Idiotii

        

Capitolul XIX

      De nenumărate ori, eu, născută în vremurile tulburi ale trecutului, mă lăsam pradă unui obicei străvechi, în urma unor neobișnuite trăiri petrecute în cetatea Florența. Și iată-mă, în adâncul nopții, cutreierând singură străzile, sub luna plină de taine și secrete. Linștea nopții era ca un ecou al vremurilor de demult, iar zidurile cartierului evreiesc, încă în picioare, păstrau povestea unui timp dispărut. Îndreptam pașii pe străduțele înguste, iar calea m-a dus în jos, spre Pasajul Traian, o bijuterie a istoriei ce-și deschidea brațele către centrul vechi al orașului.

      —Am crezut ca Ordinul Trubadurilor a disparut...am spus cu vocea tremurand, plina de emotie.

      —Nu au disparut! doar ne-am retras in subteran. Sunt aici de mii de ani si vor fi pana la sfarsitul vremii. 

      —Ce fel de vis e asta? M-am întrebat fără sa realizez ca pot verbaliza aceste gânduri. 

      —Totul este asa cum trebuie sa fie! Nu exista Lumi imposibile. Nu exista nimic neadevarat in tot ceea ce este. Totul se afla in deschiderea posibilului, dar nu totul este in real. Cuvintele lui sunau mai mult ca o ghicitoare decat ca un raspuns. 

      —Adica, ceea ce traiesc eu nu este un vis?

      —Depinde doar de tine...

      —Cine esti?. Cine sunt eu in toată povestea asta?

      —Te-am urmarit mult timp. Idiotii Utili Societatii nu sunt niste sarlatani asa cum spune presa și opinia publica.

       —Am cunoscut pe cineva din Ordinul Trubadurilor, care cu ideile lui…

      —De-alungul secolelor au luat diferite nume. La inceput au fost crestini, apoi cavaleri ratacitori, apoi trubaduri, iar acum suntem denumiti Idiotii Utili Societatii. Suntem tolerati, traind extramuros, la portile cetatii, in subsolurile oraselor. Nu conteaza ce nume avem, conteaza ca facem parte din acelasi ordin, prin care ne putem inalta doua palme de-asupra pamantului. 

       —Stiu un astfel de om, era pe atunci un copil. Și el credea ca poate sa faca pasarile din lut sa se inalte la cer. Acum a devenit cel mai sceptic om, cel mai înverșunat susținător al Sistemului.

       —Nu căuta în sufletul cuiva că pătimește de iubit cîndva. Să nu îi schimbi credința lui cinstită fie că-i rea și oropsită. Legile inimii curate nu vor să fie-mpiedicate si osîndite ca niște păcate. Păzește-ți cugetul la vreme să dojenească strîmb sau să blesteme. Viață ne rabdă, împliniți ori goi. Să o răbdăm și noi. Ea pretutindeni e deplină. Și risipită-n umbră și lumină.

      —Imi suna cunoscute aceste vorbe intelepte! 

     —Un clasic din ordinul Cavalerilor Ratacitori, pe numele lui de scena, Tudor Arghezi. 

     —Dar tot nu inteleg...

     —Tu cauta sa traiest ceea e este numai al tau. Cauta sa traiesti viata fara sa imparti dreptate peste trairile altora. Nu le numi bune, deci demne de apreciat pe unele, si rusionoase pe altele. In ziua fericirii fii fericita, in ziua nenorocirii gandeste-te ca si una si alta fac parte din ceea ce inseamna sa fii Om.

       —Si atunci cum am sa disting binele de rau, visul de realitae, falsul de adevar? 

      —Vei recunoaște pe acei profeți de care sa te ferești prin faptul ca iti vor promite fericirea in zece pași. Autocunoasterea prin mutilare. Ba chiar iti vor scoate un ochi, cel melancolic, iti vor tăia mana, cea care te duce in păcat, si te vor urca pe zidul cetatii sa te ispiteasca. Sa nu cumva sa te inalti, din moment ce nu te poti salva nici macar pe tine. Am incercat sa inteleg la ce se refera, dar eram prea obosita. Atunci l-am intrebat iar, caci voiam sa stiu cum sa il caut:

      —Cine ești tu?..Batranul călușar îmi zâmbi înțelegător.

     —Nicolae! 

     —Nicolae?

     —Nicolae.

     —Deci l-ai cunoscut pe Aristotel?!

     —Cunoscut? Putin spus! A fost... maestrul meu! M-a introdus in Ordinul Trubadurilor, ordin pe care l-a creat. 

          Nu imi venea sa cred. Era Nicolae cu care ratacisera prin toata Italia si cu care avuse acea experienta in tren și care, dacă îți mai aduci tu aminte, imi parea la acea vreme o scena din viitor, o premonitie a vremurilor absurde pe care le traiam acum.

      —Si cum ramane cu scoala de magie, cu maestrul care v-a trimis in acea calatorie, cu cartea in alb?

      —Aristotel avea acest talent sa isi creeze propriul context ca sa ii dea credibilitate. Numai el il vazuse pe acel maestru din Florenta, de pe Ponte Vecheo, de la care isi revendica Ordinul Trubadurilor si puterile. In fond, nu conteaza daca a existat sau nu. Caci Iluminarea, nu este decat o simpla proiectie a Sufletului Interior care se gaseste in celalalt, in fiecare om. 

      —Dar ati fost impreuna in acel tren? Sau a fost doar un vis, o alta poveste creata de el prin puterea de a imagina?

      —Da. A fost in realitatea noastră. Ne indreptam spre Roma. Acolo a cunoscut-o pe Francesca, pe Timotei, pe Florian, Jonny, si multi altii care s-au alaturat pe parcurs acelei calatorii. Au fost niste vremuri pline de magie si har. Nici atunci Lumea nu mai credea in minuni. Toti alergau ca nebunii dupa bani. Munceau ca niste masini zi si noapte. Copiii erau abandonati, scolile, moartea poeziei, oamenii, umbre fără vise, stiinta, alta credinta fanatica. Atunci a fost creat Ordinul Trubadurilor, datorita acelui om care s-a incapatanat sa inalte...

       —Pasari din lut, am coninunat eu fraza.

       —Da...Pasari de gheata si pasari din lut, sa se inalte pe sine si pe altii...

      —Tot nu am inteles, acest om care mi-a influentat si mie destinul, sa fie acum in umbra celor ce susținea?

      —Unele lucruri nu trebuie intelese. Ele trebuie sa fie traite! Numai asa experienta de Om va fi deplina. 

      —Ce vrei sa zici?! frustrarea mea era la maxim intinsa. Imi venea sa plang, sa il lovesc. Asa cum nu intelegeam atunci cand Aristotel scria pe blogul lui tot felul de metafore lipsite de context. 

      —Va ninge intr-o zi de vara si vei trai! Imi spuse Nicolae zambitor amintindu-mi acele cuvinte din comentul lui Ari. Imi aduceam bine aminte acele intamplari, delirul pe care l-am trait in Florenta, vorbele doctorului Kubel, “sunteți vindecata”, și cerul când am ieșit pe poarta clinicii Santa Fe. Insa nu isi aveau locul aici. 

      

      La prima atingere de chimes, licurici luminara spatiul metamorfozat al salinei. Era ceva feeric. La a doua atingere de chimes, pulberi diafane de sare coborau din bolta salinei. Cele doisprezece pasari sculptate isi luara zborul in ture concentrice. La a treia atingere de chimes, aerul pe care il respiram deveni de o consistenta materiala, grea, ca si cum am fi fost una cu tot ce ne inconjoara. Toți deveniseram parca o stâncă de sare. Capatasem acea consistentă a materiei, grea, inerenta, plina. Priveam dincolo prin ziduri, priveam prin oameni. Puteam sa citesc in mod clar structura moleculelor, adâncimea apelor, mantia  de foc a pamantului, sufletele celor doua zeci și trei de păsări din lut și sare. Spatiul și timpul încetase de mult sa mai apese. 

       O Doamne, mi-am spus, cum de s-au  întâmplat atatea nelegiuiri in Lume cand pot exista asa muzici? Cum se poate se cobori din sferele cele mai înalte? Traind sublimul, cum este cu putinta căderea? Pe lacul din care se ridicase ceata, pluteau acum cuiburi de pasari ce purtau in ele lumina plăpândă, vie, a milioanelor de suflete.  Atunci Nicolae s-a dat jos din luntre si a inceput sa paseasca, iar apa ingheta sub picioarele lui. Pe urma pașilor lui mergeau ceilalti unsprezece calusari, rand pe rand, asemeni unui card de gaste.  

        Nicolae s-a oprit direct la mine, și-a uns degetul intr-un vas pe care îl ținea un copil imbracat intr-o roba alba, încins la brâu și legat la cap cu o bentiță de mătase roșie, mi-a atins centrul frunții cu acel untdelemn. 

      Tot ce îmi aduc aminte după aceea e ca m-am trezit direct in strada cu o durere de cap si cu o usoara amnezie. Ca si cum as fi fost trezita dintr-un vis psihedelic! Eram in mijlocul interesectiei dintre Bulevardul Elisabeta si Carol I, la km zero, in Piata Universitatii unde avusese demult loc o revolutie. Am luat-o inapoi spre vehiul cartier evreiesc, caci se luminase deabinelea de ziua. 

*

       La televizor au anuntat iarasi rationalizarea produselor alimentare. Primii care aveau sa sufere erau chiar Idiotii. Li s-a spus ca pentru fiecare ratie trebuie sa doneze sperma la centrele de fertilizare. Sperma lor era atat de valoroasa pentru ca ADN-ul lor nu fusese compromis prin terapiile genice, însă speranta lor de viața era scăzută datorită încăpățânării de a se adapta. Erau prezentati in Spatiul Virtual ca niste primitivi barbari, ca niste superstitiosi fara inima, fără mila. Datorita hibrizidarii, s-au obținut rase mixte, au apărut tot felul de modificări morfologice. Doar ca aceste gene care se transmiteau dominant degenerau la urmatoarea generatie, devnind sterili, anorexici. Pentru a reproduce aceleasi caractere recesive la acei subiecți, era nevoie de acesti Idioti ca de un bazin de gene. Devenise atat de pretios acest lichid seminal, incat el s-ar fi cantarit in aur, daca ar mai fi existat aurul ca moneda de schimb. Singura libertate pe care o aveau, spre deosebire de noi, era aceea de a manca in continuare carne. Erau priviti ca niste primitivi. Niste salbatici de care trebuia sa te feresti. Trebuie sa recunosc ca si eu i-am privit multa vreme cu suspiciune. Nu iti vine sa crezi cat de eficienta e propaganda puterii care ii prezenta ca pe mâncători de pisici si animale de companie. 

       Numai ca acum rationalizarea alimentelor avea sa ii aduca in pragul foametei. Ei nefacand parte din calsele dinamice, si neavand un venit universal, singurul mod de a trai era cersitul, trucurile si donarea de material biologic. In momentul in care au refuzat sa mai doneze, sa isi ascunda copiii prin catacombe, traind mai mult sub pamant, unde Ochiul Vigilent nu putea sa patrunda, Idiotii fura condamnati sa moara unul cate unul de foame. Tocmai de aceea au riscat si au decis sa racoleze cumva pe cineva din afara. Aveam sa le ofer lapte și pâinea de care aveau nevoie, caci scapasem de Ochiului Vigilent tocmai datorita rutinei mele ciudate, de a ma plimba noaptea. Lucru care ar fi dat de banuit in momentul in care mi-as fi schimbat traseul. Problema era ca din putinul meu, rationalizat, nu puteam sa ajut aproape pe nimeni. Asa ca imi veni o idee care avea sa imi puna in pericol familia, adica ceea ce aveam mai scump pe lume: pe Flavius!

        In terorie, propaganda spunea ca fiecare individ va trebui sa treaca prin toata clasele dinamice, deci si pe la depozite, unde avea sa fie raspunzator de ratii. In practica ele erau detinute numai de cei din vârful piramidei și de Altgoritmi. Totusi, am gasit o bresa de securitate in maternitate. Caci laptele matern era la discretie pentru Mamele Regine. Mi-am adus atunci aminte de placintele pe care le faceam cu Flavius si le imparteam la saracii de la Sfanta Vineri. Nu am fost spalata pe creier atat de rau sa nu mai simt cu cel in nevoie. Trebuie, trebuie sa fac tot posibilul sa salvez pe acesti oameni. Sunt oameni ca si noi. Au mame care trebuie sa isi hraneasca pruncii. In acel moment in care imi faceam planul cum as putea sa obtin lichidul miraculos din maternitate, intra Flavius pe usa. Trecuse prima saptamana din practica din a doua clasa dinamica. 

     —Flavius? 

     —Da? 

     —Cum a fost azi la practica? l-am luat eu pe ocolite.

     —Mami, ca de obicei! raspunse el sec si isi acoperi fata cu niste ochelari care il teleporta la o intalnire cu prietenii.

     —Flavius! i-am tras ochelarii de pe fata.

     —Mami, nu vezi ca sunt intr-o intalnire? Ce vrei?

      —Flavius, i-am spus pe un ton rugator lasandu-ma pe vine si luand-i mainile in palme, caci aveam sa ii spun ceva foarte important. Asculta bine, ceea ce am sa iti spun acum e ceva de viata si de moarte. L-am luat de mana si l-am condus in subsolul casei, unde inca mai pastram niste muraturi si niste retete de la bunica. Flavius nu se împotrivi, nemai vazndu-ma atat de serioasa.  Am aprins o lumanare si am coborat pe scari. Fata lui lumina ca intr-o poveste, proiectand pe zidul de caramida umbra unui urias. 

      —Esti de acum baiat mare. Ai trecut in a doua clasa dinamica. Ai grija de copii in maternitate. Doar ca maternitatea este doar o parte din ceea ce cunosti tu. Jos acolo, adica afara, sunt oameni in nevoie! Sunt copii care trebuie hraniti! Lumea nu este ceea ce pare! Realitatea nu este cea pe care o auzi tot timpul pe retele și in difuzoare. 

      —Mami, ti-ai pierdut mintile? Nu inteleg la ce te referi! 

      —Idiotii Utili Societatii!

      —Asa? Ce-i cu acesti idioti?

      —Ei bine, nu sunt niste Idioti! Sunt Oameni! Oameni cu sentimente si cu trairi. Oameni ca mine si ca tine! Va trebui sa ii ajutam. Risca sa moara de foame!

     —Cum? Ce pot face eu? Nu sunt decat un simplu stagiar...

     —Poti face mai multe decat crezi! Si i-am luminat tabloul care era ascuns in beci. 

     —YEAK! Ce-i asta? Mami, e scarbos! Ti-am mai zis!

     —Se numeste Caritas Romana este denumita intr-o limba veche si uitata. Aceasta imagine era pictata pe zidurile Orasului Pierdut, Pompei, cu 2085 de ani in urma. A fost redescoperita acu 400 si iar pierduta după război. Nimeni nu știe ca eu am salvat-o de la foc și pieire... Pe aceasta femeie o cheama Pera, si e un fel de Regina Mama care il hraneste pe tatal sau condamnat la moarte prin infometare. Este singurul mod de a il salva de la moarte. Daca ti se pare scarbos, numai tu decizi...daca ii vei lasa pe acesti idioti sa moara de foame... Tu vei fi propoa ta instanta de judecata! Asta înseamnă sa ai conștiința. 

       Flavius tacea. Imi lua lumanarea din mana si lumina centimetru cu centimetru tabloul, pornind de la picioarele schimonosite ale lui Cimon, ridicand lumina pe trupul lui brăzdat de foamete, ajungand la gura lacoma care sugea la sanul Perei. Flaviu se opri la acel san descoperit un moment. Privea cu interes ca si cum ar fi studiat urmele lasate de pensula, autenticitatea tabloului. 

     —Flavius! l-am trezit din reverie. Nu putem astepta prea mult! Insa Flavius tacea...

      A doua zi Flavius se intoarse in ghiozdan cu 20 de cutii de pudra concentrata, 99% izolat proteic de soia, ingredientul principal din care se facea lapele matern si care ar fi scos un clan intreg din foamete timp de o saptamana. Pudra trebuia diluata in apa, adaugate niste enzime si niste complexuri de B-uri, ingrediente care inca se gaseau pe piata neagra. 

     —Flavius! l-am luat in brate si am inceput sa plang. Cum ai reusit? Eram mandra de copilul pe care l-am crescut. Care se maturizase atat de frumos si armonios, chiar daca am fost nevoita sa il cresc fara Hun de la varsta de 8 ani. 

      —Francesca...multumeste-i ei, nu mie! 

      —Sper ca nu i-ai spus...

      —Mami, nu sunt prost...Jocurile de strategie sunt si ele bune la ceva, sa stii... Am lasat-o sa inteleaga ca este pentru un scop nobil. Si ca de acest izolat proteic depinde fertilitatea ei si calitatea materialului genetic donat. A inteles prefect la ce ma refer. 

      —Deci va continua sa ne ajute saptamana de saptamana?

      —Tu ce crezi? L-am luat in brate si l-am pupat, fiind jenat ca inca il pup ca pe un copil.

      —Ma duc sa imi tund barba! spuse el entuziasmat iar eu am zambit. Avea barba...era barbat in toata firea! Hahaha. Oare cand se va indragosti prima data? 

      —Si sa iti dai intalnire in Metavers cu acea Fata? 

      —Sau baiat, mami! ma corecta el.

      —Sau poate un Elf! am glumit eu arătând ca pot fi deschisă la orice. 

      —Hahah, cum zici tu! 

      Eram in sfarsit, adaptata la noua lume! Ca si cum viata mea capatase un alt sens. Pe langa faptul ca ajutam pe cei din lumea de sus cu sedintele de terapie, simteam acea adrenalina a rebeliunii din lumea de jos. Incepeam cumva, asemeni lui Ariostotel, mica mea Revolutie. Doar ca in sens contrar manifestului scris de el.  Devenisem dusmanul calaselor sociale, al ordinii stabilite de Altgoritm, scăpam cenzurii Ochiului Vigilent. Trăiam clandestin, periculos, nu mai știam de frica, aveam un scop dincolo de viața mea. Descoperisem ordinul Idioților, rezistența! 

 

Îmi aminteam cu drag de vremurile când străzile erau pline de viață, iar tinerii mă invitau cu zâmbetul pe buze să mă alătur mesei lor. Turiștii, atrași de farmecul orașului, căutau aventuri și experiențe neobișnuite. Aroma îmbietoare a cărnii ce se rotea pe grătare, sub îndemâna iscusită a unui turc, mă cuprindea ca un dans al bucuriei. Și așa, în acele plimbări nocturne, trăiam o experiență senzorială în care mirosurile se împleteau cu viziunea, iar viața prindea contur sub ochii mei.

Coborând pe treptele Pasajului Traian, luminile străzii începeau să pulseze ca niște stele strălucitoare. În lumina lor palidă, am zărit figura unui bătrân, îmbrăcat în straie tradiționale de călușar. Bastonul său se înălța ca un simbol al trecutului, iar dansul său părea un ritual al memoriei. Îmi doream să mă apropii, dar el păstra o distanță ca și cum ar fi cunoscut taina acelei nopți. Era o întrebare în aer: mă ademenea el în dansul său sau eram eu, intrigată și fascinată, care îl urma cu ochii închiși? Dansul său, plin de grație și mister, îmi amintea de străvechea tradiție și de tainele unei lumi uitate.

Într-un moment de neatenție, am pășit într-o altă lume, pe dealul Mitropoliei. Unsprezece dansatori înconjurau bătrânul călușar, bătând ritmic cu bastoanele și strigând cuvinte magice, ca niște vrăjitori din trecut. Cu opincile lor și ciucurii colorați, păreau să zguduie pământul sub picioare, ca și cum ar fi chemat spiritele strămoșilor. În grădina interioară a Mitropoliei, unul dintre dansatori m-a învăluit într-un voal alb, care atârna până la pământ, și m-a luat de mână. Într-un dans amețitor, am uitat de timp și spațiu, călătorind într-o lume ascunsa. În ritmul lor, parcă condusa de melodie, am intrat sub o ușă mascată ca pe un portal ce se deschidea către o lume ascunsă în adâncurile pământului.

Nicolae s-a retras într-un mod ceva mai presus de înțelegerea noastră obișnuită, de parcă ar fi intrat în taina profunzimilor insondabile ale sufletului său. Cu ochii mei de observator retras într-un colț al salinei, am vazut o masă sculptat in sare rotundă, în jurul careia se înălțau doisprezece vulturi din sare, cu aripile lor întinse ca și cum ar fi încercat să se elibereze de greutatea pământului.

În mijlocul acelei saline se mai zarea luciul unui lac, al cărui capăt nu l-am intrezarit, intrucat intunericul ii marginea necuprinsul. Nicolae și ceilalti calusari s-au urcat în niște luntre fragile și au început să vâslească, nu prea departe de mal.

În acea tăcere solemnă, am auzit sunetul palmelor care băteau într-un ritm perfect. Erau ca niște bătăi de sabii in scutul de fier, ce indeamna oastea la lupta. Băteau din palme deasupra capului, între picioare, pe la spate, într-un dans initiatic care m-a dus cu gândul la ritmul tastelor de la mașina de scris, tu-tu, tu-tu-tu-tu-tu-tu-tu, tu-tu, tu-tu-tu-tu-tu-tu-tu. Când Nicolae a lovit pământul cu toiagul lui, o undă concentrică a început să se răspândească în lac, generând valuri din ce în ce mai mari, ca niște semne. Valuri au udat picioarele mele urmate de o liniște adâncă și mistică. 

Un gong a răsunat, ca un ecou, și atunci, pereții salinei s-au umplut de imagini cumplite din celor trei războaie. Copii țipau, mamele își ascundeau pruncii în brațe, iar avioanele și dronele survolau cerul. Sirene și girofaruri proiectau umbrele amenințătoare ale jandarmilor sanitari pe zidurile de sare ale peșterii. Strigau: să-i prindă pe necurați!!, iar mirosuri de acid sulfuros, pucioasă, sânge proaspăt și praf de pușcă se amestecau în aer, ca o sinfonie a suferinței. Carnea arsă a cadavrelor îmi pătrundea în nările în timp ce zgomote de fond disperate se contopeau cu mugetul trompetelor, percuții, cinele, tamburine, chimvale, tobe, tambale...

In sfarsit, o tăcere, mai densă ca întunericul acelei nopții. Un nor de fum a acoperit lacul. Nicolae și ceilalti calusari au disparut in ceata ca o cortina trasa peste o scena. In acea tacere, am auzit un susur blând de apa ce se prelingea pe o latură a zidului. În dreapta mea se deschidea un câmp, o pajiște în care mieii săltau în voie, cu un verde crud. M-am întors brusc la realitatea peșterii la sunetul unui al doilea gong, urmat imediat de clopote, xilofon, un triunghi de alamă bătut scurt și, în cele din urmă, un sunet cristalin de chimes.