Cunoasterea Luciferica.

Apollo figura ateniana sec 5 I. H.

Cunoasterea luciferica, termen consacrat de Blaga pentru a desemna ceea ce nu tine de cunoasterea paradisiaca,  nu poate fi inteleasa la adevarata sa importanta decat o data cu iesirea din adolescenta. Prin nostalgie, prin tristete, bucurie, prin trairi contradictorii, cunoasterea luciferica deschide usa unei lumi interzise, o lume pazita bine la intrare.

Cand poeziile au ramas doar cu rima,  cand patimile lui Francisc sunt doar niste stigme, cand tocatele lui  Bach nu te mai tin la pat trei zile fara sa rupa din tine carne,  atunci ai iesit din cunoasterea luciferica. Pentru ca nu-i nevoie doar de constientizare, de o cunoastere la suprafata lucrurilor. Ci intr-o astfel de cunoastere se impune gravitatea momentului, intensitatea trairilor. 

La o astfel de cunoastere nu se ajunge prin acumulari de cunostinte, nu se ajunge prin studiu, prin concepte filosofice sau prin experimente. La o astfel de cunoastere se ajunge prin caderi succesive. O astfel de cunoastere este un drum. O iesire din gradina. Este cunoasterea binelui si raului. Stiinta nu cunoaste decat fenomene, iar ele nu pot fi nici bune nici rele. O cunoastere care intinde nervii la maxim si ajunge in punctul in care nebunul si artistul se intalnesc cu Sf. Francisc de Assisi, asta inseana cunoasterea luciferica. 

Pot spune ca acele trairi, blamate de multi si care pot fi usor incadrate la patologic, sau doar o etapa nefericita a adolescentei, sunt esentiale pentru initierea in cunoasterea luciferica. Suferinta are rolul ei, si contradictiile nu mai sunt doar de natura logica. Ele devin contrarii care se ciocnesc ca atomii intr-o explozie. Iar aceasta energie este o energie cu minus in fata. Una in care se neaga si se afirma viata, cu efectul unor trairi intense, paroxiste, dincolo de limita biologicului cand apa se preface in sange.

Cum ar fi viata fara aceasta cunoastere luciferica? Sigur, ar fi scutita de multe dureri. Si de multe sedinte la psiholog. Nebunul, artistul nu doar ca recreeaza lumea interiora, dar o reaseaza si pe cea a profanilor. Iata-l pe Apollo cum canta din harpa. Apollo e dovada ca aceasta cunoastere luciferica poate fi si afirmativa. Caci prin muzica se exalta viata. Dionisos si Apollo fac parte din acelasi tip de cunaostere. Numai ca la unul e de tip afirmativ iar la altul de tip negativ. Hermes insa ramane reprezentantul cunoasterii paradisiace.

Cultura Occidentala se afla sub semnul cunoasterii paradisiace. Framantarile, angoasele si fricile, dar si sentimentele pozitive ca iubirea, dragostea si spiritualitatea au fost lasate pe mana stiintelor. Chiar si in stiintele umaniste, totul pare sa fie de o riguare paradisiaca. Cunaosterea asta a devenit una cantitativa. Succesul ei provine din faptul ca poate fi cuantificata, masurata si replicata atat de usor.

Cand ni se explica cum functioneaza creierul, cand ramanem extaziati in fata Universului, bogatia si diversitatea naturii, cand vedem un documentar despre un animal pe cale de disparitie, toate sunt filmate din unghiul cunoasterii paradisiace. Adica. Sunt mai de graba argumente care sa ne convinga. Sunt de fapt niste sentimente la care se face apel, ca o simpla excitare. Cunoasterea luciferica pleaca din interior spre lucruri. Si face dintr-o vaca o mica zeitate.


Niciun comentariu: