Priveste dincolo!

Capitolul XV

Dar tu, fa-ti curaj, caci prea bine stii

ca neamul omenesc este Divin,

si ca Natura Sacra 

ii dezvaluie deschis toate tainele.”

Pitagora

[fragmet]

      Dupa ultimele evenimente, incepusem sa cred in semne. Sa ma las condusa de instincte si intuitie. Renuntasem la scepticismul meu. Treceam poduri si vedeam peste tot acelasi mesaj: Priveste Dincolo! Trebuie sa fie mana lui Aristotel, mi-am spus. S-a intors din Kalahari. Numai el poate colinda peste tot, numai el poate sa sa scrie pe toate gardurile și sa își lase semnatura in spray graffiti. 

       Cand am intrat pe poarta clinicii Santa Fe, pe zidul dinspre strada era scris de mâna, Regarder le ciel! Am privit cerul si i-am multumit pentru ziua senina din acea dimineața de toamna târzie.  Am intrat in clinica doctorului Kubel si am asteptat la usa cabinetului. A iesit cu mapa in mana si mi-a zambit cald, ca si cum as fi fost pacienta lui favorita, facandu-mi semn sa intru.

    —Luati loc! imi trase el scaunul. Nu imi place cand cineva imi spune sa iau loc, pentru ca asta imi creste si mai mult nervozitatea. 

     —Multumesc! Si ca sa fie multumit si linistit am luat si un pahar de apa in mana, anticipand grija lui pentru pacienti.

    —Am repetat de trei ori analizele! Se pare ca putem documenta, in termenii cei mai stiintifici, o minune! Ceva ce n-am mai intalnit in cariera mea de 32 de ani sau in literatura de specialitate. 

    —Minune? eram confuza…

    —Sunteti vindecata! 

    —Vindecata? Ce cuvânt ciudat! Ce rezonanta noua aveau in mintea mea… A vindeca. Vindecător. Vindecabil. Vindecat. Vindecata... Ca si cum învățam pentru prima data sensul acestor cuvinte, care sunau in mine in imagini muzicale. Mi-am acoperit fata cu palmele si am inceput sa plang, înăbușit! Dupa ce mi-am revenit, doctorul Kubel imi spuse cu același entuziasm in glas. 

    —Analizele dumneavoastra sunt in parametrii normali. Nimeni nu a putut sa imi explice ce s-a intamplat. Le-am repetat de mai multe ori sa fim siguri ca nu este o greșeala. Am vorbit cu mai multi specialisti de la clinica noastra partenera din New York si vrem sa aprofundam cazul dumneavaostra. Intr-adevar, ma simtea mai bine ca oricand. Am pus aceasta stare de bine pe seama extazului pe care il traiam, fara sa imi dau seama ca fizic eram din ce in ce mai bine...Doctorul nu avea sa inteleaga ce traisem eu in ultima vreme si nici nu aveam cum sa-i explic.

    —Nu am cuvinte sa va multumesc...

    —Nu imi multumiti mie. In fond nu am facut nimic... Multumiti cerului! Ma puteti totusi ajuta cu ceva.

    —Orice! l-am asigurat eu de dispobilitatea mea. 

    —Imi permiteti sa prezint cazul dumneavoastra la o conferința? Nu va faceti griji, numele dvs va fi schimbat pentru confidentialitate. De mult caut dovezi si argumente ca sa îmi conving breasla ca trebuie sa existe ceva mai mult decât determinismul biologic specific școlii noastre pozitiviste. 

    —Sigur! Cum sa nu! Nu stiam ce sa mai spun pentru ca totul ma bulversase. Analizele mele erau in parametrii, erau perfecte! Eram VINDECATA! Imediat cum am ieșit din cabinetul doctorului Kubel, mi-am pus fata in palme și am plans de data asta de bucurie. Vedeam cerul printre lacrimi, ca o pictura suprarealista. Se amestecau nuanțe de albastru azuriu cu albul norilor. “Miracolul s-a intamplat!” Daca iti aduci aminte, au fost primele mele cuvinte cand te-am sunat. Am plans, ca in dimineata in care testul de sarcina mi-a aratat doua liniuțe! 

     Daca am invatat ceva din toata experienta asta e ca fiecare zi e un dar venit de sus. Cand am ajuns acasa am deschis repede fereastra care m-a conectat la vechea lui pagina. Voiam sa ii spun ca acum inteleg. Tot ceea ce spunea el atunci, acele aforisme ciudate, căpătau acum intelesuri noi. Voiam sa ii spun ca mi s-au deschis ochii sa vad Lumea asa cum e, prin ochii lui de trubadur! Nu mai publicase nimic de atat vreme... Ceva se intamplase in Kalahari. Poate avea dreptate Francesca cu acel zvon, poate ca hienele il sfasiase... Timpul parca încremenise peste povestile lui miraculoase. S-a pus praful si noi toti, luati de intamplarile cotidiene, am uitat sa mai visam. Viata isi relua cursul, pentru a nu stiu cata oara, cu banalitatile ei zilnice. Cumparaturi, serviciu, scoala, vacanta de vara, artificii de Anul Nou, prima zapada, si iarasi de la capat, pana intr-o zi cand ne-am trezit cu fire albe in cap, intr-o Lume intoarsa pe dos, pe care nu aveam sa o mai recunosc... 

     Cat despre mine, draga mea, nu as putea sa ma mai intorc la vechea mea viata. O consider lipsita de sens. Imi place sa vad in orice lucru miracolul existentei. De curand am fost la tara cu Flavius sa isi viziteze bunicii din partea lui Hun. Oameni de munte. La prima vedere par reci, dar apoi isi deschid inima. Am ramas in sufletul lor, chiar daca am trecut printr-un proces de divort. Ce voiam sa iti spun despre noua mea viata... Priveam cum bunica lasase o closca pe oua. O bagase in casa, fiindcă deseori noptile sunt friguroase. Statea asa cuminte intr-un colt si cobora cat sa bea doua picături de apa si sa ciugule cateva graunte. Cata persistenta, ce dragoste o poate lega de acest cuib? Iar noi numim asta instinct. Nici un instinct nu poate sa te lege de pamant, dacă nu e dragoste...Iata, priveam la aceasta Cumintenie a Pamantului, la prezenta ei, ca si cum ar fi cazut intr-o meditatie profunda. Priveam la ea ca la o rugaciune tacuta. 

    —Oare la ce se gandeste cat sta acolo pe cuib? m-a intrebat Flavius curios. 

    —La nimic! i-am raspuns si l-am strans in brate, suprins de gestul meu imprevizibil, simtaindu-i zbaterea si incordarea asemeni unui gascan prins in strânsoare.

    —Mami! Lasa-ma in pace!

    Aceasta vointa, care se afla pana si in pietre,  transcende intelegerea noastra omeneasca. Acesta imagine face parte dintr-o poveste pe care nu o putem vedea, caci inca nu ne-am detasat. Ma uitam cum intoarce ouale cu pliscul ei ca pe niste miracole care vor ecloza la timpul lor. Caci ciocul nu este facut sa intoara ouale...Si totusi, gaina se foloseste de cioc... Cine a invatat-o sa le intoarca pe toate partile, asemeni pinguinilor Imperiali care isi predau oul de la unul la altul purtandu-l pe picioare? Viata e atat de fragila, mi-am spus. O secunda, o secunda e suficient ca oul sa inghete. Cine are grija de toate secundele care ne scapa? Cine? Acea secunda care declanseaza viata, prima bataie a inimii, primul sarut, prima noapte de dragoste, prima explozie de Galaxii si Stele.

    —Ti-am luat un cadou din Viena.

    —Cadou? 

    —Uite, am scos din geamantan un obiect impachetat in hartie colorata. 

    —O luneta? Un ochean? Wow!

    —Un caleidoscop electronic! Cand te ratacesti il ridici si privesti cerul. 

    —Mami!… ma stranse de gat si ma pupa pe obraz. Imaginea cu care Flavius privea cerul se desfacea si se compunea in mii de piese, in tot felul de culori si forme ca o mandala. Toata ziua era cu el in mana. Vedea o piatra, indrepta calidoscopul spre ea. Vedea o pasare, vedea o floare,  se descompunea ca o pictura de Picasso. 

   

Dupa acele evenimente din Florența, după ce sănătatea mea a revenit la normal, ba chiar ma simteam mai bine ca oricând, am ieșit sa ma plimb prin centru vechi. Nu era nimeni căci al doilea val disponibilizare jumătate din locuitorii Bucureștiului.  Un domn cu joben care plimba doi papagali mi-a spus ca toate răspunsurile la întrebările mele se afla in lozul din plic, si ca papagalii trebuie mituiti cu cateva graunte, care costa, nici mai mult nici mai putin de 15 lei. Am scos banii din portofel si i-am bagat asa cum introduce postasul o scrisoare in cutia postala intr-o cutiuta muzicala invartita de o maneta. Cutiuta macină bancnotele in fasii lungi de hârtie, căci datorită inflației banii nu mai aveau nici o valoare. Unul din papagali se invarti de trei ori pe acea bara de care se tinea cu ghiarele, a dat de doua ori din cap si a tras un bilet pe care era un citat din Marele Poet: "Vei plânge mult atunci ori vei ierta? Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineţi?" 

    —Talmaceste-mi, i-am zis omului cu papagal...caci vorbele asta nu spuneau nimic. 

    —Pentru talmacire, trebuie sa mai băgați 15 lei.

    —Nu mai am bani! 

    —Cautati in buzunarul stang! Am băgat mâna adanc și spre surprinderea mea 15 lei. Am introdus banii in tocătorul de hârtie si celalalt papagal s-a invartit ca si cum ar fi avut o cheita in spate, de trei ori, a dat din cap de doua ori si a tras un biletel in cioc. L-am despachetat cu nerăbdare: "Acolo unde cerul atinge Marea ne vom prinde in dans fără început și fără sfârșit!"

    —Acolo unde cerul atinge marea... am citit eu cu voce tare. Imi rezonau cuvintele asta ca un ecou, ca si cum ar fi venit din alta viata, dintr-un vis. 

   —Evrika! Aici trebuie sa fie, am țipat entuziasmata. L-am sunat pe Flavius, am sunat-o pe Nico sa stea cu el pana ma întorc si m-am dus direct in Gara de Nord. Era jumătatea lui Octombrie. Nu mai era nimeni acolo, totul era inchis! Nu i-am dat prea multe explicatii lui Nico. Oricum nu avea cum sa inteleaga ca un papagal avea sa imi traga un biletel cu un mesaj care imi spunea ca exista un loc in care cerul atinge marea, si pe care trebuie sa il caut asa cum in copilaria cautam apa de unde isi bea curcubeul frumusetea. M-am suit in primul tren spre Mangalia, de unde am luat taxiul pana in Vama Veche. Am alergat spre plaja de nudisti, lângă Cherhana acolo unde Ari ramasese blocat in timp ca intr-o lupa, asteptand chipul Elizei sa iasă din mare. La marginea apei, acolo unde se sparg valurile de tarm, era infipt in nisip tocul unei usi, o usa veche cu tablii din lemn colorate si fără geamuri.  In sezon, turistii veneau si se pozau, trecand cand intr-o parte cand in celalata a usii. Cand am ajuns in Vama, ferestrele teraselor erau inchise cu obloane de lemn batute in cuite, barurile si plaja de carte disparusera ca si cum acel loc plin de petrecareti nu ar fi existat niciodata, decat in visul unei nopti de vara. Numai usa infipta in toc se incapatana sa reziste, afundandu-se in nisip, acoperita de alege si scoici, decolorata de soare, scorojită de timp. Mi-am dat sandalele jos din picioare, rochia alba pe care o aveam pe mine, si am trecut dincolo... unde nu poate fi decat viata oarba, neimblanzita nici de frunzele copacilor care cad, nici de florile care mor strivite sub copitele cailor de lupta. 

     De departe, o umbra de om imi facea cu mana apropiindu-se in fuga de mine si strigand ca un nebun cuvinte neintelese.