Calatoria lui Alexandros

Capitolul VI

    —Nu avem cum, nu avem voie! Regreta se comporta ca o drogata, cu gesturi cu privirea căutând peste umărul meu. Cotrobăi cu mainile agitate in rucsacul pe care îl avea tot timpul pa ea. Scoase un stik in graba care ii cazu pe jos. 

    — Am incalcat toate protocoalele! sopti ea la ureche mea in timp ce m-am aplecat sa ridic si sa ii inmanez stik-ul.

    — Protocoale? Despre ce naiba vorbești? Am scuturat-o bine din umeri ca și cum as fi vrut sa readuc un om mort la viața. 

    —Daca ma vede Ochiul Vigilent ma aresteaza, ma inchide si ma injecteaza cu realitate. Trebuie sa ma cauti in vise. Regreta isi misca ochii in dreapta si stanga ca si cum ar fi vrut sa imi comunice ceva ce nu reuseasm sa inteleg. Am cautat cu privirea in spatele meu, iar cand m-am intors Regreta mea disparu dupa coltul unei intersectii in spatele unui camion ce muta mobila. Am ramas ca prostul cu stiku in mana. 

    —Totul a început, povesti Alexandros, din cauza unui joc stupid pe computer. De cateva luni nu mai pot sa doarm. Nu mai am nici o veste de la ea, nici un semn de viața. Pare totuși legată in acel joc virtual cu un VPN ce figurează intr-o țara care nu exista in realitate: ElAhor! Nu i-am cunoscut prietenii, asa ca nu știu pe cine sa întreb. Nu inteleg despre ce protocoale vorbea. De fapt, vorbea ca o posedata paranoica racolata de serviciile secrete. 

    — Si stikul? Ce era pe el?

    — Pai jocul asta stupid pe care nu am reusit sa il inteleg. Te plimbi asa prin gradini si nu se intampla nimic. De parca ai fi intr-o gradina a raiului tare plictisitoare. Frumos, dar fara actiune. Ai senzatia ca esti intr-o statiune plina de pensionari linistiti care dau la ratele si lebedele de pe lac paine, singura lor placere. Decorul din joc e unul destul de futurist si utopic, doar parcul in care m-am ratacit aminteste de un peisaj clasic, o lunca cu plopi si o moara de vant.

    —Aha...Taceam. Nu avea nici un sens toata aceata poveste. Ma blocasem si nu stiam ce intrebari sa mai pun ca sa dezleg cumva misterul. Alexandros a profitat de acest moment de respiro sa imi marturiseasca.

    —O iubesc… Nu mai stiu ce sa fac… ofta adanc după un repaos lung in care își tinu respirația si isi inhiba lacrimile. 

    —Unde pot sa gasesc jocul asta, cum se numeste, de unde il descarc?

    —Salvator Mundi...Un joc stupid, care o seca de toata energia vitala. Aproape ca traia in lumea ei acolo si nu mai putea functiona in lumea concreta. Neglija cele mai banale indatoriri, igiena fizica. Uita aragazul aprins. Nu mai manca, faceam curat in urma ei ca dupa un copil. Ce sa mai, era un dezastru. La un moment dar i-am zis ca nu mai putem continua asa. 

    —Ati incercat sa vorbiti cu un terapeut? Sa iti dai seama ce o facea sa fuga de realitate? 

    —Am vorbit, dar a refuzat ședințele. A spus ca nu are nici o problema. Ca ea s-a nascut in tinutul ElAhor, si ca Lumea ei nu e de aici. Incepuse sa delireze...

    —Un inceput de paranoia schizofrenica, am remarcat eu la prima impresie.

    —Avea ca avatar o imagine cu care incepuse se identifice. Un Elf. Intra cu un pseudonim de genu', Dulcika13. Ba incepuse sa se imbrace intocmai ca avatarul ei si se intalnea cu prieteni in acel joc in piata. La inceput am fost putin gelos, apoi mi-am dat seama ca prietenii ei sunt mai de graba asexuali. Nu aveau nici un instinct practic. Tot ceea ce pareau ca fac e sa isi etaleze tinutele ca niste pauni si sa discute despre puteri si credite. 

    —De la 13 ani se joaca ea acest joc? Incercam sa inteleg cat de grava e depedenta Regretei de jocurile online. 

    —Cel mai probabil! Cand ne-am cunoscut nu mi-am dat seama cat de grav... E ca un drog. Imagineaza-ti ca evadezi intr-o lume fantastica, unde totul e posibil...Si eu, eu eram doar un alt Avatar. 

    —Si ce legatura are Aristotel cu Dulcika13?

    —El cunoaste bine lumea virtuala. Aristotel mi-a explicat aceste lumi, puterile lor, strategia, Clasele Dinamice. E o adevarata mitologie, Mama Regina, Idiotii Utili Societatii, si tot el vorbea despre Altgoritmi si Ochiul Vigilent. Cunoscand tot acest jargon al jocurilor virtuale, am crezut ca imi poate da niste indicii despre unde as putea sa o gasesc pe Dulcika13, adica pe Regreta.

    —Spune-mi te rog, cand l-ai vazut ultima data pe Ari? Despre ce ati vorbit? am intrebat eu in timp ce am scos un reportofon din geanta si l-am cerut persmisiunea sa il inregistrez. Macar de data asta nu mai pot fi acuzata ca am inflorit discutiile, ca am adaugat de la mine cuvinte.

    —Cred ca au trecut mai bine de 12 luni. De atunci nu mai stiu nimic despre el. Probabil rataceste prin nu stiu ce loc fara semnal cu gasca lui.

    —Aha, inteleg. Si, te-a ajutat sa o gasesti pe Regreta?

    —Stai sa vezi, ca ceea ce mi-a propus sfideaza orice logica. Aproape ca nu stiam cine traieste mai mult in fantezie, el sau Regreta. Ne-am intalnit sub un pod din Londra, undeva la periferie, imi daduse coordonatele GPS printr-un prieten, pe un șervețel. 

    —Stiu un remediu la problema ta, imi șopti Ari si privi in jur ca si cum s-ar fi ferit sa nu fim urmăriți. 

    —Stii? m-am aratat eu surprins.

    —Doar ca va trebui sa nu ratezi nimic din ce iti spun si, asculta bine ca n-am sa repet, sa faci intocmai!

    —Orice! As fi facut orice pentru Regreta mea. 

    —Te avânţi cu paşi grăbiţi pe treptele Muzeului Naţional de Artă din Piaţa Trafalgar într-o oră de vârf, când mulţimea îţi înconjoară paşii. Cu o hotărâre solemnă, te ridici pe piedestalul acela blestemat, unde statuia lui George al IV-lea a fost mutată de revizionisti. Cu sufletul încărcat de o forţă ancestrală, repeţi de trei ori gestul misterios al cocosului lui Sfânt Peteu, urlând către cele patru zări ca un lup flămând, un ultrasu care și-a găsit tribul: "Auuuuuuuuuuu!". Cu mâinile tale, bat în palmă ca şi cum ai chema nişte porumbei în zbor, într-un frrrrr-freeeee-frrrrr-fruuuu hipnotic. Începi să imiţi bufniţa, cu wo wo wo, wo-wo-wo, ca un mesager între lumi. Cu gesturi măiestrite, îţi scuturi hainele de praf, de sus până jos, cu palmele învăluite într-un dans de purificare. Apoi, cu un gest solemn, iei un pumn de pământ şi-l arunci în aer, în timp ce forţele supranaturale se revarsă în jurul tău. Sari într-un picior, asemenea unui copil care încă învaţă să înoate şi îşi scutură apa din ureche la sfârşitul fiecărui scăldat. Repeti aceste acţiuni misterioase şi bizare până când găseşti ritmul sacru al universului. Abia atunci, cu mintea deschisă şi cu inima pregătită, îţi aşezi urechea pe asfaltul încins, iar paşii ei, indiferent unde ar fi, încep să îţi vorbească într-o simfonie stranie, revelându-ţi tainele ascunse ale destinului.

    —E absurd ce îmi ceri! i-am raspuns revoltat ca imi pierd orice speranta cu ideile lui absurde.

    —Dacă ti-as fi cerut sa te duci la Polul Nord știind ca o vei regăsi, nu-i așa ca nu ti s-ar fi părut un efort prea mare? 

    —Stii bine cât o iubesc... 

    —Daca ti-as fi cerut sa urci cele o mie de trepte in genunchi, nu ai fi plecat chiar de mâine in pelerinaj? 

    —Adevărat. Fără ea totul e pustiu… 

    —Si atunci de ce nu ai face un lucru atât de simplu ca cel pe care ti-l cer? Măcar de dragul ei      

    —Avea draptate...pana la urma nu imi ceruse imposibilul... 

    —Ma simt penibil. In plus, mi-e rusine sa fiu expus in public. Nu sunt un exhibiționist ca tine. 

    —Unora pana si nudismul la plaja li se pare exagerat, rase Ari cu compasiune pentru pudoarea mea. 

    —Maestrul, Maestrul e nebun de o Lume…cazu pe gânduri Ari si lasă ideea neterminata. 

    —Ce-i cu el? Care Maestru? Eram curios, orice  sfat putea fi util, orice pont care sa ma aduca la ea. 

    —Performance! Șopti Ari parca fără sa bage de seama agitația mea.  Mi-am pierdut ce-i drept răbdarea si m-am rastit la el, luandu-l de tricou.

    —Care? Cine? Unde îl găsesc pe acest Maestru? 

    —A fost o data un exhibiționist, incepu Ari povestea cu care imi zăpăci mințile.  Maestrul de la care a plecat Ordinul celor din care fac și eu parte. Acest Maestru si-a expus opera in public. Mai întâi a tăiat un lemn de cedru. L-a cioplit, l-a șlefuit luni de zile, ani, mai exact 33 de ani si a ridicat opera de arta sus pe munte, ca sa o privească tot orașul din vale. 

    —Ce munte? Unde? Sincer, ma dispera ca nu trecea direct la subiect si ma lua cu povesti ocolitoare. Nu aveam dispozitia sa il ascult. Gandul meu era numai la Regreta.

    —Muntele Măslinilor! In sfarsit un nume, ceva concret! O locatie! Apoi continua iar cu povestile astea.

    —Și după ce si-a definitivat opera, s-a dezbrăcat de haine si s-a înălțat pe Sine pe crucea pe care o cioplise. Timp de trei ceasuri a fost acolo expus in public. Suspendat între cer si pământ. Oamenii priveau cum își da viața încet, dar nimeni nu a încercat sa îl salveze. Pentru ei era doar o farsa. 

    —Un alt sarlatan care încearcă cu trucurile lui sa primească un ban nemuncit, am gandit cu voce tare.

    —Ce sarlatan? 

    —Scuze, n-am vrut sa te intrerup. Continua!

    —Intr-o zi, continua Alexandros povestea, pe cand o vizita pe sora mai mica din Florenta, Ari l-a vazut pe Maestru pe o straduta ingusta si intunecata, imbracat ca un cersetor, cu o gluga de calugar acoperindu-i fata. Maestrula începu sa se ridice doua palme deasupra pamantului. 

    —Nu mi s-a aratat decat mie, pe acel gang ingust. Am inceput sa il urmaresc. Cu cat ma apropiam de el, cu atat el se indeparta de mine. 

    —Nu inteleg unde vrei sa ajungi cu povestea asta! i-am zis caci gandul meu era in alta parte. Pe atunci nu bagam toate balivernele lui in seama. Abia mai tarziu mi-am adus aminte de vorbele astea si mi-a picat fisa. Nu erau doar niste simple povesti. Asculta, lucrurile abia acum se complica. Grupul acestui ordin in care intrase Ari apărea prin marile orașe turistice ca Barcelona, chiar și aici in Londra lumea l-a văzut, in Roma, Paris, Praga, Berlin, Tokyo, New York, New Delhi,  Calcutta, peste tot. Turiștii impresionați îl pozau si ofereau cate o lira, 50 de centi, maruntis de care incercau sa scape. Curiosii și scepticii ii verificau hainele sa nu aiba ceva ascuns care îl tine așa suspendat. Un fir de argint subțire care sa îl lege de pământ. Asadar, se pare ca nu iese fum fara foc, si zvonurile pe care ai venit sa le infirmi, au un sambure de adevar. Dar e plin Youtubul de clipuri cu oameni din ordinul lui... Nu ai sa ii recunosti, toti sunt imbracati la fel, in acele robe de calugari budisti. Au aparut insa multi profeti falsi, sa zic asa, care se folosesc de acest truc. 

    —Ce poveste! am simtit nevoia sa il incurajeaz pe Alexandros, din moment ce totul ramanea inregistrat pe aceasta banda. 

    —Intr-o zi, in fata celor care au venit sa ii vadă opera, Maestrul a intins mâinile așa si s-a înălțat. Toți credeau ca e unul din trucurile lui. Dar un nor de fum l-a acoperit și de atunci nimeni nu mai știe nimic de el, îmi povesti Ari…

    —Incredibil!… 

    —Mda...

    —Si tu crezi toate astea? L-am intrabat cu un soi de mila si compasiune. Isi pierduse si el mintile. Dar am schimbat subiectul imediat. Nu avea rost un raspuns. Stiam ca un om indragostit e capabil sa creada orice, chiar si cele mai rationale fiinte cad in capcana asta. Se duc si isi dau toti banii la cate o tiganca ghicitoare care intoarce niste carti si pe care le interpreteaza in functie de omul pe care il are in fata. Caci au o inteligenta nativa acesti sarlatani. Citesc inca de la intrare omul, chiar daca nu au nici o scoala. Din expresiile lui, din ezitari, dupa numarul de la pantof, forma nasului. Daca are parul ravasit, daca are cravata, daca miroase a parfum. Alexandros ar fi fost victima perfecta. Caci banii au si ei mirosul lor. A da, si mai ales palmele. Cat de usor citesti un om din palme. Lucru pe care il cere orice ghicitoare mai intai, este palma. E inginer, e agricultor, e scriitor, e un simplu sofer? Pentru ca asa il vei impresiona cu clarviziunea ta, cu puterea ta de ghicitoare in magia neagra. Bati din palme, iti scuturi hainele ca si cum te eliberezi de un blestem, arzi putina tamaie pe altar, daca se poate cu efect psihedelic, intri in transa, bolborsesti niste cuvinte si ii iei banii la fraier. El pleaca multumit, tu cu buzunarele pline. 

    —Nu stiu ce sa mai cred... Il intelegeam, se vedea pe fata lui derutata.

    —Ce-a urmat dupa? am intrebat ca sa nu pierd firul discutiei.

    —Ari bagă adanc mâna in buzunarul din care scoase o tabacheră din metal din argint. Scoase o bucatica de ciocolata. Imi lua mana și o puse in palma mea după care imi strâns pumnul. M-a privit fix in ochi ca și cum ceea ce avea sa imi spună ținea de viața și de moarte:

    —Sa nu musti din ea decât dacă e necesar! 

    —E prăjitura din Amsterdam? Mai încercasem cu el niste ierburi aromate de la niște marocani acioliti in parc Göteborg cand eram studenti si am vizitat Suedia. A fost o experienta faina.  

    —Nu, nu, asta e cu totul de alta natura. Sa nu o folosesti decat atunci cand esti in mare, mare dificultate! L-am asigurat ca asa voi face. Ne-am desaprtit la statia de Metrou, unde aveam sa luam linii diferite. Eu spre Nord, Ari spre Sudul Londrei si mai apoi la aeroportul International.

    Trecuse câteva luni de la întâlnirea noastră, cand Alexandros își lua inima in dinti și se duse pe scările Național Gallery. Facu in tocmai cum îl sfătuise Ari. Trecatorii credeau ca asista la un performace, turistii il filmau ca pe o curiozitate a naturii, devenise viral pe internet. Batu din palme ca si cum un stol de porumbei ar fi fost eliberați in cele patru puncte cardinale. Își scutura hainele ca intr-o incatatie. Repeta pasii pana deveni un fel de automatism, din ce in ce mai repede. Un fel de proces prin care invoca niste forte necunoscute pana acum, dar aflate undeva adanc in el. Urletul visceral, din gat in timp ce palma lui desfacuta se ridica deasupra fetei, bataia palmelor, zborul porumbelului, scuturatul hainelor, in ordinea asta se succeda ritualul. Si nici o miscare nu era deplasata, nici un gest nu rata momentul, tempoul, care devenise un fel de automatism. Cu fiecare repetitie cu fiecare moment, ritmul devenea din ce in ce mai intens. Apoi incepu sa se învârte ca și cum ar fi aruncat ciocanul la proba jocurilor Olimpice. Se învârtea așa sus pe piedestal in jurul multimilor ca o axa ușor descentrata. 

    —Funcționează striga el ca un nebun! Lumea se învârte o data cu mine! Sunt Centrul Lumii! Și incepu sa dea din mâini ca si cum el era fixat iar cei din jur o roata imensa pe care o învârti. Învârtea aceasta roata ca o tiribomba din miscarile mâinilor și a corpului. Pana când viteza antrena multimea de oameni intro singura culoare. Atunci probabil ii apăru chipul Regretei caci se pare ca vorbea cu un interlocutor pe care doar el il vedea.

    —Hotarul? Sa urmaresc drumul spre Centrul Pamantului? Care șerpari ma vor ghida? intreba el un interlocutor imaginar. 

    —Te iubesc! Mereu te-am iubit! Și te voi iubi pana la capăt!  Spuse Alex întinzând mâna ca și cum ar fi atins un portal care se inchidea. 

    —Urmărește Lumia. Ea te va ghida. Ne vom întâlni pe Hotar, repeta el sa nu uite ultimele cuvinte pretioase pe care probabil Regreta i le spusese înainte sa dispară in ace vârtej colorat al multimilor.

    Nu știu ce a vrut sa însemne asta dar aveam sa aflu toate aceste detalii de la TJ. Cum Alexandros avea sa moara căutând acel Hotar. Probabil ca asa a înțeles el mesajul obscur și ambiguu acelui delir. Trecuse pe langa un chiosc de ziare si ii aparuse in fata tilul la un articol despre Himalaya, scris mare: Hotarul, Șerparii care asista pe oameni către Centrul Pamantului.  Everestul devenise un loc de pelerinaj, o aglomerație de aventurieri rătăciți, mai ceva ca la Moaștele Sfinților. Un fel de religie a celor fără de credinta, un test al limitelor. Asta e Hotarul! O denumire a unei crevase care facea diferența dintre viața si moarte, care sorta norocoșii rămași in viața. Din păcate Alexandros nu avea pregătire de alpinist și nu s-a mai întors… 

    Alexandros a căzut între doua Lumi, pe Hotar, dacă pot sa spun așa. A urmărit o iluzie. A crezut in vorbele lui Ari pe care îl consider ca are o vina morala. Nu te poți juca așa ușor cu vorbele, cu sentimentele, cu trăirile oamenilor. S-ar putea sa te ia in serios unii. Așa cum și eu l-am luat. Și era cât pe ce sa îmi pierd mințile. Alex a fost victima unei iluzii, a unei iluzii de tipul Morgana. A urmărit-o pe Regreta lui ca un orb pana la capătul pamantului. Cine spune ca dragostea e oarba, știe el ce știe… Dupa ce am citit Scrisorile lui Horatiu și toate acele povesti pescărești pe care i le bagă in cap Ari, despre cântecul sirenelor, chemarea marilor, sunt sigura ca Alexandros nu a fost nici prima nici ultima lui victima. Încă aștept un postcard de la Horatiu... Încă mai sper ca s-a împotmolit intr-un port in Havana, ca a găsit un liman, o cubaneza cu fundul tare sau o africana cu pielea de catifea care sa îl fi legat de țărm sau măcar de catarg. Poate nu a auzit cântecul de sirena pe care îl propovăduiește acest nebun in delirul sau de grandoare!  Îți spun și tie, nu te lasă sedusa de acest trubadur. Ar putea fi un impostor. 

    L-am întâlnit pe domnul TJ., care ar fi trebuit sa conduca aceasta expediție spre succes. Cu greu mi-a acceptat întâlnirea. Am luat mașina și am condus cale de câteva ore spre Făgăraș pana la poalele munților, de unde am luat-o la cale pe jos, căci drumul era impracticabil si se îngusta spre o pădure de molizi și brazi. Am mers pana am dat de o poiana. TJ. era pe scari, pe prispa și fuma ceea ce părea o Țigara rulată manual. Deși era abia ora prânzului, duhnea a alcool ieftin. Nu pot sa îți spun ce am pățit pana am ajuns in vârful dealului, nepregătită de așa drum, cu pantofii mei cu toc. Ceea ce i-a întărit si mai mult prejudecățile lui de alpinist trădat de înălțimi. Cum pot sa vin la munte in așa hal? Muntele este Sfant! Aproape ca era sa îmi scrintesc glezna, ceea ce l-a făcut sa se trezească din amortire. M-a ajutat acest truc. M-a ferit de orice introducere. Apropierea asta fizica a rupt cumva bariera suspiciunilor. M-a luat in brațe si m-a pus pe o băncuța din lemn, mi-a pipăit glezna, m-a asigurat ca totul este in regula.

    —Tine! pune gheata asta pe glezna!  o sa îți calmeze inflamarea. 

    —Multumesc! I-am aruncat eu o privire recunoscătoare și timida. Instinctul lui protector îmi dădu o senzație plăcută. Ca atunci când eram mica si ma juleam in genunchi. Tata sufla pe rana ca și cum ar fi împrăștiat o pulbere fina și invizibila care oprea imediat sângerarea.  Avea, in sfârșit, cineva grija de mine. Iar sentimentul asta de abandon, de vulnerabilitate, îmi lua o povara de pe umeri. Povara de a avea totul sub control, familie, cariera, ratele la banca scadente la timp. 

    —Cum te mai simți? Te mai doare? Întreba el foarte grijuliu.

    —Putin. L-am mințit eu, recunosc. 

Am profitat de aceasta apropiere ca sa trec direct la ce ma frământa. Cum a căzut Alexandros între cele doua crevase. In acel moment fata i s-a întunecat, privirea s-a indreptat spre geam, undeva departe, unde se vedeau varfurile Negoiu si Moldoveanu inca acoperite de zapada.

    —Nu ar fi trebuit sa il las acolo… răspunse el și simți nevoia sa caute o sticla pe care probabil o avea ascunsa sub masa.

    —Poate ca gestul tau i-a salvat pe cei rămași in viața…

    —Dar de ce trebuie sa moara cineva ca sa trăiască altcineva? O intrebare la care nu am găsit un răspuns spontan. 

    —Muntele își cere tributul...am adaugat eu timid, sa nu cumva sa spun vreo prostie care sa il enerveze. Era genul acela de om dificil. Daca i se parea ceva ciudat, se inchidea in sine ca nu arici si apoi, adio! 

    —Am stat cu el pana am pierdut semnalul, a continuat T.J. dupa un timp lung de tacere. Am coborât cu ceilalți la cota 5000 la prima tabăra, cu speranta ca vom îndupleca niște șerpari sa porneasca a doua zi o expeditie cu cei mai experimentati oameni, sa il recuperam din acea cadere. Dar prognoza meteo s-a înrăutățit atât de rău încât nu am putut sa ieșim din corturi. Era un viscol de nedescris. 

    —Cand ai pierdut semnalul? Ce spunea? Poate sunt eu altfel, dar ultimile cuvinte ale oamenilor mi se par memorabile. In realitate sunt atât de banale. Te izbește banalitatea ultimelor cuvinte in fata morții. Numai in romane am citit cele mai frumoase sfârșituri. 

    —Imediat ce a început furtuna. Eram in cortul de comanda cand i-am ascultat vocea din ce in ce mai slaba, din ce in ce mai împăcată cu soarta. 

    —Ce noapte fantastica!l-am auzit spunand... Ce spectacol! Il piu grande spectacolo dopo il big bang!… Nu am inteles ce-a vrut sa zica cu fraza asta. Nu știu dacă vorbea el sau delirul din el. Aproape înghețata, mintea nu mai funcționează cum trebuie. Toți știu ca lipsa de oxigen îți poate da stări, iluzii, fantasme. 

    —Mai naste-ma o data! am auzit printre alte bolborosiri fara sens. Mai naste-ma o data! 

    —Sinu Adunai, Sinu Adunai, striga el si apoi scoase un raget visceral, din toti rarunchii:

    —Yuhooo Yuhoohooo! Bring ing de Kosmos! Youhooohooo ca si cum si-ar fi luat zborul! Era un strigat de entuziasm. 

    —Regreta!... si semnalul se pierdu pentru a nu stiu cata oara.

Primul simptom veni o data ce Alexandros isi desfăcu fermuarul de la geaca. Frigul da senzații de sufocare. 

    —Dance, striga Alexandros, Dance my friend! Incepu sa fredoneze un cantec, un colind, nu imi dau seama ce. Probabil isi imagina ca e undeva la malul marii. Deseori se intampla asta alpinistilor, sa viseze lucrurile cele mai frumoase, sa isi aduca aminte experientele din viata lipsite de efort.  

    —I never loved The Man more then you! deja era clar, trebuia sa il pastram focusat pe un singur lucru. 

    —Am incercat, am incercat... Tj. incepu sa planga. I-am luat capul in brate asemeni unui copil. L-am leganat si l-am linistit. Abia isi revenise din spasme cand incepu sa tipe ca si cum l-ar fi vazut in pragul usii, sau undeva pe marginea unui zid, gata sa se arunce:  

    —Nu te dezbracă. E o iluzie, Alexandros! Nu ceda! Nu Răspunde che-mării! Nu este o plaja adevarata! Nu te prinde acelui dans! Ultimii alpinisti ramasi in tabara încercau sa îl țină treaz, sa îl motiveze sa rămână lucid, măcar pentru Regreta… căci alt motiv mai bun nu găseau. De fapt asta il manase si pe el in aceasta aventura...

    —GloOooooOOOoooooOOOooooOOOrie fredona o melodie ca o un colind. Apoi am pierdut semnalul pentru un timp. 

    —Alex, Alex, ALo! Aici baza! am strigat imediat ce am auzit semne de viata. Printre bruiajul statiei de receptie, după ce am ascultat înregistrările, am distins urmatoarele cuvinte: 

    —Mama? Mama, tu ești? Mama buna, mama mica...

Era primul indiciu ca începuse perioada critica. Lupta lui cu supraviețuirea. Când iti apare mama in delir, nu e un semn prea bun. 99%  din subiecți nu mai supravietuiesc ca sa povesteasca acea senzație de libertate și fericire greu de pus in cuvinte. Era clar ca Alexandros nu a facut parte din cei 1%, dar marturia lui a ramas inregistrata pana la ultimul semnal.

    —Sunt tot mai aproape de tine, mama...Ia-ma in brate si ascunde-ma bine. Uite...carne! Uite, sange! Am fugit de pe cruce…si incepu iar cantecul acela de sirena care il dezbraca pana la piele. 

    —Da-mi sania jos din pod, Tata! Sa colindam din poarta in poarta.  GLOOo OOOooo OOOooooRiE...s-a nascut Mesia!..Tata, tata, de ce m-ai parasit? Sunt atat de singur...

    —Alo, sa vina cineva sa ma ridice, Alo, isi reveni el din delir si incepu sa se agite si mai rau, ceea ce nu ii facea bine deloc caci cu cât respira mai repede, cu atât pulsul ii crestea. TJ. incerca sa il calmeze, sa ii spuna ca e aici, langa el. Ca nu il va parasi, ca nu il va lasa singur, ca se va intoarce... Insa Alexandros a ramas acolo, pe Hotar, la marginea intrebarilor, acolo unde timpul incepe sa fie si florile sa cugete nemurirea.

    Corpul lui a fost recuperat din acea crevasa un sezon mai tarziu, caci era ultima expeditie in acel an. Datorită schimbărilor, avea sa inceapa iarna mai devreme ca oricand.  TJ. mi-a confirmat ca Ale, cum ii spunea el, avea un zâmbet înghețat, o liniște si o pace care se citea pe chipul lui. 

 

—Barba era asemeni unui Print de Gheata continua TJ. Cand am atins-o parca s-a dizolvat ca prin farmec, lasand in urma pulberi fine de gheata. Nu stiu ce reactie chimica a putu sa fie, caci asa ceva n-a putut sa imi explic.  O poza cu Regreta in buzunarul stang de la piept. Te urmez oriunde, urma ta e dulce…scria pe verso. A fost gasit gol, si ce e ciudat, in picioare, cu cele doua maini intinse ca o sculptura, cu un atlet clasic atenian la o proba Olimpica. Ca intr-o pictura a Revolutiei Franceze care indeamna soldatii la lupta. Ca si cum cineva l-ar fi tras de la mijloc in jos dar el se tinea de o funie imaginara cu toata forta mâinilor privind mereu in sus.  Era o sculptura de gheata care avea mii de unghiuri. De sus cand am coborat se vedea intr-un fel. Jos in alt fel, iar din latera in alt fel. Cand l-am miscat din loc ca sa il il ridic pe targa, caci ma asteptau serparii salvamonti sus, s-a spart in bucatele ca un bibelou de portelan. Ca un soldat din sare s-a facut farame si a cazut prin crapaturile crevasei. 

    —N-am putut sa il aduc acasa, isi reprosa Tj. neputinta.  Am blestemat acel Munte si am promis ca n-am sa ma mai intorc. Niciodata! 

    —Imi pare rau...i-am spus, si am pus capat acestui supliciu. Caci nu mai puteam sa il vad cum se biciuieste. Pana la urma nu a fost vina lui, acum ca am inteles... Domnul TJ. nu era decât o alta victima colaterală a acestei povesti, care a pornit de la acea întâmplare din piata Domului Florentin. 

    Tj. rămase fara puteri, ca si cum am venit aici sa il exorcizez de toti demonii. Era tarnspirat si abia mai putea sa isi traga suflul dupa o asa experienta. Si recunosc, si eu! Am oftat, caci parca mi-am tinut respiratia in tot acest timp fara sa il intrerup. Am inteles atunci, ca era cumva, desi nu il pot acuza direct de crima, era numai vina lui Ari! El cu ideile lui fantasmagorice pe care le-a implantat putin cate putin in mintea si inima lui Ale. Delirul are o forta centrifuga din care cu greu se poate iesi. O data prins, esti invartit pana incetezi sa mai fi tu insuti. Am trait asta pe propria piele in acea vara in Florenta. Nu vreau sa iti vorbesc acum despre asta.  Si nici nu stiu daca am sa pot sa iti vorbesc vreodata. 

      Nu după mult timp dupa vizita mea,  TJ. avea sa atârne de un ștreang prins de grinda de lemn a cabanei lui de la munte… Am aflat asta citind titlurile de la stiri: Primul roman care a atins toate cele 7 varfuri mortale, si-a gasit sfarsitul tragic! Am deschis articolul si in continuare justifica moartea lui: Tj avea probleme in ultima perioada cu depedenta de alcool. Un om cu psihicul lui TJ, care indurase cele mai aspre conditii, fusese rapus de bautura. Cat de absurd! Sa nu intuiesti ca in spatele fiecarei sticle goale se afla o drama! Mi s-a parut putin nedreapta aceasta descriere dupa care avea sa ii fie celebrata moartea. Tocmai de aceea cred ca povestea asta pe care ti-o spun, vine cumva sa ii restabileasca adevarata lui imagine, de suflet tare blocat in fata unei alegeri imposibile!