Tac-tac, Tac-tac-tac !

Capitolul II



Treizeci și două de bucățele consumate. Și încă nu împlinise 33 de ani. Era blocat în fața paginii albe. Dacă mă întrebi pe mine, ar fi trebuit ca până la vârstă asta să scrie ceva coerent, măcar să își facă debutul la o editură de cartier. Dar totul a rămas în așteptare, ca o casă neterminată. Fiecare capitol avea un număr, dar povestea nu avea nici o cronologie, nu urmărea firul narativ. Se uita la ultima bucățică rămasă ca un drogat la doza lui zilnică. Era în sevraj. Cu un ultim gest de voință supraomenească, în timp ce sudoarea ii curgeaupe frunte ca ploaie pe geam, închise cutia de metal și o puse undeva sus pe dulap, cât mai departe de tentație. Nu îi mai ieșea nici un truc, nu mai avea nici un pic de inspirație. Nu mai putea să își imagineze lumile lui fantastice. Nu se mai lega nici o frază de precedenta. Nici un capitol nu semăna cu altul, ca și cum imaginea barocă cu gâște și lunca cu plopi se descompunea într-un puzzle, într-o oglindă spartă, asemeni chipului schizoid. Am încercat să recompun in minte imaginea de o mie de ori. Să rescriu povestea în fel și chip. Dar gâștele se amestecau cu plopii, trunchiurile lor cu râul, și râul cu pământul, ca niște bălți după ploaie. Nimic nu mai curgea. Nimic. Totul avea sens atunci, pe moment, în timp ce citeam. Nu am putut să leg nimic din scrierile lui mai apoi. Așa am reununtat să înțeleg, și am decis să fiu sinceră și să scriu ce am simțit eu. Căci poveștile lui rămân pentru mine o enigma. 


    Să înțelegi mai bine, pentru Aristotel scrisul nu era un exercițiu, așa cum de multe ori i se cerea la ora de matematică: Rezolvați funcția x, unde F(x) aparține mulțimii Reale. Pentru Aristotel scrisul era singurul mod de a trăi. Prin puterea de a imagina scenarii, lumi, culori, muzici, jocuri, el își crea propria realitate. Poți rezolva oricând probleme la matematică, dar ele vor avea același rezultat. În viață, orice cuvânt poate schimba rezultatul final, cursul istoriei, poate să refacă și desfacă destine ca intro ucronie. Căci tot sistemul se crea și recrea în funcție de imaginația să. Trecutul nu era trecut, așa cum povestea rămâne că într-un film artistic, cu final deschis. Aristotel își pierduse ce avea mai de preț, imaginația. Și își mai pierduse ceva la fel de important, puterea de seducție, forța din care își alimenta delirul. Și ca să înțelegi tragedia, n-ai decât să te legi la ochi și să trăieșți o zi că un orb. Să treci peste suprafața lucrului pipăind. Să te loveșți de scaun fară să înțelegi de ce iți apare mereu în drum. Să te loveșți cu degetul mic de la picior de coltul patului. Dacă te nașți orb, viață în întuneric e mai ușor de tolerat. Dar când ai văzut culori și nu mai vezi decât un ocean nesfârșit de beznă, totul se destramă în jur ca un castel de cărți. Și ce este o poveste, se întreba el, daca nu un castel de nisip? 


    Era în depresie. Mi-am dat seama de asta din ultimele postări, din ce în ce mai sumbre, mai echivoce, din retorica deznădejdii care mă cuprinsese și pe mine, ca vizitatoare fidelă. Trebuie să spun că nu l-am cunoscut personal. Am ajuns din întâmplare pe blogul lui. Văzusem un comentariu pe un blog culinar, la o bună prietenă și chiar m-a amuzat numele asta, Aristotel. Bine, multă vreme am trăit cu impresia că e doar un pseudonim. Am intrat pe pagina lui și m-a uimit piesajul cu gâște, cu plopi, și acel verde crud al ierbii. Mi-a dat o senzație de pace și liniște acel background. Ca și cum aș fi fost teleportată într-o lume pierdută. Am stat așa, nu stiu cât, fară să citesc nimic. Era verde crud și albastru azur. Era liniște. Era freamătul plopilor la amiază și susurul blând de după, când furtuna s-a încheiat și s-au retras apele în matcă. Apoi am început să citesc. Și cu cât citeam cu atât aveam să fiu mai fascinată de lumea pe care și-o crease. Am închis laptopul după prima pagină. Îl înțeleg perfect. Când descoperi ceva bun, vrei să păstrezi. Eșți egoist. Nu am împărtășit cu nimeni micul meu secret. Fiecare pagină pe care o citeam era pentru mine o bucățică de ciocolată pe care o savuram în pauză. În metrou când mă duceam la cabinet. Când îmi ascultam pacienții eu mă gândeam la cazul lui. Seara după ce îl adormeam pe Flavius fugeam repede să verific telefonul. Abia așteptam să apară notificarea unei noi postări. Devenism asemeni câinelui lui Pavlov, simțeam că îmi vibrează telefonul în buzunar. Bineînțeles că erau alarme false. Căci niciodată nu scria când aveam eu nevoie. Nu avea un program, ci mai de grabă o viață haotică și întâmplătoare. 


    Devenisem furioasă pe el. Ca și cum aș fi avut tot dreptul să publice pe blog. Hei, sunt și eu aici, nu e vorba doar despre tine, nu mă vezi? Eram furioasă pentru că din ce în ce postările lui deveneau mai scurte. Dacă la început nu mă mai mulțumeam cu pagini, căci aveam de recuperat și scrierile dinainte de anul zero, înainte și după, în ultima perioadă trebuia să mă mulțumesc cu trei puncte. Apoi cu două. Da, voiam să știu că există chiar și în suspensie. Atunci am început să caut prin lista lui, să citesc puținele comentarii care apăreau de la următorii lui, să intru pe paginile lor. Așa am dat de Carmen, Dulcika13, PapusicaTa, Edu, Alexandros, Horațiu, de Anonimi ciudați și de artiști exhibiționișți. Ca un detectiv de investigație am vrut să umplu spațiul gol dintre punctele lăsate de el. Știu, din afară pare ciudată obsesia asta a mea pentru un necunoscut. Pentru un om care până mai curând nu știam că există, că are un nume nu doar un Nick-Name.  În fine, am divagat puțin de la poveste că să înțelegi contextul. Nu vreau să se creadă că e vorba aici despre mine. Desi pot să spun că am și eu un rol cât de mic în asta, ca orice personaj pe care și-l atrăgea ca apoi să graviteze în jurul lui. 


     Ce știu de la maică-să, și mult mai târziu avea să îmi confirme și Rachel, că avea să tragă storurile la ferestre zile și nopți. Și că intrase într-un ritm. 

    —Ce ritm, am întrebat-o suprinsa? 

    —Pai un ritm de genu ăsta: țac-țac, țac-țac-țac, țac-țac, țac-țac-țac, ca un colind, dacă știi tu, Cântecul Caprei care se cânta de anul nou când venau colindătorii. Țac-țac-țac că-pri-ța țac, nu mai mân-ca co-zo-nac... Numai că acest ritm era dat de mașina lui de scris, Olimpia

   —Și ce scria? am întrebat-o pe maică-să în speranță că aveam să găsesc piesele lipsă ale acestei imagini. Mi-a pus în brațe un teanc mare de foi A4. Erau porbabil legate cu ață în 32 de capitole. Am fost tare încântată să pun mâna pe ceva fizic. Însă pe cât de mari au fost așteptările mele, pe atât de gravă dezamăgirea. Nu erau decât niște litere absurde, ca niște formule matematice, ca niște simboluri fară sens, dar care aveau un patern, o anumită cadență. Când am ajuns acasă, am observat că nici o tastă bătută nu era întâmplătoare, nici o greșeală, nici o ezitare. Avea frumusețea unei picturi abstracte de-a lui Vasslly Kandinsky. Ca muzica unui Dj care ia o bătaie, poneste de la sunet și apoi îl compune și recompune în multiple variații și teme. 


     Dacă aș fi avut ureche muzicală, probabil aș fi putut să scot un cântec din asta. Îmi imaginez zgomotul tastelor care loveau hârtia. Uneori mai tare alte ori mai încet. Reluările și suprapunerile tastelor într-un fel de simfonie ciudată. Mi-am dat seama după urma lăsată de percuția literelor pe verso paginilor. Erau niște simboluri ca pe niște portative, ca transcrierea unei muzici electronice de un soft. Percuții, linii frânte, paranteze, curbe la pătrat, cercuri înscrise și mulțimi vide. Începea lent, cu caractere simple, în vocale alternate de consoane ca mai apoi să se complice într-un vârtej de cadențe, în linii care urcau și coborau ca într-un arpegiu. Era o Toccattă scrisă pentru surzi și pentru orbi, asemeni fulgilor lui Bach în Re minor. Aceste litere mari și mici aveau sens numai și numai dacă erau pipăite. Numai așa puteai trece prin stările cele mai înalte ca apoi să cobori în infernul notelor de subsol. Se vedea clar referenul, nu era o întâmplare, poate doar o nebunie de geniu. 

    —Și ce se mai auzea dincolo de sunetul acesta? orice detaliu este vital pentru mine, am intreabat-o pe maică-să care părea vizibil iritată de lipsa de sens a întrebărilor și curiozitatea mea morbidă. Îmi răspunse sec cum că nu știe, dar parcă se auzeau niște gemete în camera lui, cum că l-au părăsit puterile. La ce puteri se referea, n-a știut să-mi explice. Cred totuși că are legătură cu puterea de a levita de a imagina, cu visele, cu cele 33 de bucățele de ciocolate. 


    Mai tărziu am înțeles că ceea ce scria el, nu erau niște simple povești, ci erau mai de grabă cronicile unei întâmplări, de cele mai multe ori banale, alte ori ieșite din comun. Nu știu dacă scria și trăia, sau trăia și scria. Căci dacă pentru orice cititor pare incredibil, alte ori banal sau plictisitor, pentru cei care l-au cunoscut personal, și mi-au confirmat cei care l-au cunoscut, cu mici inadvertențe, viața lui era fantastică. 


     De exemplu, o data la țară pe când se plimba la marginea unui lan de floarea-soarelui, a fost văzut în compania unor vulpi cu care dansa. Vulpile dansau în două labe ridicate ca niște indivizi care se predau în fața amenintarii cu arma. Lanul de floarea-soarelui începuse să se aprindă că un foc în jurul lorEra ceava contradictoriu în scena pe care o cunoșteam din scrierile lui și din poveștile lui Carmen, și care a fost confirmată de martori. Poate că focul nu era decât efectul căldurii care iese din pământ și bruiază orizontul. Flacările, apusul soarelui roșu combinat cu petale galbene de floare-soarelui. De ce spun contradictoriu? Pentru că mama lui, în momentul în care am întrebat-o despre această întâmplare, pe care a validat-o inca o data si confirmat, mi-a spus că era un dans drăcesc. Nu pot să exclud varianta asta, cu toate că dansa nu vede bine de la distanță, constantand după dioptriile dânsei. Ca acei șarlatani carismatici din unele adunări sectante, care se aruncă pe jos și spun că sunt plini de Duhul Sfânt. Iar lumea îi urmează orbește, își vând casele și proprietățile pentru profetul lor și îl urmează până la moarte. Și asta nu e tot, căci în acel dans el era în mijloc și se învârtea ca o axa descentrată, iar vulpile în jurul lui când sărind în doua labe, când în patru alergând și țopăind în sens invers axei lui. Axis Mundi, Axis Mundi, io no sono solo, striga el în limba latină, sunt Axa Lumii, sunt Centrul Lumii, știu că nu sunt singur, am tradus eu în cuvintele mele sărace. Ce voia să spună prin asta, naiba știe! 


    


Am încetat să caut explicații clinice în delir. Pur și simplu nu are nici o logică. Într-o seară însă, înainte să îl culc pe Flavius, și cum nu voia să adoarmă, am deschis televizorul pe canalul Nature. Vocea povestitorului avea efectul de a îl liniști, de a îl adormi aproape instantaneu. Am rămas așa lângă el și l-am pupat pe frunte, uimită că am putut aduce o așa făptură minunată pe lume. Am pus mâna pe telecomandă să închid televizorul, dar mi-a sărit în față o scenă cu un trib de boșimani din Africa. Dintr-o dată am vizualizat dansul lui Ari cu vulpile, uimită de asemănări. Boșimanii îmbracați în blăni de vulpe, purtau pe cap ceea ce mai rămăsese din capul vulpilor, acoperindu-le fața până la frunte. În centru era vraciu invartaindu-se ca o balerină într-un picior, aplecat ușor de la mijloc. Nu știu cum reușea să se învârtă, că și cum ar fi fost împietrit pe o roată în mișcări ce păreau că sunt o spirală prin care se ridica la cer și totuși, legat de pământ. În jurul lui, boșimanii băteau din toiag în pământ, din care ieșea praf, ce amintea parca de o scenă de război: țac-țac, țac-țac-țac, țac-țac, țac-țac-țac. Și ritmul acesta deveni din ce în ce mai intens. A fost ceva, nici nu știu, și acum când povestesc mi se face pielea de găină. N-am crezut că pot trăi așa ceva, așa sentiment ciudat, în propria mea casă. Mereu mi-am imaginat că pentru o experiență unică, asemeni poveștilor lui Ari, e nevoie de un loc special, de o hierofanie. Nu m-am raportat niciodată la televizor ca la un altar, ca la o fereastră spre altă Lume. Pentru simplu fapt că mereu am privit televizorul ca pe cel mai profan obiect din casa mea. 



Nu aș fi povestit poate scena asta dacă soțul meu nu m-ar fi găsit în fața televizorului, alarmat că nu mai vin în pat, în timp ce mă învârteam asemeni vraciului. Când m-am trezit din extaz, nu știu cât a durat, fiindcă pe ecranul televizorului era un film porno și ora două noaptea. Da, nici urmă de documentar despre boșimani. Soțul s-a uitat cu o privire de om dezamăgit la mine, fară să înțeleagă ce se întâmplă. Numai ritmul în care cei doi protagoniști și-o trăgeau, rămase constant: țac-țac, țac-țac-țac, se auzea cum se oprește în bucile ei voluptoase, țac-țac, țac-țac-țac, ca și cum ar fi penetrat-o cu toată furia naturii, iar ea gemea în același ritm al penetrării, da-da, ah-ah-ah. Eram transpirată, eram exictata, eram naiba știe prin ce formulă, pierdută... 


     În fine, poate mi se pare mie că totul are un sens ascuns. Poate e defect profesional, caut să văd semne acolo unde sunt doar simple întâmplări. Sau poate am căzut în acea gândire magică, care mă făcea să revin de fiecare dată în Anticamera lui Aristotel. Abia acum o înțeleg pe Carmen și nevoia ei de formule. Pentru că după așa experiență, nu am mai putut funcționă în viață de zi cu zi. Uitam de pâinea din prăjitorul meu stricat, nu mai puneam masa la timp, Flavius era neglijat și ridicam adesea vocea la el, întârziam la cabinet, iar soțul mi se părea un necunoscut. Am tras linie, căci nu puteam să rămân suspendată între două lumi. Am revenit la normal. Dar care normal? Nu mai contează! Nu e nici timpul nici locul pentru probleme filosofice. Ce simplu ar fi fost dacă ar fi avut toate problemele vieții un răspuns matematic. Am decis să nu mai citesc nimic din poveștile lui Ari. Și mi-a fost bine. O perioadă. Aveam viața sub control. Cariera mea era din ce în ce mai bună, totul revenise la normal, cabinetul, soțul, Flavius, weekendurile la munte și vacanța de vară la mare. Până la vacanța de vară... Fiindcă aveam să o petrecem de data asta în Florența. 


Niciun comentariu: