Rechizitoriu

Te vei trezi la ciripitul unei păsări

Deslușind mai întâi umbrele copacilor 

te voi aștepta la marginea apei

Acolo unde Cerul atinge Marea voi striga 

si ne vom prinde in dans de Zorba

Fără început și fără sfârșit 

 cu toți cei care au făcut posibil acest vis.

    

Capitolul XI

Ceea ce iti voi povesti am aflat din dosarul procurorului. A trebuit sa mituiesc un agent de la arhiva ca sa pot face niste poze si sa incarc pe stik o parte din intregistrarile de la interogatoriu. Asa cum banuiam, Ari a fost principalul suspect fiind ultimul care a vazut-o. Doar ca dovezile lipsesc cu desavarsire. Procurorul nu a putut instrumenta un rechizitoriu solid, care sa nu fie demontat imediat, iar testul cu poligraful nu a fost concludent. Asa ca nu am sa insist pe argumente si pe dovezile juridice. Am sa extrag doar ceea ce mi se pare relevant pentru povestea asta si am sa iti transcriu asa cum probabil s-a intamplat, din cate imi dau seama, din declaratia lui. Nu se stie prea bine daca dupa acel eveniment din Hotel Techerghiol au mai ajuns in Vama. Daca iti aduci aminte, l-am zarit la cismea, cum sobrea din palmele unei fete. Nu stiu daca era cu ea in valurile acelea, daca era cu alta, daca incidentul din Techerghiol s-a intamplat in acel an sau mai tarziu. I-am vazut de la distanță fără sa pot identifica suspectii. Cert este ca marturia lui corespunde cu anul in care am fost eu la mare. Nu am gasit nici o proba in acest rechizitoriu care sa il incrimineze pentru disparitia Elizei. Dovada ca dosarul nu a mai ajuns niciodata pe masa judecatorului. Am sa trec peste formalitati direct la declaratia lui. Iata ce zicea...

    —Nu exista decat o singura intrebare cu adevarat importanta! am luat-o in brate dupa cearta care se porni din niste nimicuri. Escaladase in discutii despre conditia femeii in societate, nedreptati si discriminari, despre tot ce se intampla rau in lume, copiii care sufera in tacere, animale maltratate si taiate pentru a fi mancate, boli, foamete si razboaie. 

    —Ce intrebare? procurorul a cazut in capcana intinsa de curiozitatea pe care o starnea nu cazul, ci omul. Ari isi continua monolog parca vorbind catre sine însuși. 

    —Totul e o poveste... despre viata, despre lupta dintre bine si rau, despre legi, despre ceea ce te face sa te ridici din pat, sa te inchizi in birou opt ore pe zi, cu pauza de masa, somn, iar opt ore pe zi, cinci zile pe saptamana si asta an dupa an... Este o poveste pe care o scri in Curiculum Vitae. Faptul ca va trebui sa fii atent ca nu cumva sa lipseasca o luna sau doua din aceasta cronologie. Altfel, nu vei corespunde, nu vei lua puncte, nu vei promova, nu vei fi notata cu zece in catalog. 

    —Si ce legatura are cu cazul nostru? intreba procurorul pe buna drepetate ca orice om sanatos la cap.

    —Suferi, i-am zis, pentru ca nu iti pui unica intrebare care conteaza. Restul intrebarilor sunt irelevante. Te lupti cu dileme morale, care sunt contradictorii tocmai pentru ca sunt secundare vietii, care are intaietate inainte de toate. Te doare fiecare gest, fiecare animal pe care vrei sa il salvezi, fiecare copil care sufera si nu iti gasesti locul in aceasta lume. 

    —Cum, cum poti sa fii atat de impacat cu toate ororile si crimele si abuzurile si nedreptatile care se intampla, chiar acum, in timp ce vorbim? Cum sa accepti Totul ca fiind bun? Cum poti fi atat de cinic? Atunci m-a lovit cu pumnul in piept ca si cum as fi fost cel mai insensibil om. M-am abtinut sa nu rad de gestul ei, de revolta care o facea sa para in lumina serii mai frumoasa ca oricand. Caci tristetea asta scotea in evidenta anumite trasaturi clasice, putina melancolie, esenta sufletului ei bun. Dar ea nu voia sa auda de suflet...

    —Nici eu nu sunt preocupat de suflet. Vreau sa stiu daca acest conflict a degenerat! Daca a influentat disparitia ei, daca i-ai sugerat anumite alegeri. Vreau sa stiu, care era starea ei de spirit înainte sa o vezi ultima data. Despre ce intrebare e vorba? Doar de tine ține dacă scapi de calitatea de suspect.

    —Calitate? Haha, ce ironie. Credeam ca trebuie sa scap de defecte nu de calitati. Nu, nu am sa îti ușurez munca, domnule procuror. Eliza nu era in depresie și nu avea gânduri suicidale. Era mai fericita ca oricând. Nu ti s-a intamplat ca in mijlocul unor fericiri intense, sa te cuprindă o neliniste și o deznădejde? Mai ales dupa un orgasm puternic care vine peste tine in suvoaie, ca o ploaie de vara?

    —Din pacate sau fericire, nu! 

    —Din pacate.

    —Vrei sa zici premoniție? 

    —Nelinistea ca momentul îți scapă, ca nu poți păstra la infinit acea stare sublima in care barierele dintre tine si lume dispar, in care spatiul si timpul explodeaza intr-o Super-Nova. Nelinistea ca va trebui sa te trezești din acel vis. Sa te întorci la realitate. 

    —Ce realitate?

    —Buna intreabrea...Ce este realitata? se intreba Aristotel mai mult retoric.

    —Eu pun întrebările, spuse comisarul ca și cum și-ar fi adus aminte de ce se aflau in acea Anticamera securizata. Ziceai ca trebuie sa își pună o intrebare. Ce intrebare?

    —Cine sunt eu in toata povestea asta? De ce se topesc ghetarii, de ce mor pasarile in zbor, de ce cad florile secerate, prea putin conteaza... Totul e asa cum trebuie sa fie. 

    —Adica bun! constata procurorul prezent in discutie, fapt ca urmarea firul narativ pe care il voia Ari. Mai putin firul care ar fi dus la elucidarea misterului disparitiei. 

    —E o falsa problema sa gandesti Totul in termeni dihotomici. 

    —Deci dispariția Elizei nu este un lucru rău. Comisarul nota in dosar lipsa lui de empatie, de sentimente, sangele rece asemeni unui psihopat. 

    —Este, eu știu cel mai bine, un lucru dureros. Un lucru dureros poate fi un lucru bun, chiar dacă pe moment nu ii înțelegem semnificatia. 

    —Aha...In sfarsit avea un indiciu. Ar fi putut cere o expertiza psihologica. 

    —Nu.

    —Nu, ce?

    —Nu ma deranjeaza nedreptatile Lumii, i-am zis.

    —Nu te inteleg... Esti atat de insensibil... s-a revoltat ea, vazand in mine lipsa de compasiune. La fel ca tine, domnule procuror. Ea credea doar in ceea ce simtea. Dar tu, domnule procutor, crezi numai in ceea ce vezi.

    —Cum poti fi sigur ca ceea ce simti sau pipai este adevarata realitate?

    —Vrei sa spui ca traiesc intr-un vis?

    —E o disputa veche intre nominalisti si realisti, intre idealisti si materialisti, ii preciza Ari ca o paranteza procurorului ca sa il puna in tema, ca apoi sa continue dialogul pe care il reproducea se pare din amintiri si care parea mai mult una din fanteziile lui decat ceea ce se intamplase in realitate.

    —Asculta bataia inimii. E facuta din repaos, din inchidere si deschidere. Din ritmul pur. Viata se afla in aceasta deschidere a Adevarului. Din infinitele de Lumi Posibile, viata alege una singura. Numim asta destin. Inima alege bataia in detrimentul repaosului. Atat timp cat intrebarea ramane deschisa. Dar intrebare aceasta cuprinde atat sistola cat si diastola, atat bataia cat si repaosul. 

    —Starea de repaos? intreba ea fara sa inteleaga ca nu asta e solutia la toate problemele ei. As vrea sa ma rostogoles ca o piatra pana imi aflu starea, locul si linistea...

    —Doar ca in acel moment nu vei mai putea interoga viata. Numai in aceasta cadere putem sa ne înălțam de-asupra lucrurilor si sa le cunoastem abisul. Numai in aceasta bataie a inimii, care ne scapa... Numai in aceata clipa se intampla ca dragostea sa fie. Numai in aceste brate...care te cuprind si te inconjoara.

    —Ia-ma in brate si saruta-ma! Atunci i-am facut o promisiune pe care nu pot sa ti-o spun. Caci o promisiune e unica, singuralara si nu mai poate fi alta la fel. Eliza se simtea in primejdie de moarte, ca si cum s-ar fi indepartat prea mult de mal. Nu se mai aventurase niciodata atat de departe cu imaginatia, nu isi mai pusese intrebari, nu se rătăcise in tinuturi necunoscute. Nu isi cunostea sursa suferintelor, care erau niste suferinte nevinovate, de boboci si de prunci. In fond, Eliza nu avea intrebari, ci doar stari. E adevarat ca si starile in simplitatea lor si toata lipsa de a reflecta asupra marilor intrebari nu o scuteau de suferintele ei nevinovate. Ai fi crezut ca un astfel de om este capabil de fericire! Dar se pare ca natura nu scuteste nici pe cel preocupat nici pe cel ignorant de neplăcerile metafizice. Atunci mi-a spus ca vrea sa rămâna singura pentru o clipa, sa ma duc in camera de Hotel ca va veni si ea dupa miezul noptii. Din cauza asta nu îmi pot susține nevinovația. Am lăsat-o singura in acel abis. Am lăsat-o sa își confrunte singura umbrele... A rămas pe hotar, domnule Procuror... Mi-a spus ca vrea sa facă baie la miezul noptii, ca e Luna plină si Solstitiul de Vara. O superstiție de-a ei, un ritual pagan. De atunci, la fel ca și tine, domnule procuror, ma întreb unde este... O strig pana și in somn. O caut in vise.

    Citind rechizitoriu, aveam sa constat ca procurorul a tăiat lipsa de empatie cu o line, semn ca îl reevaluase din punctul asta de vedere. Nu mai era un om rece si lipsit de sentimente, ci era un potential terorist. Descoperise, se pare, o adevarata miscare, o secta care scapase serviciilor secrete si care se putea infiltra pe tacute in Sistem. L-a incurajat sa spuna tot, chiar si lucruri fara sens. Disparitia Elizei era eclipsata acum de aceasta dogma noua pe care o numea Cunoasterea Luciferica si care se pare, era leagata de disparitia mai multor oameni. Parca îl și văd cum isi imagina ca va descoperi cazul secolui, ca avea sa dea interviuri si sa fie chemat in emisiuni de talk-show, cum isi va vedea mutra pe copertile cartilor expuse in librarii, cum se va incrunta in fata oglinzii, isi va verifica nodul la cravata inca o data inainte sa intre pe scena in aplauzele publicului. 

    —La o astfel de cunoastere nu se ajunge prin experimente stiintifice sau prin concepte filosofice. O astfel de cunoastere este o iesire din crang. O cunoastere care intinde nervii la maxim. Ca intr-un final granita dintre Eu si Lume sa dispara, capatand consistenta pietrei, rotunda, desavarsita, suficienat, una cu invelisul sau, in repaos total. 

    —Sa inteleg ca toate astea sunt conditii esentiale pentru a intra in ordinul asta al vostru? 

    —Totul e esential, totul e asa cum trebuie sa fie... Procurorul renuntase sa mai caute o logica in spatele cuvintelor. Aristotel se folosea de vorbirea asta echivoca, prin care lasa loc interpetarilor de orice fel. Caci prin cuvinte poti ajunge acolo unde vrei sa ajungi. Poti interpreta la infinit scripturile ca acei sectanti care bat din usa in usa. Depinde doar de la ce verset pornesti.

    —Ce balivernele! exclama procurorul revoltat ca s-a dus pe apa Sambetei tot scenariul in care se imaginase un mare procuror general. Ma gândesc ca toata viata a luat interviuri, a interogat oameni, dar pe el nimeni nu l-a intrebat cine este, ce simte, cate cazuri a rezolvat, daca plimba un animal de companie, m, daca ii place ceaiul negru cu lapte sau prefera cafeaua la prima ora... Toata viata a ascultat toti infractorii, care nu au facut nimic demn sa merite atentie. Iar acum, cand ar fi trebuit sa iasa in lumina refelectoarelor cu cazul secolului, se luase dupa fenta unui nebun in delirul lui de grandoare. Ultima hartie era bine mototolita si probabil recuperata dintr-un cos de gunoi, doar ca sa isi justifice timpul pierdut cu acest sarlatan si sa inchida cazul.

    —Numai printr-o eroare se poat schimba ceva in starea noastra de spirit. 

    —Mdea...O eroare... Incercui ultimul cuvant dezinteresat, ca si cum asta ar fi fost concluzia acestei interogatii. O eroare...

    Ideile astea le-am mai intalnit in jurnalul de calatorie a lui Nicoale, prin scrisorile lui Horatiu. E adevarat ca nu are rost sa tulburi apele unui om daca nu ai raspunsuri sau o solutie. Eliza parea tulburata de ceva ce nu isi putea explica. Probabil ca problema ei era una de natura psihologica ci nu existentiala. Probabil ca aventura ei in acel BMW nu era chiar ceea ce povestise tuturor. Din cate aflasem din rechizitoriu, acel baietas de cartier avea sa violeze o fata in acelasi loc, in aceeasi masina nemteasca largind putin lista suspectilor. Altfel de ce ar fi fost atat de afectata de toate nedreptatile si suferintele din jur, care nu i se intamplau ei, ci altora? Aceast drum ocolit probabil ca i-a adâncit deznădejdea, realizand ca in Ari exista un hau mai mare decat micile ei neplaceri. E bine sa ai intrebari mici la probleme mari. E bine sa ramai in cotidian si mai ales in imediat. Sa nu te aventurezi in Spatiu Infinit. Numai ca atat de mult avea sa o tulbure aceasta perspectiva a Nimicului, incat probabil ca aceasta angoasa avea sa o dea peste cap. Nu provoci un om la crize existentiale daca nu poate suporta atata vid cat pentru o lume intreaga. Aici ar fi trebuit ca procurorul sa il acuze de crima cu premeditare. E adevarat, o crima morala, ci nu una penala. Caci poti sa fii vinovat moral, sa treci drept ucigasul fratelui tau prin cuvintele și ideile tale iresponsabile, prin propagarea de stiri false. Ramane un mister disparitia Elizei. Oare asta l-a manat sa fuga in Kalahari? Frica sa nu fie tras la raspundere? Frica sa nu ajunga dupa gratii a fost mai puternica decat grandoare lui deliranta? In tot acest timp am crezut ca acea anticaemera in care s-a inchis are legatura cu acele bucatele de ciocolata, cu acea pista falsa care ducea la Carmen si la momentul cand s-a dezis de el. Nu lipsa de inspiratie, nici lipsa drogurilor din ciocolata, ci penitentele lui, urmele care ii aminteau de aceea cu care se iubise in Hotel Techergiol. Sau poate ca a convins-o si pe Eliza sa intre in acel Ordin al Trubadurilor, si rataceste bine-mersi prin nu stiu ce capitala din Spaitu Schengen, desculta si nepieptanata, invartind flacari din maini si scuipand foc acompaniata de alti boschetari la tobe si percutii. 

    Nu stiu de ce povestea asta imi aduce aminte de o experienta din copilarie. De anul nou, Ursarii au venit la poarta la noi la colindat cu un urs. Da, un Urs adevarat! Care era legat cu un lant de picior. Si ursul dansa in doua labe. Dansa, dansa...in ritmul tobelor. Afara era o ceata ciudata, cu noroi si zapada amestecandu-se, ceea ce facea sa para totul murdar, de un decor bacovian. Ursarii se invarteau in jurul ursului. Ursul cu zurgalai dadea din picioare dupa cum dicta ritmul: Joaca, Mos Martin, Joaca! Ursarii framantau zapada cu namolul in picioare intr-un dans haotic, afundand-se tot mai mult in pamant. Nu am putut sa imi explic aceasta confuzie pe care am trait-o, copila fiind. Un urs, un animal, dansa ca un om. Intr-un moment, cand a picat in patru labe obosit in bratele mele, i-am zarit ochii, botul si narile umede rasufland din greu. In spatele acelor ochi aveam sentimentul ca e un suflet de om cu ghiare si blana. A scos un mormait mai mult de animal ranit decat de bestie. As fi vrut atunci sa ii eliberez, sa il scap de aceasta umilinta. Inteleg prea bine de ce Eliza se identifica cu nedreptatea, cu animalele maltratate, cu acest dans in lanturi. Oare nu era Ari cel care i-a batut din tobe acest ritm, ca si cum ar fi fost hipnotizata? Ma gandesc la acea experienta animalica din Hotel Techerghiol...Posibil. Tot ce e posibil. Nu stii ce instincte anima acest om pentru ca si eu am sentimente contradictorii cand vine vorba despre el. 

    Dupa ce am ascultat si am recitit transcripturile, am cazut și mai mult pe ganduri. Eliza dispăruse fără urma in spuma marii. Doar rochia ei alba de seara era împinsă de val la țărm printre stânci și alge, spre faleza dinspre 1 Mai, asemeni Ofeliei din celebrul tablou. Când au ajuns salvamarii in acea dimineața, din întâmplare i-am văzut de la Plaja de Carte, au ridicat rochia ca și cum ar fi descoperit o comoara fragila gata sa se destrame. Au căutat-o toată dimineața, fără succes. Încă se vedeau in nisip pașii de dans in jurul unor pietre înălțate una peste alta intr-un echilibru fragil, carbunii incinsi si cenusa din care inca iesea un fum subtire ca un duh ce isi da ultima suflare. Marea era mai calma ca oricând in acea dimineața. Îmi aduc bine aminte fiindcă Flavius s-a aventurat înot pana la geamandură. Toate intrebarile despre sensul vietii, daca lumea asta nu e decât un vis, cine sunt eu in toata povesta asta, nu imi dădeau pace. Tocmai de aceea n-am sa iti tulbur si tie apele. Caci aceasta cunoastere luciferica pare a fi foarte contagioasa si te baga in depresie. Daca te ia pe nepregatite, te poate duce chiar la gesturi extreme.