Violenta Simbolica




Mereu m-a preocupat drama omului simplu. Aspura lui se exercita o violent simbolica, iar cei care stiu sa faca din cuvinte o sabie cu doua taisuri, ii reduc la tacere pe oamenii simplii, cu cele mai sincere sentimente. Si eu am dat inapoi cand altii m-au acuzat. Si uneori m-am simtit incapabil sa ma apar. De fapt e drama omului in genere. Imposibilitatea de a spune ceea ce este. Sa fii, din lipsa de cuvinte, mai prejos decat tine insuti. 

Intr-o disputa nu castiga cel care are dreptate, dar acela care isi sustine mai bine punctul de vedere. Tacerea niciodata nu a fost luata ca argument. Cand Iisus era acuzat pe nedrept in fata lui Pilat, fiind implorat sa spuna ceva in apararea lui, acesta a stat mut si nu a spus nimic. Ce putea spune? Nu renunti astfel la adevarul interior, ci il intaresti cu pretul tacerii tale. Caci astfel te ridici deasupra argumentelor care te condamna la moarte. Exista un Adevar care nu este enuntabil. Cand lasi armele jos si refuzi sa lupti, ai dezarmat dusmanul. Tacerea ca ultima forma de rezistenta, incapatanarea ca forma de protest. 

Pai cum, un om care nu vorbeste, nu exista? Un pom e adevarat, nu vorbeste, dar asta nu inseamna ca nu exista, ba din contra, are inteligenta lui codificata bine in fotosinteza dintre lumina si pamant. Astazi, oamenii simplii si nevinovati sunt condamnati la ani grei de puscarie. Oamenii vinovati care isi permit un avocat ies fara nici o pedeapsa. Cine mai crede in dreptate cand totul e intors pe dos? Si totusi, ma simt dator sa vorbesc in numele acelei categorii, sa fiu avocatul apararii.

O data cu omul se naste si limbajul. Deci el este crator de realitate. Intreaga lume se rezuma la un amplu discurs. Este real ceea ce se poate spune mai limpede si usor. De parca ceea ce nu se poate spune, nu exista. Adica ceea ce se poate spune se poate spune prea bine. Dar Omul este mai mult decat limbaj. Atatea sentimente si trairi inefabile sa fie aruncate la cosu de gunoi? Pe ce motiv? Ca nu pot fi rationalizate, prinse in enunt? 

Cand omul simplu iti spune, lasa ba ca stiu eu mai bine, nu e o prejudecata asa cum se zice. Specialistii in comunicare numesc asta cutume bazate pe adevarul simtului comun. Cand taranul iti spune asta, el se refera intr-o fractiune de secunda la un intreg univers, la o experienta de viata integratoare, la propriile valori si trairi, la frici colective codificate in Simboluri. Nu ai tu cum sa stii de pe pozitia de specialist prin ce a trecut el si strabunii lui. Si nici el nu iti poate explica cu cele sapte clase ce a trait intr-o viata de om. Poate ca la prima vedere e o incapatanarea, dar macar omul simplu are demnitatea sa refuze un dialog al surzilor.

Ce inseamna violenta simbolica? Nu inseamna doar sa folosesti cuvinte vulgare sau sa intimidezi verbal. Ci inseamna sa exerciti o presiune intelectuala asupra omului naiv. Inseamna sa ii pui in fata doar acele argumente de care el nu poate dispune. Prin faptul ca tu esti mai destept, nu iti da dreptul sa folosesti aceasta inteligenta speculativa doar ca sa atingi un obiectiv, caci asta se numeste manipulare. Si nu exisa obiectiv nobil atins prin mijloace manipulative. Pentru ca binele pe care crezi ca il faci poate avea un rezultat dezastruos. 

Poate ca asa se explica alienarea dintre intelectuali si mase, specialisti si popor, elite si proletari. In ambele cazuri lipseste respectul. Dar parca totusi, omul simplu are mai mult respect pentru cel cetit si cu multa carte. (David, Anticamera D, 2010)  Cam asta scriam pe blogul personal cu 12 ani in urma. Poate ca aveam sa anticipez Violenta Simbolica pe care o traim incepand cu 2020. Dispretul fata de credinta si constiinta omului. Fata de drepturile elementare, fata de ideea de egalitate indiferent de IQ, pregatire, resurse, scoala, profesie, etc. Si toate astea se intampla pentru ca Omul nu mai este recunoscut ca fiinta suprema.

De dragul diversității




Vreau sa va Imaginați o Lume perfecta. O Lume utopica. Și apoi sa va puneti întrebarea, ce fel de Lume este aceea in care nu exista nici un rebel? 

Mărturisesc ca am furat de câteva ori in viața mea. Când eram mic, ne strângeam in gasca, intram in pivnița vecinei sa furam mere din lăzi. Aveam si noi mere, dar știți cum e gustul Pomului Interzis, mai dulce ca orice. 

A doua oară când am furat a fost o minge, cu bunul meu prieten Kitty. După un campionat între școlile gimnaziale, mingea se oprise in boscheți. Am stat acolo ca Cloșca pe cuib, am urmatit-o pana au plecat toți. Am murit însă de rusine ca ne-a aflat directoarea. Dar nu mi-a zis nimic, doar s-a uitat la mine din cap pana in picioare ca și cum m-ar fi desființat: eram mai gol ca primul Om! 

Și am mai furat o data la maturitate. Nu am sa va spun ce si de ce ca sunt sigur ca nu o sa ma intelegeti și o sa fiu tratat ca Hoții de cai. Dar senzatia aia de libertate, de fericire ca am putut sa încalc normele, plăcerea de a fugi pe străzile din Florența alături de partenerii mei păcătoși, sora-mea și iubitul ei de atunci…

Nu întâmplator avem eroi ca Robin Hood. Care era de fapt (și de drept) un delicvent. Un om certat cu legea. Un vagabond, un Tâlhar la drumul mare. Un leneș. Un aventurier. Un terchea-berchea! Un romantic care corupe inima fetelor. Un pirat pe o corabie eșuată.  Pentru ca eroul reprezinta eterna lupta între Civilizație și Barbarism. 

Numai in aceasta încordare între Civilizație reprezentata de legi, norme, ziduri, valori, opusa barbarismului, reprezentat de valorile primare, intuiție, anarhie, liber arbitru, impuls, este cu putința noul. Este o formula hegeliana prin care am evoluat, de la teza la antiteza, prin sinteza. Iar eroul este omul care împinge lucrurile dincolo de limita lor acceptata de majoritatea. 

Încă o data, vreau sa va Imaginați acea Lume perfecta, utopica și sa îmi spuneti voi dacă intr-un sistem perfect, închis, desăvârșit, se poate schimba ceva? Nu, intr-o societate închisă, dictatorială, lipsește aceasta antiteza. Lipsește aceasta încordare și transformare. Au fost civilizații închise precum cea Chineza in care 1000 de ani nu s-a schimbat nimic esențial. (Decât tehnica decorativa a ceștilor de portelan de la albastru la rozul petalelor de bujori din Dinastia Ming).

Oameni buni, pana și infractorii au farmecul, rolul lor in societate. Am avut revelația  asta in cei aproape doi ani de studii in Criminologie și Psihologia delicventului.  Ca el, infractorul, ne arată unde am greșit in politicile noastre de preventie și reabilitare. Un drogat îți arată unde am eșuat ca societate. Un om al străzii cum am eșuat in empatie și politici sociale. 

Orice delicvent, fie el și criminal, dacă nu e un caz patologic, clinic, psihopat, ne pune in fata efectului pe care îl are orice reacție sau non-reacție a noastră. Dar noi ne oprim le efecte și le condamnam, pe buna dreptate, fiind neplăcute. Căci efectul e durerea, e furia, e neputința pe care o simțim colectiv sau individual. Efectul e frica! 

Inteleg ideea de social control, presiune de grup, socializare și conformism. Dar dacă toți am fi la fel, docili, integrați, acum pământul era un mare lagăr cu străzi perfecte, fără gropi, dar fără  culoare, îmbrăcați și frezați după moda lui Kim Jong Un! 

Nu suntem făcuți pentru fericirea băgată pe gat! Ne căutam esența! Nimeni nu se oprește din cautare, nici bogatul, nici săracul. 

Atat conformistul, care tine de conservare cât și rebelul care tine de curiozitate sunt ipostaze identice prin care lumea a evoluat. Fără nesupunere nu ai curaj sa te aventurezi in pădurea întunecată după ciute. Fără sa te conformezi la grup nu treci iarna, mori de frig.

Însă problema adevarata trebuie sa o căutam la cauze…și aici rolul politicului vine sa învrăjbească ca sa nu vedem adevăratele cauze. Ne arată doar efectele, fără sa își asume ca ei sunt aceia care au generat cauzele, sau noi ca societate, prin pasivitate și indiferenta. Când esti atent la motivații, vei intui apoi și scopul lor. 

Ce fel de societate vrem când obligam 80%, 90%, ba chiar 100% ca in Gibraltar sa se conformeze la normele noastre sociale? Pentru Dumnezeu, chiar de ar fi cel mai bun lucru din lume, nu va șoptește un drăcușor la ureche, măcar de curiozitate, din romantism, sa fii altfel? Nu poți sa empatizezi chiar și pentru o clipa cu rebelul din tine? 

Oare nu asta ne învață și mitul Genezei, ca aceasta lume perfecta, Edenul, Paradisul, a fost corupt de primul rebel care s-a îndoit: Oare așa a zis Dumnezeu? Oare așa au zis Autoritățile? Oare e bine sa nu ieșim din casa? Oare știința nu e infailibila? Și atunci a început schimbarea in lume. O schimbare care este dihotomica, bi- polară. 

Trăim din acest punct de vedere intr-o Lume perfecta, tocmai prin imperfecțiunea ei. Tocmai prin faptul ca posibilitățile noastre rămân deschise. Ca suntem ființe cu liber arbitru intr-un sistem determinat. Și ca oricând sistemul nostru se poate schimba, îl putem negocia, sau îl putem corupe. 

Mitul eternei întoarceri, forța ce vrea sa pună ordine in Univers înainte de marea explozie, cand totul era ca la început, perfect, uniform, desăvârșit. Doar ca între teza și antiteza, se afla un momentum: nimicul! Și doar in acest haos desăvârșit lumea noastră materială își poate atinge potențialul. 



Salvator Mundi

El Greco Salvator Mundi


Hinduismul, budismul cat si catolicismul traiesc in incordarea bipolara trup-suflet. Unii ajung la Brahman prin yoga, meditatie, altii prin penitente si fapte bune. Pentru brahmani, trupul este o piedica in cunoasterea Sinelui absolut denumit si Atman. Asa au ajuns multi oameni sa uite total de trupul lor si sa numeasca asta iluminare. Unii sa se biciuiasca, altii prin anestezie totala. Pe de alta parte, in cealalta extrema se afla stiinta. Poate si ca o contra-reactie la spiritualismul religios. Stiinta moderna sustine ca doar corpul si mintea exista, adica doar materia. 

De ce existam? Iata o intrebare cu adevarat metafizica, pe care ar  fi trebuit sa o fi ridicat inca de la inceput. Intrebare care are diferite abordari in functie de viziunea noastra asupra Lumii. La crestini intrebarea se transforma in De ce am venit pe lume?, la budismul zen  Care este realitatea ultima? Atat materialistii cat si crestinii incearca sa raspunda la aceasta intrebare printr-o alta intrebare: Are istoria un scop?  Raspusnul dialectic al lui Hegel, preluat apoi in materialismul lui Marx, pare sa dea un sens Istoriei, este afrimativ, DA, are! Cu alte cuvinte, existenta are o logica si un sens. 

Crestinii au preluat din cultura iudaica, prima religie care pune Istoria ca motor al existentei noastre, aceasta idee dar cu accentul pus pe Sfarsitul Istoriei.  Daca evreii acordau o importanta mai mare Inceputului Istoriei in Geneza cu spita neamului, regii, imparatii, profetii, care sunt agenti ai Istoriei Mari, crestinii dau o importanta mai mare Sfarsitului Istoriei prin Apocalipsa. Dar sa vedem care este viziunea stiintifica asupra Istoriei si apoi cea a simtului comun. Pai Darwin spune tot. De la simplu la complex. Deci exista o Istorie. De la roata la avion si nave spatiale. Nu putem vorbi de Istorie fara un sens si un scop. 

Dar are Istoria un sens? De aceasta intrebare depinde raspusnul la prima problema, De ce existam? Am sa plec de la premisa ca existenta are un sens, dar ca sensul nu este unul Istoric. 

Asadar, nu mai legam existenta de sensul ei istoric. Existam dar fara acest De ce. Existentialistii au intuit bine problema, dar fara acest de ce au ajuns la disperare si la non-sens, nihilism. Faptul ca existenta nu isi pune problema sensului, ma face sa cred ca ea Este si doar Este. Numai omul isi pune problema sensului. Si atunci creaza o poveste. O istorie, o religie dogmatica. Tocmai de aceea toate aceste intrebari, chiar si cele de tip stiintific, isi au baza in fondul metafizic al cunoasterii. Suntem si atat. Asadar, sintagma carteziana a ergo cugitoului este una de tip stiintific. Caci numai ceea ce poate fi gandit poate avea un sens. 

Sa revenim la problema religioasa. De ce jonglez intre stiinta si religie, sensul istoriei si existenta? Pentru ca pe undeva pe aici intuiesc problema. Ne ratacim undeva pe drum. Si am sa iau ca explicatie simbolica pe Iisus. Din punct de vedere teologic el pare sa vina sa implineasca Istoria, adica profetii. Dar cum are loc aceasta sinteza dintre Istorie si Anistorie? Prin dialectica trup-suflet ca la celelalte religii? Nu. Si tocmai asta e interesant. Corpul capata spiritualitate. Materia este insufletita. Cand spune, luati mancati, acesta este trupul meu! Materia devine una animista, pentru ca trupul este sacru.

Sensul existentei nu este unul Istoric. Daca nu este unul Istoric, atunci nici o intrebare nu isi are rostul. Suntem pentru ca doar asa, in prezentul continuu al fiecarui om, lumea Exista! Suntem pentru a da realitate. Si orice realitatea este buna! Orice Lume este perfecta si orice Lume este buna in comparatie cu Nimicul. Sensul nostru e de a fi aici o Lume. O lume incepe sa fie de la primul atom. O sa numim aceasta constiinta Monada, termen consacrat de Leibniz. Monada este singura substanta adevarata ca entitate spirituala. In jurul acestei Monade se organizeaza electronii, atomii, universul. In jurul acestei inteligente apare materia, Universul asa cum il vedem cu miliardele de stele si galaxii. 

Eu sunt din Lumina, spune Iisus. Voi sunteti Lumina Lumii. Nu, nu este vorba de Istorie aici, nici de lupta dintre bine si rau. Este vorba despre a fi si a nu fi. In Lumina obiectele sunt. In intuneric ele nu mai sunt decat niste concepte ale constiintei. Platon avea dreptate, sunt doar idei ale unei realiati posibile. Tot ceea ce ne imaginam este posibil, caci materia se creeaza si recreeaza dupa propria noastra idee. Iata dar de ce intrebarea nu isi are sensul, pentru ca ajungem tot la noi. Fenomenologic! 

Totul este posibil! In aceasta privinta nu putem compara o Istorie cu alta. O existenta cu alta. Pentru ca ea este deplina numai in Lumina. Nimic nu este mai real sau mai adevarat. Istoria este o scoatere din ascundere a lucrurilor, heideggerian vorbind. In aceasta munca de santier, sensul Omului este acela de a pune ordine in Univers. Cum se poate asta? Prin constiinta lui. Materia nu exista in afara constiintei. Experimentul lui Erwin Schrodinger este evident. Atomii se organizeaza in functie de subiect/observator. 

Raul este simbolizat de fortele Intunericului. Binele este simbolizat de puterea Luminii. Iar acesti termeni nu au nimic din moralitatea noastra religioasa. Nu, trebuie sa ii gandim dincolo de bine si de rau. Intunericul nu este decat un simbol al non-existentei. Lumina este un simbol al existentei. Suntem Lumina! Avem in noi cunoasterea, dar a cunoaste nu inseamna a gandi, cum spune Descartes. De cand ne nastem avem in noi arhetipul acestui Univers. Fara aceasta intuitie a priori nu ar exista nici ideea de masa, ideea de scaun, ideea de timp sau spatiu (care sunt facultati ale subiectului). 

Raspunsul de ce existam nu poate crea o Lume. Ci doar fiinta, ca prezent, ca Lumina, poate da realitate materiei. Din acest punct de vedere, Iisus este Omul Complet, caci el vine sa uneasca trupul cu sufletul, materia cu Lumina, suferinta cu iluminarea. Cand spune ca Imparatia mea nu este de aici, sau dati Cezarului ce este al Cezarului, el reduce Istoria la micile certuri de salon. La nivelul miliardelor de Galaxii, Istoria pare un joc intelectual nesemnificativ. Constiinta omului face ca Soarele sa rasara si sa apuna pe cer. 

Putem spune o data cu bosimanii din Africa, suntem fiii Luminii! Tot ce exista, exista datorita Omului. Simbolic Lumina reprezina existenta, iar Intunericul, nonexistenta...ca Dumnezeu este Lumina si nici un Intuneric nu este in El. Umblati ca fii ai Luminii. Pentru ca roada luminii e in orice bunatate, dreptate si adevar. Cata vreme aveti Lumina printre voi, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii. 1 Ioan 1-5; Efeseni 5:8; Ioan 12:36.  Asadar, suntem pentru a ca fara aceasta Lumina din noi, Universul material nu poate exista. 

 

Vechiul si Noul Puritanism




Am adaugat acest articol in anul Domnului 2021, luna lui Brumar, la cele mai jos amintite, iată cateva idei despre noul puritanism de tip stiintific, laic, social, care isi are originea in cele mai vechi ritualuri religioase. 

In mitologia ebraica, exista un cod foarte strict cu privire la ce e curat si necurat. Pe langa animalele curate si necurate, existau oameni curati si necurati. De exemplu, femeile la ciclu. Erau considerate necurate. Sau leprosii. Sau daca te atingeai de un animal mort trebuia sa strigi "necurat", ca lumea sa se fereasca de tine. Ba inca erau Orase-Cetati curate si necurate. Unde erau izolati oamenii necurati. Exista si un ritual de spalare a mainilor. 

Ceea ce se intampla astazi este un fel de a transmite mai departe aceste coduri si comportamente. Esti curat daca nu ai intrat in contact cu un posibil contaminat. Esti curat daca ai un pasaport verde care sa dovedeasca asta. In termeni clinici vorbind, am devenit o societate obsesiv-compulsiva. La tot pasul ti se spune cum sa te speli pe maini. Esti curat daca platesti ritualul de curatire la Templu, care este un proces complicat si numai initiatii il pot oferi.

Sigur, daca totul se rezuma la sanatatea omului, la igiena, atunci nu ar fi o problema. Doar ca extrapolam puritanismul nostru in orice domeniu. Am fost toti sedusi de puritanismul luptei anti-coruptie. Daca am fi luat legea in mana, ar fi trebuit sa inchidem toata tara. Cine nu a încălcat legea macar o data in viața lui și nu a fost sancționat? Nimeni nu scapa de litera legii. Toti suntem condamnabili! Ochi pentru ochi si dintre pentru dinte nu duce decat la o societate de orbi!

Adaugam acest puritanism ideii de revolutie verde. Orice revolutie a plecat de la o idee pura. Socialismul marxist voia sa purifice clasele sociale. Nazismul era un puritanism de tip rasist. Fascismul un puritanism de tip national. Acum vrem sa purificam aerul. Iata ca noul puritanism de tip ne declara pe toti, necurati! Prin faptul ca existi, contaminezi natura. Esti vinovat de faptul ca produci carbon când respiri. Si aici recunoastem simbolic ceea ce religia numeste ca fiind pacatul originar. 

Emil Durkheim foloseste un termen interesant pe care nu stiu sa cum sa il traduc. Normlessness. Contrar teoriei din Tratat despre Sinucidere(1897) si Diviziunea muncii in societate, cred ca o societate normala are nevoie de o doza importanta de normlessness. Pentru ca asa functioneaza Natura. Cine nu impinge normele la limita dintre curizoitate si conservare nu poate evolua. O societate inchisa este o societate unde normele nu pot fi discutate si nici evaluate (vezi societatile rurale). Din punctul asta de vedere, cele mai putin corupte societati sunt si cele mai inchise. Vezi cazul Chinei si Coreei de Nord. 

Se formeaza o rezistenta la cultura de baza si o presiune tacuta care erodeaza pe termen lung propriile norme. Sigur, termenul are o nota antisociala in viziunea autorului. Eu vad in asta un lucru bun. Delicventa fiind o forma de control al Sistemului. Cand delicventa creste e un indicator bun ca politica sociala nu functioneaza. Mai apoi Robert Merton va prelua termenul de anomie de la Durkheim pentru a explica delicventa in societate prin cele 5 modele: Coformitate, Inovatie, Ritual, Izolare, Rebeliune.

Puritanismul si-a gasit locul ideal in stiinta sub diferite forme. Prin metode sociale, politice si tehnice, vrem sa purificam natura, adica sa eradicam: pandemiile, bolile, moartea, clima, viata, credintele, absolut totul. Nu este un lucru rau per se. Dar prin ce metode? Caci scopul nu scuza mijloace. Optimismul acesta naiv vine dintr-o intelegere tot mai redusa ca natura este doar materie. Iar din aceasta confrunare dintre materie si stiinta, rezulta Istoria (vezi meterialismul dialectic de tip marxist). 

Greseala pe care a facut-o MARX, a fost sa mearga pe urmele dialecticii lui HEGEL, si sa vada istoria destul de liniar si simplist,  ca devenire, de la simplu la complex. Nu, ISTORIA nu are nici inceput nici sfarsit. Ea este doar un proces relativ, subiectiv. Tocmai de aceea nu putem impune o viziune pura asupra ISTORIEI. Nu exista decat evenimente pe care noi le dam importanta. Iar importanta lor este data de poveste, de firul narativ. Ne construim propria realitate prin discurs. Si acest discrus este influentat de puritanismul de tip religios. Asta e tot!




Vezi in continuarea acestor idei articolul   "Corpul ca forma de Religiozitate." https://artcomview.blogspot.com/2015/11/corpul-ca-forma-de-religiozitate.html

A manca sau a nu manca, a consuma anumite alimente sau a consuma altele, dincolo de aceasta dilema, actul in sine capata tot mai mult ceea ce a fost la origini, una act moral. As spune sacru, dar cum sacralitatea a fost prealuata astazi tot mai mult de partea ei rationala si stiintifica, prefer sa lucrez cu termenul de moral sau etic. Se pune problema moralitatii atunci cand se sacrifica anumite fiinte pentru a fi mancate? Puteti citi aici mai multe despre Corpul ca forma de religiozitate.

Durkheim, Emile. The Division of Labour in Society. Trans. W. D. Halls, New York: Free Press, 1997,

Inteligenta Simbolica II




Materialismul dialectic de tip neo-marxist declara ca tot ceea ce nu este verificabil prin metode stiintifice sa fie trecut la capitolul... conspiratii! 

Ei bine, greseala pe care o face este aceea ca nu intelege forta simbolica a imaginilor. Pentru ca un Simbol nu se refera la un obiect, la o realitate concreta (depasind eroare referentialitatii a simbolului corespondenta, semnele, cifre si litere) ci se refera la un concept mental. Ei bine, impotriva acestei logici, neo-marxismul instaureaza ceea ce am cunoscut in comunism ca fiind, cenzura. Arta prin definitie e o conspiratie. Religia, din moment ce crede in viata de dupa moarte este o conspiratie. Hahaha, ce absurd, cine poate dovedi prin metode empirice ca exista viata dupa moarte? Imaginatia reprezinta un pericol, cel mai mare! Asa intelegem de ce arta contemporana a devenit un simplu manifest, militantism si se afla in sfera imediatului, a conceptului, ci nu intru mister si pentru revelare (vezi Blaga).

Pe langa inteligenta Emotionala, IQ, Artificiala, Omul are un mic atuu, inteligenta Simbolica. Cand nu intelegem, cand ceva este deasupra comprehesiunii, reprezentam imagini simbolice. Mitul Sacrificiului, Mitul Salvatorului sau mitul Anti-Christului. Singura forma de a te opune opresiunii este inteligenta Simbolica. Cand Inteligenta practica va depasi ratiunea vom tinde spre a ii da o putere Dvina sau una Demonica, in functie de ceea ce ne inspira Imaginea Puterii. Va fi pe buna dreptate dezlantuirea fortelor ancestrale si nu va fi nici mai mult nici mai putin decat Magie. Lumea magica se va intoarce printre muritori cu Zeii ei, cu forte la care omul este doar un simplu spectator si uneori intermediar. Stiinta va deveni ceea ce a fost dintotdeauna, Religie. Da, Religie si nimic atlceva. Cult. Căci exista o fizica care nu poate fi redusă la legile materialismului (vezi Planck, Heisenber,  Schrodinger). 

Pe de alta parte religia pregateste Salvatorul (Tatucul, Autoritatea). Mitul celor O mie de ani de pace, Noul Ierusalim, Strazi de aur, prosperitate si viata vesnica. Aici religia se intalneste cu stiinta, care promite ca va rezolva prin Inteligenta Artificiala nevoile omului, ca va face o societate perfecta si ca multe boli vor fi eradicate. Aici relgia pregateste terenul stiintei care devine astfel crez, cult si fantaism. Sa nu uitam totusi aceasta dorinta a omului de a fi nemuritor. Sa nu uitam acei programatori care si-au droit sa-si scape parintii de Alzheimer. Sa nu uitam dorinta unui Faraon de a devei nemuritor si de a sacrifica idealul a sute de ani si zeci de mii de oameni pentru a face o piramida care sa îl faca nemuritor. Asadar, sa nu ne mire de ce puterea s-a folosit mereu de imaginile si simbolurile religioase pentru a controla libertatea maselor.

Ce putem invata de la religii pentru a fi pregatiti unei astfel de realitati care nu mai e de mult o conspiratie? Putem invata scepticismul. Acel scepticism care ne face putin conservatori si retrograzi. Acel scepticism care nu accepta uniformizarea. Putem invata din simbolismul religios faptul ca Fiara va avea o imagine si ca toti oamenii se vor inchina ei. Religia ne invata sa nu ne punem toata increderea in imaginile Puterii. Avand aceasta retinere putem sa ne pastram demintatea de Om. Tocmai de aceea adevaratele simboluri sunt Universale. Capata sens indiferent de epoca si cultura in care sunt folosite. Caci nu se refera la o imagine concreta, ci la un concept mental, la un fascicul de semnificatii. Cunoasterea vine pe latura inconstient-colectiva si codifica experientele traumatizante ale istoriei. Fiara va fi identificata cu puterea absoluta, trianica, indiferent de epoca si cultura. 

Daca Nietzsche anunta Supraomul (prin moartea lui Dumnezeu), iata ca Omul anunta nasterea unei noi Divinitati dupa chipul si asemanarea noastra. Inversand raportul. Asa se explica de ce toate filemele SF sunt de fapt dupa chipul nostru, adica antropomorfizate. Inteligenta artificiala este una personificata. Pentru ca omul este material va devei in scurt timp una materiala. Nu doar un soft intr-un computer. Va fi oracolul nostru. Asa cum astăzi verificam vremea înainte de a ieși din casa, națiuni, corporații și guverne vor întreba care este calea cea mai scurta de urmat. Zeii au coborât deja printre oameni. Zeii atotștiutori. Iar noi, infantilizati, niste copii care nu pot avea grija de ei înșiși!

Daca hrana acestei inteligente este fiecare bit de informatie pe care omul il creaza, atunci suma va fi un fel de EU Colectiv. Cu alte cuvinte va fi o inteligenta colectiva. Va fi suma tuturor oamenilor. Ma tem insa de fortele inconstiente ale Eului Colectiv, din moment ce in istorie aceste forte collective au dus la cultul personalitatii. Deci la o forma de religie. Orice decizie luata de un Ai care a atins gradul Singularitatii va fi greu de înțeles. Iar ce nu putem înțelege nu se mai cheamă rațiune chiar dacă în spate are legile fizicii. Devine religie. 

Asadar, religia are atat imaginile puterii (prin acele simboluri ale Salvatorului) cat si imaginile anti-puterii (prin simbolul Fiarei din Apocalipsa si cartea lui Daniel). Solutia ar fi ca religia sa nu devina un Cult. Pentru ca doar asa simbolul ei va ramane viu in afara manipularii inteligentei de orice fel. Religia trebuie sa fie de fapt bunul simt. Caci bunul simt nu tine de inteligenta artificala, de logica, de calcule, ci de ceea ce ne face de fapt oameni. Bunul simt ne spune ca nu orice e posibil doar pentru ca are o justificare justa in spate. Caci argumentele rationale tind sa devina opresive. Iar mitul Eficientei noul Cult. Nu tot ceea ce aduce prosperitate e neaparat bun pe termen lung. Dovada problemele post-industriale. 


Epilog. 

Din moment ce nimic nu se pierde ci totul se indexeaza, aceasta pagina contribuie la crearea viitorului, la aceasta inteligenta colectiva. Asadar, ganditi de bine scrieti de bine, caci mai devreme sau mai tarziu totul se va intoarce la noi. Vom trai intr-un mare eu colectiv sau ne vom apara dreptul la individualitate? Ne vom intoarce la originile noastre nediferentiati de lumea animalelor, traind intr-un primitivism fata de aceasta Inteligenta? Ne va lua povara alegerii? Si ne vom lasa libertatile unei forte pe care vom inceta a mai intelege-o? Ne vom multumi sa privim lupta dintre Zei ca la un spectacol?

Apariția Singularitatii va deschide cutia Pandorei. Va putea explica orice mai puțin un singur lucru. Mitul Sacrificiului. Nu va intelege sub nici o forma ce s-a intamplat la Cruce. De ce aceasta civizliatie a ales sa isi sacrifice Eroii? De ce a ales sa se autodistruga?  Sau poate va avea propria ei interpretare, pentru o noua etapa a evoluției e nevoie de sacrificiu uman. Iar acest sacrificiu nu mai este un om ci însăși întreaga Umanitate. Contradicția este însă aici, sacrificiu e un act voluntar și nu are valoare dacă vine din disperare. Sacrificiul trebuie sa fie din dragoste, voluntar, liber consimtit.

Don Quijote. Eroul clasic vs Eroul crestin


Don Quijote vazut de S. Dali

Preamarite Stapane! Bunule Domn! Prea bunul meu, Domn! Suverana Stapana! Si orice prolog incepe cu faptele Marelui Hildalgo Don Quijote de la Mancha, cunoscut  pentru faptele lui de vitejie printre altele si Cavalerul Tristei Figuri. 

Ce inseamna a fi un om Bun? Genealogia Moralei lui Nietsche si etica crestina este o combinatie aproape imposibila. Nietzsche considera ca la originea lor, faptele bune, marinimia si gratierea erau atribute detinute de omul nobil, de conducatori. Caci numai ei isi permiteau sa faca binele, ei avand mijloacele si puterea necesara. Numai omul nobil este considerat bun, etic si moral, considera Nietzsche. Etica crestina apare astfel ca o revolta a sclavilor in morala. Nu, vor spune cei saraci, putem fi si noi buni, drepti, frumosi si nobili.

Dar ce face Don Quijote? Pentru a isi dovedi marinimia el pleaca intr-o aventura. Dar nu orice aventura. El il tocmeste pe Sancho, care este asadar supusul spre care se indrapta toata aceasta bunatatea a Stapanului. Don Quijote este un om nobil. Numai un om nobil poate face binele. Caci el are puterea si mijloacele sa faca binele. Ceilalti doar imita puterea, caci nu au mijloacele. Sancho vrea sa fie Guvernator de Insula, sa dovedeasca ca poate fi si el un om bun si marinimos. Iar Don Quijote nu de putine ori tanjeste la bogatii, nu pentru el, ci pentru Dulcinea ca sa i le puna la picioare si sa ii dovedeasca ce inima mare are.

Pana aici Don Quijote e conform moralei nitzscheniene. Ca sa isi arate puterea, elibereaza pe acei talhari. E un gest de bunatate egoist, prin care isi dovedeste inca o data in plus caracterul nobil. Doar ca talharii isi dau seama ca nu are nici puterea nici mijloacele sa-i gratieze si atunci il ironizeaza si il talharesc. Don Quijote nu face binele in mod gratuit. El face binele pentru ca reprezinta un Ordin Cavaleresc si asta il imputerniceste. Nu oricine poate sa elibereze talhari. 

Conform eticii crestine, bun este omul care pune pe altii mai presus de sine. Renunta la instinct si daca e nevoie devine autodistructiv. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti nu mai e suficient. Ci aproapele trebuie iubit pana la sacrificiu. Este bunatatea lui Isus care se da pentru omenire. Vaduva care isi da ultimii doi banuti la templu rastoarna acest raport dintre putere si morala. La asta se refera Nietzsche cand foloseste sintagma revolta sclavilor in morala. Isus este un erou care eliberaza Omul, spre desobeire de Don Quijote, mijloacele cu care o face este o forma de Putere, dar nu una materiala, ci una spirituala. 

Don Quijote este mai degraba un erou clasic decat un erou modern. El este un om bun conform cu natura lui, nu impotriva naturii. Mandria este un atribut important la omul moral. Pe cand la etica crestina devalorizarea eului este un act moral si mandria precede caderea in pacat. Eu, Don Quijote de la Mancha! spune eroul lui Cervantes cu orgoliu. Sigur ca sunt multe asemanari cu Cavalerul Tristei Figuri. Intoarce si celalalt obraz nu este un principiu moral, decat in crestinism. In dialogurile lui Socrate nu poate fi gandit binele acesta. Vom observa ca dupa o astfel de moralitate este nostalgic Nietzsche.

Vechii filosofi antici cunoasteau si au teoretizat binele. Insa dimensiunea hristica a dragostei nu a fost cunoscuta filosofilor antici. Cunosteau mai multe forme de dragoste: Filos, adica dragostea pentru oameni, dragostea pe care o poarta un parinte pentru copil. Eros, dragostea pasionala, dintre un barbat si o femeie iar in cazul lui Aristotel chiar dintre doi barbati, de unde si termenul de dragoste platonica, caci dragostea dintre doi barbati putea fii atat in planul ideilor cat si sexual. Iris, dragostea pentru ideile filosofice, dragostea pentru cunoasterea dezinteresata. Dar ce nu cunoasteau era insa dragostea Agape, dragostea neconditionata. 

In Republia lui Platon, Socrate se intreaba: Ce este dreptatea? Iar Thrasymachos pragamatic raspunde: nimic altceva nu este drept decat folosul celui mai tare. Si da, in fata unui asa argument Socrate ezita. Accepta pentru moment premisele cum ca, Tiranul e drept dupa legile tiranice, Monarhul e drept dupa legile pe care le da monarhia. Insa, ce se intampla cand aceste legi sunt nedrepte? Caci nimeni nu conduce pentru sine, cum doctorul nu vindeca pentru sine, cum capitanul nu navigheaza pentru sine, ci pentru echipa. Si acest argument e desfintat, caci doctorul face bine cat timp nu isi pune viata in pericol. 

In cartea a doua se ridica Glaucon si ia cuvantul. Dreptatea trebuie sa fie un bun pentru sine insusi. El este drept pentru dreptate nu pentru alceva. Omul este drept numai pentru simplu fapt ca este mai in castig sa fie drept, altfel ar fi nedrept (si nu sunt putine cauzurile in care nedreptatea e mai profitabila). Si acest raspuns este nemultumitor pentru exigentele lui Socrate. Dreptatea trebuie sa fie calitativ altceva decat nedreptatea. Limita fiind insa natura umana. Numai Zeii sunt drepti admite pentru inceput Socrate. Dupa multe incercari retorice, Socrate atribuie aceasta dreptate Sufletului, care pare a fi o cunoastere apriori a lucrurilor, in termeni moderni ar fi Constiinta

Observam ca in dialogul dintre Socrate si Thrasymacos, nici unul din participanti nu se indoieste de faptul ca e drept sa faci rau dusmanului daca acesta iti atinge integritatea corporala sau credinta. Abia aici intervine principiul dragostei Agape. Pe care nu au putut-o gandi pana la capat filosofii antici. Pentru ca aceasta dimensiune a fiintei nu le era inca descoperita. Si aici a fost noutatea si morala crestina de care este revoltat Nietsche. Isus a dat raspunsul la acea cautare din Republica: sa fii drept pentru si numai pentru dreptate inseamna sa faci bine dusmanului, adica sa intorci si celalalt obraz. Ce absurditate! Cum asa? E impotriva Naturii, ar raspunde Socrate. Nu avem nici un exemplu in natura care sa sustina aceasta absurditate. 

O alta forma de iubire este dragostea eroului pentru Patrie. Isi da viata pentru a salva Patria. Diferenta e ca acest sacrificiu este destul de pragmatic, un calcul pe care l-au facut si cei 300 de viteji cand au tinut piept persilor la stramtoarea de la Termopile si Ulise care cauta nemurirea numelui. Nici un Erou nu va face un act de eroism gratuit, pentru ca altfel gestul lui ar fi lipsit de valoare. Pe cand sacrificiul gratuit si fara sens si-a gasit sensul istoric in performance-ul lui Isus pe o cruce de lemn. Este un gest artistic, nu un gest eroic sau drept dupa morala clasica. Un gest gratuit, simbolic. Nu regasim nimic practic in gest. Nici o utilitate. Nici macar un protest, din moment ce nu se lupta cu o autoritate, nu se revolta impotriva nedreptatii.

Don Quijote este mai aproape de aventurile lui Ulise decat de cele ale lui Isus. Dar prin dragostea fata de Dulcinea si prin imaginea Tristei Figuri se apropiere de eroul crestin. Intelege importanta sacrificiului, intelege ca a iubi absolut inseamna sa pui pe celalat mai presus de tine. Si nu conteaza daca primeste sau nu inapoi iubirea. Dulcinea este o dragoste care se implineste in absolut. Idealul iubirii il trimite pe caveler la drum, iar pentru a iubi este nevoie de o inima nobila. Don Quijote nici macar nu o cunoaste pe adevarata Dulcinea care miroase a usturoi. El pune in om imaginea divina. Caci ce este iubirea, daca nu proiectii ale omului din noi?

Iata cum in schita desenata de Dali Don Quijote seamana mai mult cu Sfantul Gheorghe ce se lupta cu Balaurul ce scupia foc si pe care il strapunge in gura cu sulita, asa cum Don Quijote se lupta cu Morile de Vant, Uriasi ce simbolizeaza fricile individuale regasite in imaginarul colectiv. Don Quijote devine o sinteza intre etica crestina si morala nietzscheniana, intre eroul clasic din Odiseea lui Homer si eroul modern din Noul Testament ca simbol al idealismului, a noii lumii fara frontiere si fara clase, a celor care pot fi nobili, buni,  drepti, marinimosi nu doar prin mijloacele materiale sau titlurile nobile mostenite. Don Quijote devine un erou romantic, nu doar un erou clasic. Pentru ca desi e nobil prin nume, ii lipsesc mijloacele cu care sa isi dovedeasca morala.


Ce este Arta?

Vas lut Minotaurul Grecia Antica

Am sa pornesc de la premisa ca Arta poate fi orice manifestare subiectiva a unui fenomen. In termeni heideggerieni, este scoaterea fiintei din ascundere si fiintarea in deschisul Adevarului. Arta este modul prin care Lumea i se descoperă omului prin obiect. 

Sunt masinile de pe strada Arta? O mazgalitura din pix pe o foaie? Dar o urma lasata de un avion pe cer? Conform premisei de la care pornesc, ar fi logic sa spun ca da. Asa este, orice masina, orice mazgalitura, orice urma, obiect, subiect, manifest, fenomen, poate fi arta. Dar o arta posibila. Exista ca forma latenta, dar care inca nu s-a revelat subiectului. Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi (Blaga). In infinitatea asta de posibilitati si forme pe care le poate lua pamantul, ce este Arta? 

Iata cum putem scoate din masa amorfa a lucrurilor, a automobilelor care circula pe strada, o singura masina. Ea este scoasa din ascundere si dintr-o data capata sens. Un sens de care nu am fost constienti. Ca si cum masina nu ar fi existat pentru noi. Ca si cum nu am privit-o niciodata cu ochii deschisi. Masina inca nu se afla in deschisul Adevarului ca sa poata fiinta. Ea exista ca forma nedefinita si amorfa a traficului urban. Dar daca iau aceasta masina, indiferent de marca, culoare, aspect, o spal si o repar, apoi construiesc un piedestal intr-o intersectie sau muzeu si o expun, atunci totul se schimba. 

Bine, bine veti spune, dar o expun si cei care vor sa o vanda! Da, corect! Dar nu cu intentia de a fi scoasa din ascundere. Caci se vand masini in serie. Dar nu despre a fi unicat sau in serie este vorba aici. Caci poate fi unicat si sa nu fie diferentiat de masa totala a masinilor. Cand am pus insa o masina oarecare pe piedestal, eu am scos in fata ideea de masina (emotia daca este vorba de o arta senzoriala). Priviti oameni buni cu alti ochi aceasta masina. Priviti ca pe o manifestare a spiritului in actiune. Priviti-o ca pe o realizare subiectiva a cunoasterii de sine. Priviti-o ca pe un lucru ce ni se descopera pentru prima data. Ca pe un lucru picat din cer. 

Sigur ca nu mai putem privi masina in adevaratul ei sens pentru ca suntem absorbiti de totalitatea lucrurilor. De utilitatea lor. Dar daca nu am cunoaste nimic despre tehnica moderna, daca am putea sa ne imaginam aceasta masina ca pe o forma de viata, ca pe un salt ontologic, ca pe o revolutie a spiritului, cu siguranta ni se vor deschide ochii. Asadar orice lucru, obiect, semn, au o valoare latenta si un potential artistic. Si orice manifestare subiectiva poate fiinta in deschisul Adevarului daca are o intentionalitate. 

Dincolo de aceasta definitie disting un adevar particular si un adevar plural. Cel particular, tine de cultura, intelegere, context, etc. Nu toti vor intelege ce ai vrut sa spui cand ai expus o masina oarecare. Uneori trairea e rationala, in planul intuitiei pure, nu al senzatiei. Asta nu inseama ca ceea ce nu iti creaza emotie nu e Arta (nu e pentru tine cand reduci totul la particular). Adevarul plural, o data ce opera a fost scoasa din pamant, ea se afla in deschiderea care cuprinde toate manifestarile subiective ale omului. A nu se intelege ca adevarul plural este si universal, ceva ce transcede timpul si spatiul nostru. Sa credem ca exista o realitate dincolo de subiect/obiect este o pura speculatie teologica. 

Sa presupunem ca din intamplare vom descoperi un vas de lut in timp ce sapam o fantana. Scoatem vasul din pamant, putin ciobit si il stergem de praf si observam niste desene ciudate. Si daca ne vom apleca si mai mult asupra figurilor, vom distinge o faptura cu copite. Dar nu este un cal, nu este nici un taur, pentru ca pare ca are fata unui om. Intoarcem vasul pe toate partile si vedem o scena de razboi. Si poate candva acest vas facea parte din multimea vaselor. Si poate ca singurul scop era sa potoleasca setea. Dar noi il scoatem din ascundere si il expunem intr-un muzeu. Pentru ca dincolo de simpla lui utilitate, el ne releva o Lume. Ne spune ceva despre spiritul acelor civilizatii intrate in pamant. Si dintr-o data vasul care avea o utilitate strict practica, devine Arta. Si arta decorativa si figurinele pictate pe vas sunt valoroase prin sine. 

La fel se intampla si cu o unealta. Sau cu o moneda pe care am descoperit-o si o numim tezaur. Dar nu pentru valoarea ei intrinseca. Caci valoarea ei in aur nu este aceeasi cu valoarea ei nominala. Nici un nebun nu se gandeste sa o topeasca ca Arta are valoare. Pentru ca pe acea moneda este batut chipul lui Alexandru Macedon. Si chiar daca acel chip nu ne spune nimic despre trasaturile reale ale lui Alexandru Macedon, el reprezinta idealul unei Civilizatii, destinul si visele ei. Moneda care avea o utilitatea practica, de schimb, o valoare intrinseca, scoasa astfel din ascundere si expusa publicului, devine Opera de Arta. 

Cei care si-au cumparat o masina s-au atasat cumva de brandul ei, de simbolurile marcii atat din motive obiective cat si subiective. Nu de curand mi-am schimbat masina. Inainte aveam un Citroen iar acum am un Opel. Si dintr-o data mi se pare ca multi dintre soferi si-au schimbat si ei macara o data cu mine. Ca orasul s-a aglomerat cu masina mea. Pentru ca vad tot mai multe masini Opel Astra. Sigur ca nu este adevarat si ca nu s-a inmulti peste noapte numarul de masini Opel. Numai ca eu am devenit constient de marca aceasta. Inainte vedeam mai mult Citroen. Si vreau sa spun ca aveam un model chiar foarte rar, cu perne de aer pe care nu il vezi prea des prin Bucuresti. 

Iata cum dintr-o data o masina incepe sa existe pentru mine si sa nu mai fie o simpla marca. A iesit din masa amorfa a masinilor. Dar a ramas in masa amorfa a brandului. Acelasi lucru se intampla si cu zgomotele de fond. Eu nu inteleg scandalul asta de zgomote DADAiste. Asta nu e Arta! ar spune un profan. Ba da! Este! Pentru ca din masa amorfa a zgomotelor de fond un sunet ti se descopera altfel. Ca intr-o padure cand devi prezent si constient de faptul ca existi, totul canta in jurul tau. Pasarile pe care alta data nu le observai. Norii. Copacii! Ei devin Opera de Arta a unui Creator. Dar pentru ca obiectele sa fiinteze, ca Templul sa se ridice din Pamant, pentru toate astea e nevoie de un Om. 

Pisoarul lui Duchamp trebuie privit tot din aceasta perspectiva. Obiectul iese din general si devine obiect de sine statator. Apoi, pisoarul chiar e un Icon al modernitatii. Romanii nici azi nu il au in scolile de la tara. Dovada ca modernitatea se lasa asteptata. Daca mai observam inca ceva la pisoar, este intors invers, cu alte cuvinte, nu este expus cu utilitatea lui practica. Daca vrei sa te pisi in el vei urina pe propii pantofi. Obiectul nu mai are utilitatea lui de fabrica. Devine o metafora sau o idee. Sigur, o metafora bazata pe poanta, nu pe metafora revelatoare. Si aici putem face diferenta intre o arta majora si o arta minora dupa Blaga.

Poftele unei femei gravide



Mai am 4 săptămâni pana nasc și profit de fiecare plăcere a gustului. Cu o punga de VIVA in fata, o mână înfiptă in ea și cu cealaltă mână pun pe foaie plăcerile unei femei gravide.  Raehla K.

Inainte sa raman gravida ma vedeam mâncând morcovi și lucruri serioase, sănătoase, sa beau doar freshuri de legume și ca dulciuri numai fructe. Trebuia sa traiesc cat mai sanatos pentru copilul meu. Unele femei renunta la tigari, altele la cafea, dar eu? Cert este ca socoteala de acasa nu bate cu cea din targ, si pusa in fata raftului, am facut mereu alegerile cu inima, sau cu papilele gustative. 

Sarcina m-a purtat timp de aproape noua luni prin copilărie, la mirosul copilăriei și al gustului de odinioara. Ce ciudat a fost anul acesta si cât dor de copilărie câta nevoie de mama, de cineva care este acolo lângă mine. Mi s-a facut dor de tortul mamei de clătite, de biscuiți, tortul de pâine, budinca, prăjitura aia buna foietaj la mijloc care avea budinca de vanilie ce devenea mai buna peste noapte cand se inmuia. Gogoși, pișcoturi, fagure, nuci,cornulețele umplute cu rahat, gem, marmeladă, crema....fidea cu lapte, orez cu lapte. 

Saptamana asta am lasat nostalgia de o parte si am luat o tava, am uns-o cu putin unt si am bagat-o la cuptor cu brânza si macaroane. Chiar daca am o usoara intoleranta la lactoza si gluten. Sunt gravida si am dezlegare de la orice. In plus, cred ca numai asa putem sa ne formam o imunitate cat mai larga, gustand cate putin din orice. 

Azi as fi mâncat mancarea de praz cu măsline și limba de vita. Când tăia tata vitelul, mama ne facea creierul prăjit atunci proaspăt. Cârnați de la oala conservati in grăsime ce ii serveam cu ou, mămăliga și brânza pe care le scoteam dintr-un cos, intindeam stergarul dupa o pauza de intors fanul. Acele zile la intors de fan, sudoarea ce atrăgeau țânțarii si fluturii, te bucurai de mirosul proaspat de fan tăiat. Mancarea avea alt gust dupa munca. Apa de izvor rece ce îți potolea setea. 

Mi-e dor de munca in grădina, pusul răsadurilor și strânsul recoltei, sa decojesc nuci verzi cu mâini înverzite de coaja lor. Dor de drumețiile prin păduri după ciuperci când culegeam multe sortimente bune și gustoase printre care Spurcacii pe care ii mancam cruzi fara sa ajungem la casa de nebuni. 

Culesul ouălelor din coteț mi-a lipsit, strânsul lor pentru cozonacii de pasti. Uitasem de bucuria aia de copil, fiecare lucru făcut, mâncarea sau activitate. Dar toate acesta au fost aduse de instinctul puternic de mama. Caci prin sarcina se reactiveaza anumite chestii in mine de care nu eram constienta. Mierea, acel bidon de 5L cristalizat care era pus după soba și mâncam de dimineața cu o felie de pâine unsă cu margarină. Era favorita mea, îmi plăcea mai mult decât marmelada sau gemurile.

Numai muzica lui Vivaldi ma mai trece prin toate starile si anotimpurile pe care sarcina mi le-a oferit cu multa tandrete, dar si cu pofte de nestavilit. Mirosul de ger inghetat cand aduceam rufele înghețate de pe culme. Căpătau formele unor fantome ce aduceau spiritul sărbătorilor in casa, trosnetul lemnelor in foc si pe soba cartofi puși la copt. Soba era o a doua mama. Pe soba aveam tot timpul o tava cu seminte de dovleac fara coji. Dimineata ma urcam pe soba inca putin calduta, luam un pumn de seminte si o gura de lapte, cu miere si repede pe partie la sanius. 

Seara repetam colinde, asteptam nerăbdători acel ceai de tei cu covrigi căpătați după colinde, mirosul cojilor de mandarin și portocal ce soba îl imprastia prin toata casa. Torsul pisici fericite ca și ea poate profita de o așa atmosfera. Toamana si ea era tare frumoasa ca și iarna, aducerea recoltei, dovleci turcesti, porumbul pregăti pentru porumbar, fanul pentru animale, jocurile noastre după clai cu cornetele din hârtie suflate prin țavi ce țineau loc de pusti, de-a vati pititea...

Sus in fânar era locul favorit al pisicii. Acolo își nastea puișori. Mergeam sa ii țin locul ca sa ia și ea o pauza. Eram tare bucuroasa sa ii fac pe dădaca puisoriilor ei mici și drăgălași. Acum ma simt și eu ca o matza răsfățata. Primăvara insa, când grădina era plină de ghiocei și mai târziu urma înflorirea pomilor, apoi așteptai primele zarzăne verzi și adunam măcriș și salata verde din grădina, ridichi, frunze de ceap verde cu brânză, salatele din frunze culese de păpădie combinata cu măcriș. Ma simteam așa ca o vaca vesela ca primavara oferă iarba cea mai cruda numai buna de rumegat. 

Vara vena cu mult, mult Soare. Era așa de plăcut și prietenos in zona noastra de munte, ca oriunde ne întâlneam îl lăsam ca pe un iubit sa ma încălzească ușor, ușor renunțând la câte o haină de pe mine până ma trezeam goală prin grădina. Relația mea cu Soarele și caldura lui era unica. Puteam sa lenevesc ore in șir fără a simți nevoia de mâncare, cu o carte de citit in mana pana ma lua somnul.

Poftele unei femei gravide, pofta de viața, pofta de a retrăi si trairea prezentului și a bucuriilor simple. Regăsirea fericirii. Poate ca amintirile se transmit si asa, prin mancare, iar fiecare gust este pentru Adam, copilul meu, o calatorie in timp, care m-a readus in prezent. Aceasta sarcina m-a conectat la copilaria mea, la resrusele mele, ca sa îmi dau seama ce a însemnat pentru mine fericirea. Nu vom intelege niciodata misterele si formele pe care le ia viata. De aceea lasam aceste pamant mai departe urmasilor nostri. Ca sa guste si ei si sa vada cat de buna este viata cu noi.

Dacă nu e pâine,  atunci sa mâncam cozonac! David M

Mi-am adus aminte de copialaria noastră nici săracă, nici bogata. De pâinea prăjită cu zahăr sau sandviciu făcut din margarina și magiun. De îl mâncam pe sub banca. 

Dădeam fuga in sufragerie unde era acoperit in oala, sau pe un taler, sau in te-miri-ce-vas, un tort de pâine. Un fel de savarina siropoasa cu multă frișcă de casa cu nuca de cocos și uneori crema de cacao și deasupra bucatele de la o mandarina destul de deshidratata. 

Da. Era cel mai bun tort pentru ca ne satura și nu era grețos și prea dulce ca diplomatele. Un tort pentru toți. Un tort din care mâncam fără sa fiu certat. Un tort care nu avea porții. Mâncam direct cu furculița sau lingura din el. Un tort al împăcării. Un tort al ușilor deschise, al musafirilor fără număr, un tort al Paradisului fără lacăt, fara ingeri la poarta. Era cel mai gustos tort pentru ca îl mâncam de cele mai multe ori de foame. Așa se face ca vorba aia, dacă nu e pâine, dati-le cozonac, este cât se poate de adevarata. 

Știa mama sa ne păcălească, sa ne dea iluzia abundentei din nimica. Avea mama așa un dar sa ne sature pe toți 12 cati eram in fiecare Sabat la masa. Nu am fost prea Fericiți. Nu am fost prea triști. Am fost așa cum trebuie ca sa nu te simți ofensat de viața, ca sa nu te doară orice palma luată după ceafa.  Sa nu facă din noi o victima atât de ușor jignita. Spre deosebire de lumea de azi ofensata de orice cacat. Ca de ce miroase laptele a vaca! Ca de ce se îneacă albinele in miere. Ca de ce mâncam carne! De ce suntem barbari si ucidem animale. Ei vor o lume fără gust, fără miros, fără culoare. 

Noi am trăit însă intr-o lume in care tortul ne ținea de foame. Și nu a fost nici mai bine, dar nici mai rău. A fost o lume in echilibru. Tortul de pâine aștepta liniștit pe masa din sufragerie, acoperit cu capac, peste capac un mileu. De ce era in sufragerie? Pentru ca era un fel de sărbătoare. Pentru ca era la fel de frig ca in frigider. Și pentru ca nu intrau pisicile. Auzeai cum se închidea usa și stiai ca cineva e acolo cu o furculița. Nu îl deranjam. Îl lăsam sa manance liniștit. Era pentru toți. Singura regula de aur, mănânci la rând. Nu iei doar frișcă. Nu cauți bucățelele de mandarina. Mănânci pana nu mai poți ca sa ajungi la bucățică de mandarina. Ca la o cursa de alergat. Premiul era ceva dulce acrișor, cu doi sâmburi mari. Atunci știam ca trebuie sa ma opresc. Ca pana la urmatoarea feliuță de mandarina mai e mult de mâncat. 

Bucătăria era departe și nu se putea ajunge decât pe afara, ocolind cumva casa pe alee. Stiai când cineva lipsește de la masa. Și in fiecare sambata chiar și duminica știam ca ne vom satura. Ca frișcă din smântâna de casa e de doua degete. Ca laptele cu cacao sau vanilie sta între felii siropoase. In funcție de sezon, trebuia sa fii atent la simburii din visine. La mere! Nu știu ce căutau merele... tot mandarinele și portocalele erau mai bune in combinație cu frisca. Dar ele apăreau doar de ziua noastră. Făcea mama, inventiva, Pizza-Tort. Sau shaorma-dulce cu de toate! Si culmea ca toți o întrebau rețeta. Toți musafirii o lăudau. Ce bun este tortul! Ce dulce și siropos! Și ce frișcă cremoasă. Cum ati făcut blatul? Frișca o făcea Vali. Reteta? mereu era alta. In prima zi a creatiunii a făcut blatul. L-a lăsat sa dospească, la însiropat și așa a apărut o zi din sapte. Numai Sambata tortul avea toate ingredientele si puteam sa mancam pe saturate.

De ziua mea aveam tort de pâine. De ziua Rehlei aveam tort de paine. Și fiecare tort cu istoria lui. Cu povestea lui. Cu decorul lui.  O data de ziua mea mama a ascuns in pâine bucatele de ciocolata. Și pe sus pulbere de ciocolata zdrobită pe un alb de frisca. Ce frumos era sa mănânci și sa nu știi când găsești o astfel de surpriza. O bucățică cam colțuroasă și tare. Dar buna. Sa spărgea între dinti. O auzeai cum se sfărâmă ca o calota glaciara. Căci omul mănâncă înainte de toate, cu urechile, cu ochii, cu toate toate simturile.

Alte ori arată ca o coliva cu bomboane MMs. Le primeam și noi de la americanii care ne vizitau ca pe niște triburi din Africa. Ca Printul Charles fascinat de satele românești din Ardeal. Veneau și ne faceau poze la minut. Și noi aveam un tort de pâine. Cartofi mici cu coaja la ciaun, cu mărar și usturoi tocat mărunt. Baby carrots și baby patatos ziceau ei. Ăștia sunt bogați! Ca doar cine cumpara baby spanac? Nu stiau ei ca sunt ultimii cartofi rămași in pivnița. Nici măcar buni de sămânță. Iar prin spanacu ăla era loboda și stir de pe deal. Plecau incantați, multumiți, la făceam cu mâna și ma întorceam la tort. Sa bag in mine pe nerăsuflate ce a mai rămas. Cel mai frumos sentiment era sa fii primul care bagă furculița și începe tortul. Dar era ok și al doilea dacă nu era ziua ta. Nu înțelegeam cum americanii astia ocolesc măsliniele din salata de beuf!

Nu, niciodată nu ti se lua pofta de tort. V-am spus, nu era grețos nu era prea dulce. Nu era nici prea bun ca sa îți faci griji ca nu-l găsești a doua zi. Măcar ca rămânea doar un colț de pâine siropos. Se întâmpla uneori sa fie puțin amărui ca un bitter. Nu, nu cred ca punea Shueps. Cred ca uneori îl însiropa cu zeama de lămâie. Taia pâinea pe jumătate ca un sandvici, si atunci era preferatul meu ca avea etaje, culori diferite. Crema de vanilie! Hmmm avea uneori și cinci etaje, ca nu se ținea in farfurie. Se dezintegra, trebuia sa îl mâncam direct din oala. Tort la oala! Bine, 12 guri, care niciodată nu se întâlneau. Ai mâncat tort? Stiai ca ieșea fericit din sufragerie ca după un păcat ascuns și rușinos. Ca după o curva care ne iniția in tainele dulce ale păcatului, ne ștergeam la gura, căci o numeam in gluma “tortura”. 

Îmi plăcea ca aveam aceasta intimitate. De a mânca o data in viața mea fără sa fiu judecat pentru lăcomie, pentru acest păcat. Fără sa ma grăbesc. Fara sa ma lupt cu fratii mei pentru a prinde felia cea mare. Tortul de pâine nu era o simpla masa. Ci era un ritual. O împărtășanie din trupul dulce al lui Hristos care se da pentru fericirea copiilor și a papilelor gustative. Nu era doar un tort, era o Lume. Una dintre fericiri. Ferice de cei ce mănâncă tort de pâine ca a lor este Sufrageria! Ferice de cei ce mănâncă tort de pâine ca a lor este Copilăria. Ferice de cei ce au gustat din tort de paine caci ei vor calatori inapoi in Paradis. Mai erau și alte fericiri pe Muntele Fericirilor. Cum erau și alte lipsuri. Despre ele alta data.  

 

Metafizica joculului de Sah

Captura ecran THE Queen's Gambit


M-am saturat sa scriu cat mai simplu si inteligibil posibil ca sa fiu inteles. Oricum sunt putini care vor citi pana la final, asadar de ce sa scriu simplu si pe intelesul tuturora cand jocul acesta al meu este destul de complex. Imi pare rau, de data asta o sa scriu cum am eu chef fara sa am in minte un cititor neavizat. Daca vor exista anumite argumente fortate sau unele erori de gandire, mi le asum. Nu am pretentia ca am inteles totul. 


Poate ca pare o nebunie si un demers inutil. Dar am sa incerc o interpetare la limita dintre fenomenologia lui Hegel si logica transcendentala a lui Kant. Nu pot sa spun ca i-am inteles in totalitate filosofia lui Hegel, cu atat mai putin pe Kant. Dar am sa ma folosesc atat de Dialectica unuia cat si de deductia logica a celuilalt. Este un demers filosofic speculativ. Ma joc si vad ce-mi iese. Important este pentru mine procesul, forma pe care o pot da acestui joc de idei. La fel ca jocul de sah, ma folosesc de ratiune, dar scopul nu este acela de a inchide piesele in cutie. Scopul devine astfel mijloc, sa ma joc. Cu alte cuvinte, forma cunoasterii (epistemologia lui Kant) devine mijloc sau proces (fenomenologia lui Hegel). 


Intre elementele opuse exista totdeauna o relatie, spune Hegel. Ceea ce exclude trebuie sa includa contrariul care ii este opus. Jocul de sah se construieste astfel dinamic. Sunt doua forte care exista. Si nu exista indepedent. Nu mai este o substanta carteziana. Nu exist pentru ca gandesc. Exist prin aceasta dialectica, adica sunt si nu sunt. Ca sa fiu, am nevoie de oposul meu, adica sa nu fiu, si dialectic din acestea doua rezulta existenta. Sunt, numai in relatie cu ceilalti. Asa cum piesele pe tabla de sah exista numai in relatie cu celelalte. Un nebun alb are nevoie de un nebun negru ca sa fie. Intre alb si negru, adica intre fiinta si nonfiinta este o alternanta care face posibila devenirea. 


Kant prin demersul lui filosofic este preocupat de forma pe care o ia gandirea in cunoastere. Hegel nu se mai preocupa de verdicitatea porpozitiilor logice, de corectitudinea silogistica, ci de procesul prin care se manifesta realitatea, dialectic, descriptiv, fenomenologic. Fenomenologia fiind siinta care se preocupa de experienta constiintei in actiune. Adica, aceasta constiinta nu mai este o substanta, ci este o forma dinamica. Dar sa incepem cu forma gandirii la Kant-  cand vine vorba de forma gandirii se poate ajunge atat progresiv cat si regresiv la premise, folosind Polisilogismul. Din concluzia fiecarei propozitii se formeaza o noua premisa. Si tot asa. 


Exemplu:

Socrete este atenian.

Toti atenienii sunt fiinte umane.

--------------------- concluzie

Socrate este o fiinta umana.

Toti oamenii sunt animale.

--------------------- concluzie 

Socrate este un animal.

Toate animalele sunt muritoare.

--------------------- concluzie

Socrate este muritor.



Asadar putem porni de la Socrate este un atenian, progresiv si sa ajungem la concluzia Socrate este muritor. Sau regresiv, pornind de la concluzia ca Socrate este muritor si sa ajungem la premisa Socrate este atenian.  Kant spune in Prolegomen ca va proceda regesiv. Este o problema cu aceasta, spune Rober Paul Wolff: "problema e ca nu exista o singura premisa din care am ajuns la concluzia Socrate este muritor.  Ci pot exista o infinitate de premise." Putem incepe cu peremisa: Socrate este Zeu si sa ajungem la aceeasi concluzie. Asadar ambele premise care pot fi false duc la o concluzie care este adevarata (veridicitatea logica). 


Cum rezolva Kant aceasta problema? Prin metoda regresiva. Prespunem ca aceasta concluzie, Socrate este muritor, este o judecata sintetica a priori. Cu alte cuvinte stim ca toti oamenii sunt muritori. Dar intrebarea  care se pune, cum facem ca de la aceasta ultima concluzie (doi regi pe o tabla de sah) sa asezam piesele in oridinea lor initiala din moment ce orice premisa este posibila? In Prolegomen, la o nota de subsol Kant spune: " metoda analitica porneste de la ce ni se da (concluzia) si ajunge la singura conditie sub care este posibila". Cu alte cuvinte, piesele se aseaza pe tabla de sah urmarind un patern, singurul posibil. Iar acest patern ne este dat a priori. Dincolo de orice experienta. 


Revenind la Hegel. Regele alb ca sa existe are nevoie de principiul antitezei, adica de Regele negru. Stim bine din regula de sah ca nu se pot apropia unul de celalalt. Dar se atrag si se resping in acelasi timp si nu pot exista unul fara celalalt. Din aceasta dialectia trebuie sa rezulte ceva, dupa schema teza+antinteza=sinteza. Aici facem demersul regresiv si pur logic de care am amintit, pentru ca in superpozitia asta a trebuit sa exista candva o premisa. Asadar deductia va reprezenta mersul inapoi al evolutiei jocului, adica regresiv. Si astfel avem nevoie de un pion alb sau nebun si un pion negru sau un nebun am spune noi din necesitate. Apoi de un cal, o tura, o regina. 


Esti si nu esti in acelasi timp. Ca o superpozitie a unui electron (ceea ce defineste fizica cuantica si principiul dupa care functioneaza computerele cuantice; esti 1 sau 0 dar poti fi in acelasi timp 0 si 1 ). Teoria explica experiementul mental a lui Schrodinger cu pisica intr-o cutie. Inainte sa ridici cutia pisica este moarta si vie. Din moment ce ridici cutia, pisica este ori vie ori moarta. Nu poate fi si una si alta. Aici Heidegger cu a lui fiintare, care o data ce ia fiinta se afla in deschisul Adevarului poate explica mai bine fenomenul. Tradus, o data ce am deschis tabla de sah, piesele incep sa existe. Si au ales singura forma adevarata, adica forma a priori a lui Kant. Dialectic dar si logic (caci gandirea are o forma). Un computer cuantic, de exemplu, ar defini super-pozitia regelui pe tabla, dar numai o singura pozitie va fi aleasa sa fiinteze (ontologia lui Heidegger din Fiinta si Timp). Iar eu spun ca aceasta superpozitie ar fi remiza, repaosul, nonexistenta. De aici putem reconstrui jocul. 


Timpul si spatiul sunt alte doua premise a priori de care avem nevoie ca sa facem jocul posibil. Spatiul este evident. Tabla de sah. Veti spune ca avem un spatiu limitat, de 8 patratele a cate 8 randuri. Dar daca e sa calculam toate variantele vom vedea ca depasesc atomii din sistemul nostru solar. Timpul, piesele si mutarile au nevoie de o inlantuire. Kant sustine ca ar fi singurele forme a priori, timpul si spatiul. Exista jocul de sah indepdent de jucator? Nu, dar timpul si spatiul se pare ca exista. Ca luam cunostinta de el prin joc, asta e fenomenologic. A priori se pare ca exista o forma de cunoastere transcendentala. Timpul si spatiul fiind una din aceste forme. Dar se pune intrebarea daca ele exista obiectiv, sau doar atunci cand deschidem tabla. Nu stim. Cert este ca fara timp si spatiu nu este posibil jocul (ontologic poate, formal nu putem concepe).


Numai Dumnezeu stie de ce trebuie sa incepem prin a aseaza piesele pe tabla de sah in linia de atac. Dar ele trebuie sa urmeze o inlantuire logica. Cu atle cuvinte am ajuns la ceasta premisa regresiv, dar nu stim de ce am ales singura premisa adevarata.  Ceea ce stim e ca pe tabla de sah se afla un Rege de culoarea alba si un Rege de culoarea neagra. Aici as aminti si de ultimele descoperiri din fizica cuantica: orice paradox tinde sa se corecteze. Cu alte cuvinte, indiferent de mutarile noastre, exista o regula a priori care le guverneaza (o putem numi popular destin). Ca altfel s-ar anula reciproc. Indiferent de alegerile noastre, jocul tinde la aceeasi concluzie: remiza! Si ce este remiza daca nu starea de echilibru? Brahma! Repaos total. Nonexistenta.


Se poate sta in aceasta stare de remiza? Conform lui Hegel, nu se poate. Pentru ca totul e devenire. Dar aici filosofia lui Hegel isi arata limitele. Caci pentru Hegel devenirea este una istorica, de la simplu la complex. Pe cand ultimele doua piese pe tabla cuprind toata complexitatea jocului. In acelasi timp cuprind si cea mai simpla forma de viata. Ce vreau sa spun cu asta. Ca nu exista o evolutie de la simplu la complex. Ci doar o devenire. Daca Hegel ar fi ramas doar la devenire ca altceva, ar avea mai mult sens. Cu alte cuvinte fiintarea heideggeriana ar fi raspunsul la mutitudinea de forme pe care il ia jocul de sah. Dar gandirea lui Hegel l-a dus la un fel de darwinism istoric.  Remiza in sine e cel mai complex si cel mai simplu lucru. Ce fel de judecata este remiza? A priori. La fel ca suma unghiurilor unui triunghi. 


Asadar, ca jocul de sah sa fie posibil avem nevoie de un principiu a priori (Dumnezeu stie cum il avem si de ce exista o piesa in doua ipostaze identice/ Regele si Umbra sa), de o deductie logica (fiind o ratiune pura) si de o inlantuire de evenimente legate intre ele prin care acest proces devine si se transforma (fenomen). Jocul de sah este o mapa atat a ratiunii noastre pure, cat si a fenomenului care ne releva experienta constiintei in actiune. In timp ce joci te afli de fapt in aceasta experienta dialectica a constiintei. Nu existi in afara jocului. Tocmai de-aia imi place atat de mult jocul de sah. Pentru ca nu este doar o forma de a gandi, ci este si o forma de a fi. Inca o data, nu cartezian, gandesc asadar sunt. Ci fenomenologic. Prin joc sunt. Kantian; jocul este atasat gandiriii. Ontologic haideggerian; sunt din moment ce ma aflu in aceasta deschidere a jocului. Iar formele pe care le ia gandirea sunt pure, in limitele ratiunii. Cred si sper totusi ca am reusit sa impac si capra si varza si lupul. Iar daca nu, cel putin raman cu satisfactia impacarii de sine. 







Votati Partidul ROZ!




"Inuma Ilu AwIlu" - Pe cand Zeii erau Oameni.

din Poemul akkadian Atrahasis 


Traim vremurile in care se despart iubiri,  nu isi mai vorbesc frati, se ignora prieteni de-o viata doar pentru diferentele de gandire si de opinie, pentru diferenta de culoarea politica si credinte religioase. Exista un partid, un partid din care fac parte si eu. Partidul Roz. Ei bine, cine ar fi crezut ca poate exista pe lumea asta o tara cu un steag, cu cerul si cu norii roz?  

Teo mi-a inchis telefonul in nas si de-atunci n-am mai vorbit. I-am spus ca nu exista Dumnezeu! Inteleg propria-mi cruzime. Mai ales ca nu tin nicidecum la acest adevar. Ba din contra, il consider la fel de egal ca si cum as spune, Exista! Dar ceea ce poate l-a speriat a fost siguranta din vocea mea. Sa fugi cat te tin picioarele atunci cand cerul tau roz se prabuseste! Cu toate astea n-am de ce sa imi cer scuze pentru ca respect autonomia si indepedenta Partidului Roz. 

Am sa incep cu o mica poveste despre Istoria lui Dumnezeu si o sa vedeti de ce am avut nevoie de aceasta introducere: Indra, Mitra si Varuna au fost inlocuiti de zei mai apropiati de om ca Brahma, Vishnu si Shiva. In mitologia egipteana Nun este personificarea masei inerte si intunericul apelor care exista inainte de creatie. El lasa locul unor zei antropomorfi, cum ar fi Atum care iese din apele lui Nun, ca mai apoi sa fie Zeul Soarelui, Atum-Ra.

In mitologia chineza este Pan KU, lumea a luant nastere din materia intunecata in urma unui lung proces care nu implica forte supranaturale. Apoi apare si principiul care sa puna ordine in Lume, de o parte yang de o parte yin. Zeii care au urmat au responsabilitati si trebuie sa dea seama de faptele lor la fel ca si oamenii, cand acest echilibru fragil se rupe.  Centrul acesta pe care ne bazam toata existenta. In taoism este Tao si Dao, ca realitate ultima.

In mitologia greaca antica, Geea este primul Zeu care iese din haos urmata de Tartar. Geea si Uranus (propriul ei fiu) au creat Lumea pentru oameni si pentru zei. Asadar aceasta lume este atat a oamenilor cat si a zeilor care vor deveni parintii Ciclopilor, creatorii tunetelor si fulgerelor. Ca apoi sa ramana sa guverneze lumea nepotul Geei, adica Zeus. Pana si triburile de bosimani din Africa fac diferenta intre cei doi dumnezei. Un Zeu care a conceput Lumea, si un Zeu care se ridica in fiecare dimineața o data cu Soarele. 

Genesa in vechea mitologie iudaica vorbeste despre acelasi intuneric de nepatruns din care ia nastere Lumea. Apoi apare Cuvantul sau Logosul care pune ordine in Univers, care denumeste animale, copaci, oameni, cerul, zilele saptamanii, lunile si anii. Apare Iahwe, cel de care se teme Teo si fara de care lumea nu poate fi inteleasa si nici conceputalizata (nicidecum intemeiata). Iahwe scrie cu degetul lui legile in piatra. Iahwe se afla in tunete si in fulgere si este o forta a naturii. Blasfemia de care ma fac vinovat este ca indraznesc sa fac diferenta intre a intelege (conceptul) si a concepe (ca temei/fiintare), chiar daca ambele sunt legate prin fenomen. 

Ce vreau sa spun cu aceasta introducere? In opinia mea, exista/nonexista un Dumnezeu pe care NU il putem cunoaste (Nomen). Este ceea ce defineste si Kant prin Limita ratiunii Pure (vezi.Dialectica transcendentala). Cum este posibila o cunoastere sintetica a priori? Iata intrebarea la care trebuie sa raspunda o metafizica a viitorului. Aceasta intrebare a ramas in pom, suspendata de la Kant nu si-a gasit rezolvarea pana azi chiar dacă Hegel a încercat ceva in Știința Logicii (tot la acel Zeu-Om s-a oprit) . Dar insa putem cunoaste pe acel dumnezeu fenomen. Acel dumnezeu pe care il supunem experimentelor noastre stiintifice. El exista in noi! 

Acel Dumnezeu antropomorf care este mult mai aproape de om, pe acela il cunoastem. Caci ii atribuim fenomene, legi, principii, cauza-efect, categorii, cunostintele noastre empirice si metafizice. Este acel Dumnezeu prin care stiinta de azi obliga Universul sa raspunda premiselor (supunerea obiectului la comanda spunea Heidegger in Fiinta si Timp). Este acel Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Omului, doar pe acest Dumnezeu il putem cunoaste. Pentru ca este singura forma de cunoastere la care putem spera si pe care o putem atinge. O cunoastere fenomenologica. Il frecventez uneori pe acest Dumnezeu pentru ca imi ofera acel confort psihologic, acel centru intre Yin si Yang, acea Cruce ca centrul Universului din crestinism. Dar cu luciditate oarba intuiesc golul... (ce oxomoron placut)!

Da! Pe acel Dumnezeu care este principiu ultim si absolut (materie amorfa/temei/nomen), nu il putem cunoaste si nici nu putem afirma ca exista. Nu putem sti nimic mai mult despre o realitate obiectiva decat ceea ce punem noi in ea. Noi, alaturi de zei ne construim propria realitate (nu idealist ca Berkeley ci fenomenologic după Kant).  Nu degeaba a fost atat de iubit Iahwe in iudaism, Zeus la greci sau Thor in mitologia nordica. Erau niste zei ai fenomenelor (tunete, fulgere, foc). Nu intamplator toate intrigile erotice si razboinice care s-au construit in jurul acestor zei. Natura nu este aceeași cu zeul, dar ea este cumva personificarea zeului. Și devine o imagine in oglinda a omului (lumea de sus și lumea de jos). Pe acesti zei ii cunoastem in masura in care spun ceva despre noi. Despre natura noastra si natura creatiei ca fenomen. 

Interesant ca tocmai in acest Dumnezeu-Om-Masina mi se cere sa cred si sa ma tem. Ceea ce e o forma de idolatrie. Desi e singurul mod in care putem crede si despre care putem spune ceva. Căci ce este un idol dacă nu un transfer de la subiect la obiect? Prin acest transfer putem cunoaste natura. O împuternicim și o supunem la comanda. Prin acest transfer acordam tehnologiei toate idealurile noastre (viața fără de moarte, tinerețe fără Bătrânețe, etc).  Dumnezeul-Om-Mașina se mișcă axiologic de sus in jos și de jos in sus. Dovada sta faptul ca am facut din tehnica științifică o credința ca oricare alta. Am împuternicit obiectul, așa cum Zeul avea cândva puteri supra-naturale. Trăim aceleași  mituri/credințe deghizate in forme de cunoastere noi. 

In acest partid ma situez la egala distanta intre a crede si a nu crede. Pentru ca Partidul Roz respecta autonomia ideilor si principiul contradictiei. Partidul Roz nu vrea sa puna ordine in Lume cu atat mai putin in Univers. Partidul Roz nu este pentru pace nu este nici pentru razboi. Nu este nici dincolo de bine, nici amoral. Este un partid care crede ca nu poate stii mai mult decat ceea ce este. Un partid care poate fi violent si irational/rational, la fel cum poate fi bun si rational/irational, chiar dacă Universul nu are atribute (Spațiul și Timpul fiind atribute a priori). In Partidul Roz isi gaseste loc acel Om orbit de propria luciditate. Pentru ca tinde sa creada in limitele cunoasterii.

Acel Om defect, care nu mai poate crede, dar practica totusi credinta ca fenomen (religae=re-legare) asa cum se foloseste de o masina pentru a calatori din punctul A in punctul B fără sa idealizeze tehnologia. Intre aceste doua puncte se afla viata! Caci viata nu este nici credinta, nici stiinta! Ea este dincolo...adica e transcendenta! Caci tot ceea ce am scris si cunoastem nu are nici o valoare intrinseca. Tot ceea ce numim Dumnezeu/OM Stiinta/Mașina va disparea o data cu noi in nefacut, de unde a si aparut Nefartatul (din mitologia autohtona). Daca putem transcede ceva, este prin necunoastere. De aici pot sa incep orice discutie!



Cum ar explica Kant opera lui Kandinsky prin Critica Ratiunii Pure.

Vassily Kandinsky Komposition Guggenheim Museum




M-am tot uitat la tabloul asta si am asteptat sa se lege cumva liniile intr-o operatie rationala, in unghiuri si triunghiuri. Sa putem cunoaste ceva cu certitudine. Si mi-am dat seama ca de fapt arta e tot o forma de cunoastere ca si matematica. Nu ii lipseste intuitia bazata pe judecati sintetice apriori. Singura diferenta intre matematica si arta lui Kandinsky e ca in arta abstracta conceptul care sa lege liniile si sa ii dea o forma stiintifica este destul de relativ. 

Si arta, vom vedea, face parte din acele judecati sintetice a priori ca si stiintele exacte (matematica). Kandisnsky nu doar ca picteaza, dar el teoretizeaza si conceptul de la care sa pornim (punctul). Pentru a avea ca in orice cunoastere exacta un postulat, arta abrstracata trebuie gandita fenomenologic. Este o arta deschisa in care noi trebuie sa punem conceptul si sa legam liniile dupa propriile reguli/teoreme interioare.      Cum spuneam in alt post, arta lui Kandinsky e o arta intre muzica si matematica.

O scurta clarificare fenomenologica a teoriei cunoasterii.
Reprezentarea care poate fi dată anterior oricărei gândiri se numeste intuitie. Efectul unui obiect asupra facultăţii reprezentative, întrucât suntem afectaţi de el, este senzaţia. Intuiţia care se raportează la obiect cu ajutorul senzaţiei se numeşte empirică. Obiectul nedeterminat al unei intuiţii empirice se numeşte fenomen. I.KANT

"Timpul nu este deci decât o condiţie subiectivă a intuiţiei noastre (omeneşti), intuiţie care este totdeauna sensibilă, adică întrucât suntem afectaţi de obiecte, şi în sine, în afara subiectului, el nu este nimic.

...că lucrurile pe care le intuim nu sunt în ele însele aşa cum le intuim, nici raporturile lor nu sunt constituite în ele însele aşa cum ne apar nouă, şi că, dacă suprimăm subiectul nostru sau chiar numai natura subiectivă a simţurilor în genere dispar orice proprietăţi, orice raporturi ale obiectelor în spaţiu şi timp, ba chiar spaţiul şi timpul însele, deoarece ca fenomene nu pot exista în sine, ci numai în noi.

Numai forma o putem cunoaşte a priori, adică anterior oricărei percepţii reale, şi de aceea ea se numeşte intuiţie pură; materia este însă, în cunoaşterea noastră, ceea ce face ca ea să se numească cunoaştere a posteriori, adică empirică." I.KANT

Sa ii dam bataie, adica sa incepem:
"S-ar putea crede fără îndoială la început că judecata 7+ 5 = 12 este o judecată pur analitică, care rezultă din conceptul sumei de şapte şi cinci în virtutea principiului contradicţiei. Totuşi, dacă o privim mai îndeaproape, găsim că conceptul sumei de 7 şi 5 nu conţine nimic mai mult decât unirea celor două numere într-unul singur, prin care nu se gândeşte câtuşi de puţin care este acel număr unic care le cuprinde pe amândouă. Trebuie să se observe mai întâi că judecăţile matematice sunt totdeauna judecăţi sintetice a priori deoarece conţin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experienţă.

Astfel, noi gândim un triunghi ca obiect când suntem conştienţi de aşezarea celor trei linii drepte după o regulă conform căreia o astfel de intuiţie poate fi totdeauna reprezentată. Această unitate a regulii determină tot diversul şi îl limitează la condiţii care fac posibilă unitatea apercepţiei, şi conceptul acestei unităţi este reprezentarea despre obiectul = X, pe care-1 gândesc cu ajutorul predicatelor amintite ale unui triunghi. Schema triunghiului nu poate exista nicăieri altundeva decât în gândire şi semnifică o regulă a sintezei imaginaţiei cu privire la figuri pure în spaţiu. 


Această metodă împrumutată de la fizicieni constă deci în a căuta elementele raţiunii pure în ceea ce poate ti confirmat sau respins cu ajutorul unui experiment. Dar eu pot gândi orice vreau numai dacă nu mă contrazic pe mine însumi, adică numai dacă conceptul meu e o idee posibilă, deşi eu nu pot garanta că în ansamblul tuturor posibilităţilor acestui concept îi corespunde sau nu şi un obiect. Pentru a atribui însă unui astfel de concept valabilitate obiectivă (posibilitate reală, căci cea dintâi era numai logică) se cere ceva mai mult. 

Universalitatea empirică nu este deci decât o înălţare arbitrară a valabilităţii, de la ceea ce e valabil în cele mai multe cazuri la ceea ce e valabil în toate cazurile, ca, de exemplu, în judecata: toate corpurile sunt grele. Raţiunea trebuie să se apropie de natură ţinând într-o mână principiile ei, conform cărora numai fenomenele concordante pot dobândi valoare de legi, şi în cealaltă mână experimentul, pe care şi 1-a imaginat potrivit acelor principii, pentru a fi ce-i drept instruită de ea, dar nu în calitate de şcolar, căruia dascălul îi poate spune ce vrea, ci de judecător în exerciţiul funcţiunii, care constrânge martorii să răspundă la întrebările pe care el le pune.

Mai puţin încă atinge vreodată conceptul empiric un obiect al experienţei sau o imagine a acestui obiect, dar acesta se raportează totdeauna nemijlocit la schema imaginaţiei ca la o regulă care serveşte să determine intuiţia noastră în conformitate cu un anumit concept general. Conceptul de câine semnifică o regulă după care imaginaţia mea poate reprezenta în mod general figura unui anumit animal patruped, fără a fi redusă la vreo figură particulară, unică, pe care mi-o oferă experienţa sau chiar la fiecare imagine posibilă pe care o pot reprezenta in concreto. 

Acest schematism al intelectului nostru cu privire la fenomene şi simpla lor formă este o artă ascunsă în adâncimile sufletului omenesc, al cărui adevărat mecanism cu greu îl vom putea smulge vreodată naturii şi să-i dezvăluim secretul. Numai atât putem spune: că imaginea este un produs al facultăţii empirice a imaginaţiei productive şi că schema conceptelor sensibile (ca ale figurilor în spaţiu) este un produs şi oarecum o monogramă a imaginaţiei pure a priori prin care şi după care imaginile sunt mai întâi posibile, dar care trebuie legate cu conceptul. 

Noi înşine suntem deci aceia care introducem ordinea şi regularitatea în fenomenele pe care le numim natură şi nu am putea-o găsi în ele dacă noi sau natura simţirii noastre nu le-ar fi pus originar în ele."  I.Kant  Critica Ratiunii Pure

Mari consumatori de arta si miere