o idee, sa ne luam niste stupi. Vazuse el pe Youtube cum te poti imbogati din apicultura si ce afacere e sa ai stupi si sa produci miere. OK!?! De ce nu? Incercarea moarte n-are! Desi apoi aveam sa realizez ca prostul moare cu speranta. Dar avea sa fie o vara care m-a facut sa ma las condus de instincte, de ceea ce ma facea sa simt ca traiesc intens. Ei bine, tocmai de aici incepe adevarata poveste. Si urmatorul paragraf.

M-am intors acasa in acea vara cu un interes antropologic. Ca un imperialist in mica lui colonie. Constient ca as putea pierde o Lume, un teritoriul tot mai departe de civilizatie. M-am intors acasa ca un mare om pe drumul realizarii. Intrebat de toti cum este noua mea viata. Ca acel turist ce se pozeza in mijlocul unui trib, ca si cum ar cunoaste ceva mai mult despre viata, ca si cum ar detine un adevar pe care nu vreau sa il spun si celorlalti. Toti ma primeau cu bratele deschise ca sa le povestesc ce am vazut acolo. Manel mi-a deschis usa bucatariei si m-a poftit la o ciorba de fasole, fara afumatura. Am spart ceapa cu mana, desi niciodata nu o mai facusem gestul asta. Doar ca eu trebuia sa simt spiritul locului, sa recuperez imaginea neimblanzita a barbarului. Am rupt painea in doua ca asa stiam ca are gust mai bun. Si pentru moment am mancat tacuti la o masa care te facea sa te apleci cat mai jos pentru o sorbitura. Pe niste scaune din lemn pentru copii mici. Scaune ramase de cand lumea, lustruite de atatea sezuturi care s-au frecat mii de zile de blatul din lemn.  Manel este unul din cei sapte veri care au copilarit cu noi pe ulita, avand case alaturate. Am mancat si mi s-a parut ca am inteles ceva din viata. Eram satul. 

Dupa masa m-am dus sa verific stupii din gradina. Nu stiam prea multe pe atunci despre albine, dar cel putin puteam sa privesc cum zboara micile zeitati fara sa isi pun intrebari despre sensul vietii. Iar asta a fost prima lectie. Viata continua dincolo de intrebarile si suferintele mele. Sensul exista chiar daca nu il aflam. Caci albinele intrau si ieseau pe urdinis cu o precizie uimitoare. Isi cunosteau bine destinul fara sa stie. Numai omul se intreaba Cine sunt? Pentru ca nu eram nici Londra nu eram nici Bucurestiul pe care il lasasem, cu atat mai putin ciorba de fasole si ceaiul negru cu lapte, fara zahar. Era o primavara in care se ardeau ultimele resturi vegetale. Manel le starnse si la dadu foc, un foc care ardea cu fum alb. Mereu am crezut ca un fum este o rugaciune. E semn ca omul e multumit. E un index al vietii. Un stalp care pune ordine in univers, cand se lasa seara lumina devine materiala. Si pentru un moment m-am simtit iarasi acasa. Am simtit ca acest fum este pentru mine ceea ce e iglu pentru eschimosi, cortul pentru mongoli, coliba din lut pentru bosimani, adica centrul Universului. In acel moment de liniste, in care doar zumzetul albinelor se auzea, in acel moment de regasire si de pace interioara am auzit in departare o voce. Venea de undeva din padure. Casa noastra este chiar la marginea padurii. Nu departe de casa sunt niste dealuri, unele dintre cele mai inalte dealuri din tara ce duc toate spre Chiciura iar mai apoi se termina in varful Moldoveanu. Un drum ce se avanta in padure de partea cealalta a vaii. O padure de fagi batrani amestecata cu brazi plina de ferigi si vegetatie. Contrariat il intreb pe Manel care punea si ultimul brat de frunze pe foc. Ce s-aude? Mi se pare mie sau canta cineva in padure? A, imi spuse Manel ca si cum nu ar fi nimic pentru ce sa imi fac griji, e Elvis, tiganul de la pod. Elvis? Da, Elvis. Da da, ultima data cand l-am vazut inainte sa plec la facultate,  matura scarile de la blocuri! Nu astept sa imi dea prea multe detalii. Imi iau bicicleta si pedealez spre inima padurii ca sa fiu martorul a ceea ce urmeaza sa-ti povestesc.

Pe Elvis il cunosteam de cand ma stiu. Era un tiganus de la pod, de langa strada. Un tiganus care imi tinea companie cand ma duceam cu vacile. Nu pot sa spun ca eram prieteni. Ne tineam unul altuia de urat. Era o companie tolerata de amandoi. El pentru ca era singur, eu pentru ca ma plictiseam toata ziua cu Negruzza pe camp. Intr-o zi oarecare vine Elvis la mine cu o pisica moarta. Eu ma odihneam pe burta lui Negruzza, o vaca batrana care obosea des si se punea jos. Profitam de Negruzza, imi agatam palaria in cornul ei si ma ghemuiam langa ea. Eu si Negruzza calatoream pe mare. Caci burta ei era o corabie pe valuri. O lume care respira si inspira in ritmul linistit al marii. Iar asta era o minune pe care numai copilul o poate intelege. O balena intr-un estuar de liniste. In acel moment ma trezeste Elvis entuziasmat. Soarele ma orbeste iar el pare o apritie infricosatoare. Ia uite ce am gasit! imi spune el cu un entuziasm pe care nu il inteleg. Ma dezmeticesc, Negruzza se ridica speriata si ea, putin iritat ca mi-a stricat somnul. Printre raze intrerupte de leganatul unei umbre, disting silueta a ceea ce pare a fi o pisica moarta pe care o tine de coada. Si ce vrei sa facem cu o pisica moarta? Cum adica ce sa facem? Pai de ce ai adus-o sa mi-o arati mie? Elvis putin contrariat ca nu ghicesc intentia care pare atat de evidenta. Cum ce, sa o ingropam! imi spuse el cu o satisfactie morbida. Ok, mi se pare o idee buna. De ce nu? Aseaza pisica teapana cu multa grija pe iarba ca si cum ar mai fi avut putina viata in ochii aia fixati pentru todeauna catre noi, si fuge. Strig dupa el, Elvis, Elvis, iar el imi face semn ca e in regula. Vine imediat. Elvis alearga impiedicat in papucii aia rupti tinand cu o mana de pantalonii de stofa, cu cinci numere mai mari.  Ma uit la pisica moarta fara nici un strop de compatimire. Cand ne duceam la scaldat mirosul asta imi pare atat de familiar. Mirosul mortii venea uneori din tomberoane, din canale, dintr-o rapa. Asa ca il gaseam familiar, ca viata. Nici o intrebarea nu ne tulbura vesnicia. Nici o reflectie. Pisica era moarta pentru ca asa trebuia sa fie. Nu conta prea mult din ce cauza sau cum s-a intamplat. Era un fapt divers si atat. Important era ca avea nevoie de o inmormantare pe cinste. Nu stau prea mult pe ganduri si ma orientez dupa niste flori de camp, pe care le culeg in graba. Nici nu apuc bine sa strang prea multe flori ca il vad venind pe Elvis imbracat intr-un cearceaf negru cu o sarma in mana de care agatase o cutie de conserva. Am venit! imi spune el gafaind si isi trase pantalonii pana la piept pe sub cearceaful negru.

Pedalez din ce in ce mai greu la deal. Ma cobor de pe langa bicicleta, schimbatorul nu mai face fata la urcus. Alerg gafaind iar vocea lui Elvis devine din ce in ce mai clara. Are o voce cu care ar putea sa imprastie norii. Are o voce cu care ar putea sa cheme ploaia daca ar fi seceta. Cantecul lui rasuna in toata padurea si nu imi dau seama cat de departe sau cat de aproape am ajuns. Se dovedeste ca nici la urmatoarea curba dupa copaci nu este Elvis. Dintr-o data valea se lumineaza cu niste copaci doborati la pamant. Unul singur a ramas in picioare. Este cel de langa mica troita in care Elvis isi duce slujba nestingherit. Singur. In mijlocul padurii. Se vede ca au trecut ceva ani. Elvis e acum mult mai inalt, dar la fel de slab, cu ochii lui negri. Nu mai poarta papuci, are niste pantofi de lac, cu doar doua numere mai mari. Ma opresc la o departare oarecare pentru a nu ii tulbura ritualul. Incerc sa documentez momentul cu acelasi interes antropologic, de om tamp. De om care nu intelege nimic decat prin obiectivul aparatului foto. De om care vrea sa prinda momentul ca pe un fluture. Care urca muntele cu telecabina pentru o poza de profil. Trag cateva cadre in cascada, nerabdator, pentru ca simt ca traiesc ceva mare si imi scapa. Ma apropri mai mult pentru un unghi cat mai bun, in momentul in care Elvis ma observa. Se uita la mine, dar nu se opreste, isi continua cantecul dintr-o psaltire care imi suna cunoscut:"...nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag. Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama"... 

Candela cu care ingropam candva pisici era mai aproape de ideea de candela. Patrafirul si roba si totul atat de adevarate ca nu ai fi putut sa iti dai seama de la distanta ca erau cusute de mana unui amator. Asist cuminte la tot procesul care pare ca se termina ceva mai repede astazi:"...Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei mari si cu cei puternici va imparti prada, ca rasplata ca Si-a dat sufletul Sau spre moarte si cu cei facatori de rele a fost numarat. Ca el a purtat faradelegile multora si cu cei pacatosi Si-a dat viata."  Ce faci David, ma saluta Elvis, ca si cum nu ar fi trecut nici o vara de cand am ingropat impreuna ultima pisica moarta. Arunc cateva complimente stanjeit. Ce mai faci, tu, Elvis? Uimit sa vad ca pasiunea lui din copilarie are alta dimensiune. Te-am auzit din curte de la mine si am venit repede sa vad cine canta asa frumos! Sunt incantat sa te revad! Ce patrafir ai! Imi spune ca l-a cusut singur, vizibil intimidat de atatea complimente. Ca numai cei care au absolvit institutul teologic au voie sa il poarte. Si tu ai absolvit? Nu, nu doar opt clase. Dar... adauga  incurajat de interesul meu cant in corul bisericii cand ma cheama Parintele Vicentiu. Castiga si bani din asta, fapt ca nu este un simplu "dascal". Si aici ce faci? Te-am auzit de-acasa de la mine.  Tin slujba, am intrat in saptamana patimilor. Te invit maine la aceeasi ora, imi spune in timp ce isi strange biblia, candelabrul, isi impacheteaza frumos roba si patrafirul si le pune intr-o punga decolorata. Acelasi Elvis zgribulit ca si cum ar fi iesit din rau, tremurand ca un pisoi sub pod cu chilotii de bumbac prea mari, cu mainile in jurul pieptului, acelasi Elvis doar ca acum cu o figura inalta si mai rotunda, cu barba taiata in unghiuri ca un mafiot. O figura putin anacronica, in contrast cu roba si patrafirul. Totusi, ochii la fel de tristi si negri. Pentru ca Elvis n-a fost niciodata Prea Fericit. 

Era cam pe la ceasul al cincelea cand s-a facut liniste si glasul lui Elvis s-a auzit iar din gradina cu stupi, parca mai clar si cuprinzator. Era Vinerea Mare, oamenii incetasera cu treburile si zarva disparuse intr-o liniste ce prevesetea ceva necurat. Dar glasul lui Elvis coborase in toata valea sa mai alunge din aceasta neliniste. Luai repede bicicleta si din doua pedeale eram deja pe drumul spre padure. Numai ca in seara aia nu era singur, ci inconjurat de o gasca de tre-patru copii, sa fi avut undeva la 10, 12,14 ani. Cand m-au vazut copiii s-au rusinat si s-or ascuns in spatele troitei. Apoi au inteles ca sunt de-al casei, din moment ce Elvis nu mi-a acordat nici o atentie. Elvis si locul lui de veci, el pomenea de morti. El fara Parohie, el are Biserica in acest Templu care este Natura. Elvis fara prea multe clase stia psalmul 94 pe derost. Si asa spunea, din cate imi aduc aminte, pentru ca de data asta am lasat aparatul jos: aminteste-l doamne pe Vasile, si iarta-i pacatele si pe padurarul Floarea de la care am furat miere. Si pe Guliman, om aspru din fire, ca daca ne intrau, si se intampla destul de des, vacile la el in lucerna, mancau pana se umflau si dupa ce ne prindea ne aducea de urechi la tata. Iar tata desumfla vaca cu o teava. Si Elvis se ruga pentru toti si spunea: "Veniti sa ne inchinam si sa cadem inaintea Lui si sa plangem inaintea Domnului nostru si noi poporul pasunii Lui si oile mainii lui. O, de I-ati auzi glasul care zice: Sa nu va invartosati inimile voastre, Ca in timpul cercetarii, ca in ziua ispitirii in pustiu. Unde M-au ispitit parintii vostri, M-au ispitit si au vazut lucrurile Mele. Patruzeci de ani am urat neamul acesta si am zis: Pururea ratacesc cu inima! Si n-au cunoscut caile Mele, ca m-am jurat intru mania Mea: Nu vor intra in odihna mea".

I-a chemat pe toti sa se impartaseasca rand pe rand, iar copiii s-au conformat si chiar ii spuneau "Parinte", mai mult in serios decat in gluma, sarutandu-i mana. Elvis lua totata procesiunea pe umerii lui si toate pacatele Lumii. M-a lasat pe mine special pentru final. Stiu ca esti de alta religie si nu crezi in Iisus, imi spuse cu calmul lui specific, dar vrei sa te impartasesc? A fost prima mea impartasire. Atunci am lasat toate rezistentele si am aceptat ceea ce aveam sa numesc timpul trairii. Pentru ca numai prin mister ne putem intoarce in acea lume a trairii, numai prin mister putem sa regasim timpul copilariei, vesnicia. Am trait atunci un sentiment mistic. Iar Elvis incurajat de increderea noastra si de dedicarea spre cele Sfinte (ii acordam importanta si respectul care i se cuveneau), a trait si el acelasi sentiment de fericire si implinire: pentru prima data in viata lui fata i se luminase, un zambet de copil nevinovat caci ochii lui negri si mari radiau lumina. Incantarea de pe fata, tremurul glasului si gesturile stangace cu care mi-a dat sa inghit din mana lui bucatica de paine mi-au confirmat ca nu este doar o senzatia a mea, nu este doar o trairie subiectiva sau un transfer, ci una colectiva. Ne-am adunat aici ca sa traim impreuna sentimentul mistic la revelatiei. Era in sfarsit un Preot asa cum visase. Era in sfarsit un Parinte care isi aduna copiii in jurul mesei de seara. Abia ne dezmeticisem din acel sentiment ciudat de dragoste nedeclarata, cand incepu sa ploua. Si pentru ca eram prea departe de orice civilizatie sau adapost si cum nimeni nu vru sa se aventureze singur spre casa prin ploaie, ne-am ingramadit in mica troita care deveni cea mai plina Biserica din istorie. 

Vezi copacul acela care a ramas in picioare ? ma intreba Elvis. Cum sa nu il vad, sa fii orb si sa nu il vezi, e singurul care a ramas neatins de lantul drujbei. De el s-a spanzurat Vasi. Care Vasi? Vasile, fratele lui Gogescu...Da da, il stiam bine pe fratiso ca era de-o seama cu mine, si el tigan de temut, de la pod, ma bateam cu el ori de cate ori ne intalneam pe deal cu sania impartindu-ne teritoriile si influenta, si taxele pentru fraierii de la blocuri, cautam nuci verzi, cu care negociam apoi la jocuri de noroc ca o moneda universala de schimb. Ne impacam repede atunci cand trebuia sa fac echipele, si il bagam in poarta, pentru ca mereu era descult, si oricum sincer sa fiu nu se pricepea prea bine cu mingea. Era bun insa la bataia cu care inchideam scorul pe tabela, sau la confiscat bidoanele cu apa dupa. L-au gasit aici intr-o dimineata, atarnat de o funie. Nu cred ca implinise 15 ani. Am ramas tacut o vreme... Familia a facut troita? Nu, nu, troita era imi raspuse Elvis cazut si el pe ganduri. De ce si-ar lua viata un copil? De ce? Si de ce in acest loc unde alta data ne luam avant cu sania pana in vale sau cautam nuci? De ce de acest copac de care agatam un cauciuc cu o funie si faceam un leagan care ne arunca spre rapa in necunoscut si inapoi? Nimeni nu a inteles gestul lui. Dar Elvis m-a asigurat ca de fiecare data se roaga pentru sufletul lui Vasi... Numai Domnul poate sa inteleaga asta, imi spuse Elvis ridicand din umeri resemnat. 

Iata dar de ce m-am pornit la drum, spre a povesti aceasta intamplare simpla. Pentru ca a fost momentul care a declansat in mine sentimente nebanuite. In urmatoarea vara renuntasem la studiile din Regat si ma intorceam definitiv la albinele mele. Au urmat cei mai fericiti ani din viata mea. Ani pe care i-am pus intr-un folder cu numele de perioada mistica. Numai aceasta melodie pe care scriu ma mai poate aduce in acel timp, pe usa din spate. Cand sunt singur cu mine. Cand realizez ca viata e mai mult de atat. Ca eu nu sunt ceea ce stiu. Nu sunt ceea ce am invatat. Nu sunt ceea ce am fost antrenat sa fiu. Eu sunt un copil prins intr-o troita cand afara ploua. Iar daca a fi om mare si serios inseamna sa ne pierdem puterea de a face dintr-o cutie de conserva o candela, dintr-o troita o biserica, si dintr-o padure cea mai mare fortareata, atunci nu, multumesc, nu vreau sa fiu un om mare. Am inteles si pot sa spun ca inca mai sunt minuni, exista o usa pe care putem intra. Uneori aceasta cale este acoperita printre nori. Nu vedem calea pentru ca rar mai inchidem ochii, rar mai ne lasam ghidati de acel glas care ne cheama in padure. Daca nu as fi trait, nu v-as fi spus. Nu l-am mai auzit pe Elvis de atunci cantand la troita. Desi am petrectu tot mai mult timp printre albine in gradina. O Lume se inchide si alta se deschide. Exista un timp al trairii si un timp al marturisirii. Exista mai multe vieti. Depinde doar de noi ce fel de viata vrem sa traim. 

Pe fereastra se vad Muntii Fagaras inconjurati de nori cu piscurile albite. O toamna tarzie in care amintirile devin tot mai pline de semnificatie. Imi verific bateria de la macbook sa fie 100% caci va trebui sa ma las condus de amintiri asa cum nu s-a mai intamplat in ultimul timp. Imi aleg o melodie. Ma va conduce prin text. Stiu ca e greu sa fac dreptate unor trairi. Stiu ca poate nu e cea mai buna strategie, dar patosul ridicat de pulsul melodiei nu ma poate insela. Caci vreau sa te port prin lucruri neinsemnate, poate. Dar care pentru mine inseamna totul. Lucruri care au nevoie de o stare. Si cum ai putea altfel intelege fara aceasta melodie? Fara acest ritm al vietii, lent, fara scandal, fara tragedii. Un timp al trairii. In afara certurilor de cuvinte, a celor care decid cum sa ne impartim viata, timpul, cum sa traim prinsi in conflicte diverse, segmentati pe culori si partide. Impart trairile in paragrafe, le asez in pagina alba, apoi in foldere, pe procesiuni si ani. Asa apare nostalgia. Adica acel parfum care nu este nici tristete nici regret. O amintire a unei lumi care s-a dus cu ursii ei polari, cu strigate de copiii, cu prunii infloriti. Si acest sentiment e deplin numai atunci cand il las sa curga. Sa se aseze peste pagina alba. 

Am scris ca sa va spun ca afara a nins. Ca in sfarsit, e dimineata! Ninge peste troita. Ninge in cartier. Si-un glas se aude din padure ca un colind.

Visul ca forma de cunoastere.

Photo D.M. Noaptea Galeriilor 2020 

Am fost un visător profesionist. Îmi puneam căștile pe cap și adormeam așa ca in transă.  Devenisem semiconștient de lumea interioara, căci îmi puteam controla visele. Eram arhitectul propriei Lumi in care evadam in fiecare noapte. 

Prima lecție pe care o poate învață un visător profesionist este zborul. Sigur, dacă visezi ca zbori și nu ti-ai propus asta, Jung te îndeamnă sa iei măsuri cu privire la planurile tale nerealiste și fanteziste s-ar putea sa suferi de un delir de grandoare, s-ar putea sa cazi și sa te lovești rău. Acesta  ar fi un vis simbolic. Dar dacă îți propui sa zbori doar ca sa te distrezi îți sugerez sa începi cu Google Earth pana adormi. Așadar visul in starea de veghe pleaca de la o imagine concretă. 

Visul poate fi un drog. Iar când visul devine mai frumos decât viața, atunci se instalează depedenta. Ca un joc pe calculator. Pentru ca acele lumi fantastice au fost create, sunt sigur, de visători profesioniști...ca Jules Verne. Da, da, ideile din filmul Inception cu Di Caprio și cu faptul ca poți rămâne blocat in vis sunt puțin exagerate. Ideea  însă e pe aproape. Nu mai aveam nici o motivare sa ma ridic din pat.  Mantrele si anumite cuvinte funcționează când te aventurezi prea departe și vrei sa te trezești. 

Lumea se afla in posibil dar numai ceea ce ființează devine Adevar. Oare nu chemam prin puterea de a imagina, viitorul? Oare Jules Verne nu a creat Lumea pe care o trăim astăzi? Și tot ceea ce gândim despre viitor nu sunt posibile Lumi? Sunt  din moment ce le putem imagina. Însă doar sub o anumită forma ființează Adevarul. Sau realitatea. 

Nu am mai visat demult. Sunt intr-o perioada de ani buni in care visez rar și puțin notabil. Ceea ce spune despre mine ca am o viața inconstienta destul de normala. Nu caut sa visez. Dar dacă as fi izolat in vreo camera, închis in întuneric, as sti ca exista o posibila evadare. Singura problema e ca și in vis exista motivul labirintului. Când rațiunea nu ne da pace ne pune sa rezolvam probleme. Ce dovada mai buna ca lumea visului trebuie gândită fenomenologic? 

Motivul labirintului mi-a fost dat sa îl retrăiesc in stări febrile și delir. Și dincolo de orice frica, mintea raționala rămâne cea mai înfricoșătoare închisoare. Dacă oamenii visează la nemurire, la a prezerva mintea sau a o transfera, atunci cu siguranța exista iad. Și probabil ca in cazul asta moartea e cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla. Mai exista și alte motive in vis: căderea, zborul, urmărirea, apariția in locuri publice îmbrăcat insuficient, lupta cu arme fără gloanțe, alergatul pe loc, etc. 

Îmi permit sa am însă vise psiho-dinamice. Acele vise care au rolul de a prelua grijile de peste zi, conștiente sau inconștiente si a le da o expresie plastica. Numim asta in termeni medicali funcție de sublimare. Le cunosc si nu ma chinui sa le explic. Ba chiar ma bucur. Cu cât e mai tulbure cu atât voi fi mai liniștit a doua zi. Aceste vise nu îmbogățesc cunoașterea. Deci nu merita efortul interpretării la omul sănătos. Dar au o importantă mare in terapia psihanalitica. 

Visele psiho-somatice. Inima transmite anumite vise. Ficatul, plămânii, nu de putine ori visam când suntem obosiți sau când scade oxigenul din sânge. Cu privire la aceste vise daca suntem atenți putem afla diagnosticul sau chiar intui o boala fatală. Inconștientul își cunoste bine corpul. Orice schimbare chimica se traduce printr-o stare sau dispoziție. Creste puțin temperatura în camera și te visezi la mare sau când nu ești hidratat suficient alergând in desert. Visezi o casa care arde anunțând probabil o pneumonie. Tot aici apar visele premoniții care pot anticipa moartea. 

Tot aici intra și  visele de comoditate, când trebuie sa te trezești dar mai vrei sa dormi  ca visezi o cabana la munte, cu foc in șemineu și covor de blana pe podea. Numim acest tip de vis Paznicul Somnului. Când vrei sa te trezești și nu poți, ca sa nu aduci elemente lucide in vis apare  Gardianul Viselor. Tot el te face sa uiți anumite vise sau sa nu realizezi ca visezi. 

Mai sunt acele vise care devin latimotive. Ele ar putea însemna ceva mai mult. Se apropie de ideea de arhetip. Dar se confunda ușor cu visele de tip trauma. Cu acea trauma încă neidentificată. Visele de tip arhetipal sunt singurele care ar putea fi o forma de cunoastere care nu sunt deduse prin experiența personală. Freud numește aceste vise “rămășițe arhaice”. Așa cum corpul nostru are o istorie a evoluției, tot așa și psihicul nostru. 

Aici amintim un alt gen de vis care deformează mult realitatea. In  termenii psihologiei abisale e de fapt cenzura visului sau condensare. Visul suferă o extensie, o distorsionare/condensare, pentru a nu scapă elemente din subconștient in conștient. Din motive supra-conștiente, morale, etice, raționale, sociale, religioase, științifice, aceste vise se folosesc mai de graba de metafore și de imagini simbolice pentru a deforma conținutul manifest. Pe acest gen de vise se lucrează bine cu oamenii care au suferit o trauma,  nevroza, isterie, depresii cronice, etc. 

Freud de exemplu vede in vis un surogat simbolic al unor procese de gandire raționala. Materialul din care se formează visul îl numește el conținut oniric latent. Visul propriu-zis e conținutul oniric manifest. Procesul prin care se formează visul din imagini dispersate îl numește travaliu. Deci in nici un caz aici nu poate fi vorba de o forma de cunoastere. Conținutul visului nu exprima nimic mai mult decât materialul din care s-a format. In acest caz viața conștientă a individului.  

Cred intr-o interpretare dinamica a viselor. Dar numai atunci când viața conștientă o cere. A deveni un visător profesionist este o forma de alienare. Sigur ca ne place sa romantizam, sa spunem ca nebunul catatonic este un visător blocat in vis. Doar ca prin vis nu putem cunoaste ceva mai mult decât ceea ce suntem. Ne putem cunoaste mai bine pe noi înșine, dar Nu putem cunoaste un fapt obiectiv, exterior, indepedent, in afara experienței. De exemplu, nu putem afla răspunsuri existențiale. 

Totuși, rămâne o posibilitate neexplorata de a cunoaste visele arhaice, arhetipale. Acestea conțin informații prețioase despre trecutul și viitorul nostru. Poate nu vom afla ce este omul, unde se duce, dar macar ce putem face, de ce suntem capabili, asta da e posibil. Sunt simbolurile din vise care ne-ar putea salva ca specie. Cred ca ar fi o forma buna de rezistența și comunicare atunci când orice drept ne va fi luat. Este bine sa nu știm încă de ce suntem capabili. Pentru ca unei forte supra-raționale nu i te poți opune decât printr-o viața simbolica irațională, arhetipala, primitiva. 

Distantarea sociala in Nostalgia lui Tarkovski

 

captura din  Nostalgia Andrei Tarkovski

Haideti sa ne oprim la o scena particulara din nostalgia de Tarkovski. Si anumte, gestul in care eroul isi da foc in piata publica, pe sacari. Observam oamenii "distantati social" la doi metri departare unul de altul. Asistand ca la un spectacol. Fara sa intervina, fara sa fie miscati de acest gest, ca si cum toti ar fi drogati. Ca si cum ar vedea un spectacol care nu face parte din viata lor. 

Multe din scenele lui Tarkovski sunt filmate de la distanta. Obiectele, oamenii, animalele si lucrurile toate au un spatiu de distantare care intr-un final duce la singuratate. Iar aceasta lumea se dovedeste ca nu poate fi salvata de o lumanare invartita in jurul bazinului sau de alte ritualuri si credinte. Mai poate fi adusa aceasta Lume la realitate printr-un gest extrem, prin sacrificiu? Caci nostalgia ne vorbeste despre o lume pierduta. O lume care avea sens. In Noua Lume eroul nu isi poate gasi umanitatea. In ultima scena din film este inconjurat de vechile pifanii, de ruinele unei biserici. 

In "Nostalgia", Tarkovsky se foloseste de acest simbol ca sa exprime gradul de alienare al omului in societate. Un om isi da foc in piata publica. Ceilalti privesc ca la specol. Fara sa inteleaga gestul. Pentru ca sinuciderea este un manifest. Un gest. Ca cel pe care l-a facut si romanul Liviu Croneliu pe timpul regimului lui Ceausescu. Studentul ceh la istorie si economie Jan Palach isi da foc in piata asemeni filmului tarkovskian, protestand impotriva unui regim totalitar. Pentru ca sinuciderea este un gest simbolic cu efecte latente de care se teme cel mai mult politicul. 

Este irațional sa te sinucizi din disperare. Este irațional sa te sinucizi când viața ti se pare grea. Asta nu e sinucidere, e dezertare, ca un las ce fuge din prima linie. Dar este rațional sa te sinucizi atunci când nu mai ești întreg ca Om. A fi Om înseamnă a îți accepta moartea. Ca Socrate. Ca Isus. Numai sacrificiu din dragoste reprezinta un gest autentic, asumat, care are constiinta propriei maretii. Nicidoata din disperare!

Doua moduri diferite de a face arta

Muzeul de Arta Recenta

artist Vlad Nanca

foto D.M.

 

Exista doua tipuri de metafore dupa care putem imparti Arta. Prima este arta care foloseste metafora plastica si are la baza comparatia. A doua este arta care foloseste metafora revelatoare dupa Lucian Blaga sau dupa Martin Heidegger, arta intru Fiinta.

Arta care se foloseste de metafora plastica are la baza un procedeu stilistic simplu si anume, comparatia. Prin comparatie se imprumuta din proprietatile unui obiect si se atribui altui obiect. Este un mod de a comunica prin imagini. De exemplu: frumos ca un scaun. Nu putem defini frumusetea, dar putem defini in schimb scaunul. Deci, este frumos pentru ca are patru picioare. Sau trei picioare. Este frumos pentru ca poti sa te asezi pe el. Asadar frumosul este practic. Simplu. Cam asa functioneaza metafora plastica. 

Ei bine, pornind de la aceasta metafora plastica, artistii au facut din ea o poanta. Au rasturnat sensul denotativ in sensul conotativ. Si au facut din scaun un fel de hibrid. Scaunul Masa de Table din imagine. Ce chestie! Va fi impresionat publicul care nu poate sa se decida daca e masa sau scaun. Asa cum bine poti lua sensul conotativ din expresia "cu scunul la cap" si sa ii dai un sens denotativ. Adica sa umbli la modul propriu cu scaunul la cap. O metafora intoarsa pe dos. O alta poanta ce am vazut-o la Muzeul de Arta Recenta din Bucuresti, o mana cu sase degete si un mesaj: give me five! Arta asta a devenit o gluma, de care te prinzi mai greu sau mai usor. Vei spune, ce facil e sa intepretezi arta. Oricine se poate prinde de poanta. 

Totusi, mai exista un mod de a face arta. Si se bazeaza pe cea ce Blaga numeste metafora "intru mister si pentru revelare", iar Heidegger numeste "Fiintare". O arta care exprima o noua dimensiune a omului. O noua existenta. Un nou mod de a fi. Ca si un mare poet, arta creaza un nou limbaj, stil, curent. Sa dam si aici un exemplu clasic si care si-a pierdut probabil misterul. Pe de o parte fiindca s-a tot folosit aceasta imagine pana la a fi tocita de sens. Pe de alta parte, pentru ca suntem atat de familiarizati cu aceasta metafora incat nu ne mai spune astazi nimic. Dar la origini a creat o noua dimensiune. O miscare spirituala. Un nou mod de a exista si de a ne raporta la Lume. Este vorba despre imaginea Hristica. O putem vedea cel mai bine in opera lui El Greco si Velasquez sau la renascentisti.

Vechii filosofi antici cunoasteau si au teoretizat dragostea. Insa dimensiunea Hristica a dragostei nu a fost cunoscuta filosofilor antici. Cunosteau mai multe forme de dragoste: Filos, adica dragostea pentru oameni, dragostea pe care o poarta un parinte pentru copil. Eros, dragostea pasionala, dintre un barbat si o femeie iar in cazul lui Aristotel chiar dintre doi barbati, de unde si termenul de dragoste platonica, caci dragostea dintre doi barbati putea fii atat in planul ideilor cat si sexual. Iris, dragostea pentru ideile filosofice, dragostea pentru cunoasterea dezinteresata. Dar ce nu cunoasteau era insa dragostea Agape, dragostea neconditionata.  Sigur ca termenul Agape a fost imprumtat de catre crestini de la greci. Dar folosind cu totul alt sens. Agape era dragostea care se jertfeste, dragostea eroica. In sustinerea acestor idei o sa aduc urmatorul argument.

In Republia lui Platon, Socrate se intreaba: Ce este dreptatea? Iar Thrasymachos pragamatic raspunde: nimic altceva nu este drept decat folosul celui mai tare. Si da, in fata unui asa argument Socrate ezita. Accepta pentru moment premisele cum ca, Tiranul e drept dupa legile tiranice, Monarhul e drept dupa legile pe care le da monarhia. Insa, ce se intampla cand aceste legi sunt nedrepte? Caci nimeni nu conduce pentru sine, cum doctorul nu vindeca pentru sine, cum capitanul nu navigheaza pentru sine, ci pentru echipa. Si acest argument e desfintat, caci doctorul face bine cat timp nu isi pune viata in pericol. 

In cartea a doua se ridica Glaucon si ia cuvantul. Dreptatea trebuie sa fie un bun pentru sine insusi. O categorie cum este frumosul. El este drept pentru dreptate nu pentru alceva. Omul este drept numai pentru simplu fapt ca este mai in castig sa fie drept, altfel ar fi nedrept (si nu sunt putine cauzurile in care nedreptatea e mai profitabila). Si acest raspuns este nemultumitor pentru exigentele lui Socrate. Dreptatea trebuie sa fie calitativ altceva decat nedreptatea. Limita fiind insa natura umana. Numai Zeii sunt drepti admite pentru inceput Socrate. Apoi, dupa multe incercari, Socrate atribuie aceasta dreptate Sufletului, care pare a fii o cunoastere apriori a lucrurilor, in termeni moderni ar fi Constiinta. 

Observam ca in dialogul dintre Socrate si Thrasymacos, nici unul din participanti nu se indoieste de faptul ca e drept sa faci rau dusmanului daca acesta iti atinge integritatea corporala sau credinta. Abia aici intervine principiul dragostei Agape. Pe care nu au putut-o gandi pana la capat filosofii antici. Pentru ca aceasta dimensiune a fiintei nu le era inca descoperita. Si aici a fost misterul intru revelatie. El a dat raspunsul la acea cautare din Republica: sa fii drept pentru si numai pentru dreptate inseamna sa faci bine dusmanului. Ce absurditate! Cum asa? E impotriva Naturii, ar raspunde Socrate. Nu avem nici un exemplu in natura care sa sustina aceasta absurditate. 

O alta forma de iubire este dragostea Eroului pentru Patrie. Isi da viata pentru a salva patria. Diferenta e ca acest sacrificiu este destul de pragmatic, un calcul pe care l-au facut si cei 300 de viteji cand au tinut piept persilor la stramtoarea de la Termopile. Nici un Erou nu va face un act de eroism gratuit, pentru ca altfel gestul lui ar fi lipsit de valoare. Si nu ar avea nici un sens. Asadar nu poate fi interpretat ca act artistic. Pe cand sacrificiul este gratuit, este simbolic, si este cel mai bun exemplu de Arta intru mister si pentru revelare. Nu regasim nimic practic in gest. Nici o utilitate. Ba chiar absurdul este dus la extrem. Un alt exemplu de act artistic il reprezinta Don Quijote cand elibereaza talharii.

Arta care se multumeste doar cu metaforele plastice nu poate sa depaseasca dimensiunea contextului. Arta manifest este arta cu viata cea mai scurta si cea mai efemera. In maximum douazeci de ani se pierde orice referentialitate. Si vom avea nevoie de ghid ca sa percepem un tablou cand vom fi pusi in fata lui daca vom face turul unui muzeu. Caci Istoria are un dinamism incredibil. Dar arta care iese din context poate sa fie o arta cu viata lunga. Caci se foloseste de acel mister intru revelare, care poate fi dragostea Agape, sau frumosul, sau sacrificiul.