Secretul lui Carmen

Capitolul X

    M-am reintalnit cu Carmen. Trebuia sa imi confirm premisele de la care am plecat si sa inchid povestea asta care mi-a consumat destula energie si timp. Sa revin la viata mea linistita pe care o aveam inainte de punctul zero. Sa imi vad de placintele care au inceput sa se cam arda. Sa fac ceva concret, sa ma concentrez pe munca si cariera. Gata cu vorbe goale si iluzii raspandite de trubaduri idealiști. A fost greu sa stabilesc un loc cat mai neutru in care sa ne vedem. Am ales o mica gradina din Bucuresti de pe aleea Plantelor. Destul de intim locul, fara muzica tare, cu doar câteva mese in jurul unui stejar bătrân, cu decor de lumini și spray pentru țânțari. Am comandat un Gin tonic cu coji de lamaie si cimbru in speranta ca si Carmen isi va dezlega limba cu ceva alcool. Dar nu a fost cazul. Carmen mi s-a parut destul de rece, sau mai bine zis, derutata. Trebuie sa recunosc, nu as fi banuit de la prima intalnire ca toată povestea asta este o minciuna bine ticluita. Banuiam, in cel mai bun caz, o forma de delir mistic, o paranoia schizofrenica, o manifestare mai putin premeditata. Dar astfel de oameni, analitici si introvertiti, pot sa isi disimuleze foarte bine sentimentele. Luciditatea ei avea sa imi ingreuneze si mai mult procesul de investigatie. 

      Nu se schimbase nimic in aspectul, in tinuta de birou lipsita de imaginatie, mereu aceeasi croiala la sacou, doar diferite culori. Nu m-a suprins nici punctualitatea ei, din moment ce o astfel de persoana nu va ezita prea mult in fata oglinzii cu alegeri complicate. Descoperise un stil care i se potrivea, la ce sa mai asorteze și sa probeze haine? S-a scuzat încă de la intrare ca nu poate sta prea mult, asa ca am apasat pe un buton comanda si am asteptat sa vina cineva sa ne bage in seama. Carmen rasfoia plictisita meniul in timp ce chelnerul aștepta cu pixul și carnețelul in mâna pregătit de orice, ca generalii in jurul unui dictator, zambitor peste masura, ca doar voba aia, clientul nostru stapanul nostru. Se vedea ca e plictisita, in pana de idei. I-am sugerat Ginul tonic cu flori se soc, dar a strambat din nas, ca si cum nimic nu i se potrivea in acea seara. In fine, nu am mai avut rabdare. Cu cat eram mai atenta la nevoile ei, cu atat parea mai inchistata si mai artagoasa. Mi-am intersectat  privirile cu chelnerul care mi-a zâmbit, semn ca avea destula răbdare după clienți dificili. Carmen comandase si se razganise de cateva ori, alternând între alcool și băuturi răcoritoare. In sfârșit, intr-un final am trecut direct la curiozitatea care imi statea ca un ghimpe in coasta. 

    —A fost ceva intre tine si Ari? Carmen nu parea suprinsa de întrebarea mea lipsită de ocolisuri.

    —Il iubesti? Ma ataca ea cu o intrebare care a venit ca o percutie de dreapta, scurta, direct in plex.

    —Nu am cum sa iubesc un om pe care nu l-am intalnit niciodata. Poate doar din intamplare la mare, dar nu m-am apropiat de el mai mult de zece metri, si nu l-am vazut decat de la spate. Pot spune insa ca sunt, am fost, fascinata de scrierile lui. Si ca il vad ca om, ca pe un caz interesant.

    —Aha...

    —Multumita? Deci? 

    —Da. L-am iubit, il iubesc, si il voi iubi mereu! 

    —Ari, ce simte pentru tine? 

    —Cand ne-am vazut in Florenta am crezut ca simte acelasi lucru pentru mine... 

    —Ai crezut? 

    —Da... Apoi mi-am dat seama ca pentru el am sa raman mereu colega lui de banca!

    —Cand ti-ai dat seama? Era important sa punctez acest moment in timp si sa preiau initiativa acestui meci. 

    —Nu stiu, cred ca dupa ceva timp, cand a plecat cu una la mare. As fi acceptat aventurile lui, dar nu am suportat sa il vad cum defileaza cu toate tarfele prin fata mea. 

    —Totusi, el ce parere avea de asteptarile tale?

    —Nu stiu...Probabil ca nici nu era constient ca il iubesc. 

    —De ce nu i-ai spus? 

    —De teama... sa nu pierd prietenia lui. Era tot ce aveam. 

    —Inteleg... Chiar o intelegeam. O fata care isi petrecuse toata viata printre calcule matematice, o fata singura. Ari era pentru ea un fel de evadare din austeritatea cifrelor, o evadarea din decorul minimalist al biroului. 

    —Si atunci ce s-a intamplat in piata Domului din Florenta ? Chiar s-a ridicat asa cum se tot vorbeste, doua palme de-asupra pamantului? Chiar a facut saritura aia memorabila?

    —Da! 

    —Nu se poate! Îmi pierdusem răbdarea cu incăpățânarea ei.

    —Ba da! Înregistrările de la camerele de supraveghere nu sunt trucate. Sunt cât se poate de reale. Le poți vedea pe YouTube!

    —Pe naiba!… pai si atunci de ce a disparut asa din viata tuturora, din mediul online?

    —E numai vina mea...imi spuse Carmen cu emotie in voce. 

    —Vina ta? Cum sa fie vina ta? ofta adanc profitand de un momentul de respiro sa se adune dupa ploaia mea de intrebari, salvata de chelnerul care tocmai ne aducea comanda. Carmen rămase la fresul de portocale, o alegere sigura și sănătoasă, semn ca nu ar fi fost dispusa sa destainuie nimic mai mult decat isi propusese. 

    —Stii, sorbi ea din fresh, revigorata parca de gustul proaspat de portocale roșii de Sicilia si vitamina C, in furia mea, cand am vazut ca a plecat cu acea fata la mare...

    —Eliza!

    —Stiam de Francesca. 

    —In fine...

    —Pentru el nu existam decat atunci cand se despartea de cate o panarama cu care nu statea mai mult de cateva luni. Pe cand eu, eu il asteptasem ani. Ani de zile... Venea la mine ca sa ii ridic moralul, sa ii incurajez excesele, sa ii spun cât de talentat este, și ce puteri speciale detine. Ca apoi sa plece iar in aventuri plin de sine și încrezător in forțele proprii. Intr-o zi n-am mai suportat situatia asta si l-am lovit acolo unde îl doare mai tare: știi, de fapt, in acea noapte de la Domo din Florenta, nu te-ai ridicat deloc de-asupra pamantului. Săritura ta a fost ca oricare alta săritura. Atunci a fost devastat...A plecat fara sa imi spuna nimic. S-a intors la casa parinteasca din Curtea de Arges, a inchis usa in urma lui si nu mai voia sa vorbeasca cu nimeni. Ai lui ii lasau mancarea la usa ca la detinuti, dar el nu se atingea de ea. 

    —Inteleg... am incercat sa ofer putina compasiune, mai ales ca era un moment de sinceritatea la care nu speram. 

    —Da, restul presupun ca stii. Degeaba am incercat eu sa ii spun ca l-am mintit, ca am fost furioasa. Vraja se pierduse. El nu mai credea in puterile lui, in puterea de a își imagina lucruri fantastice.  El singur nu mai era in stare sa se ridice de la pamant. Era in, ceea ce numesc specialistii, depresie. 

    —Si ce s-a intamplat dupa? 

    —Nu mai stiu nimic, n-a mai dat nici un semn de atunci. Prietenii, familia habar n-au. Nici nu pare ca le pasa atat de mult de soarta lui asa cum imi pasa mie. Si vad, mai nou, ca nu sunt singura. 

    —Adevarat... Am avut un moment de vid si gol, cu privirea fixata intr-un punct. 

    —Doamna, sunteti bine, ma aduse la realitate un domn de la o masa alăturată care se speriase de privirea mea fixa.

    —Imi cer scuze, sunt bine... Cazusem pe ganduri doar. L-am asigurat eu si i-am zambit formal.

    —Vrei sa spui ca Ari… a facut… acel salt de douăzeci de pași? A ramas suspendat mai bine de doua palme deasupra pamantului? Am reluat eu ca proasta aceeasi intrebare si aveam sa o reiau in gând pana am ajuns acasa. 

    —Da! raspunse Carmen fara urma de indoiala in voce. Da! 

    —Pe naiba! am exclamat si am cerut nota lansand paharul de gin pe jumatate plin. Nu mai aveam chef sa o intreb nimic despre copilaria ei si alte traume. Chiar nu mai avem chef sa ma incarc cu poverile altora si sa descurc viata celor pe care nu ii cunoasteam. Mi-era indiferent dacă ea era in fantezie, dacă Ari, sau poate amândoi. Cand am ajuns acasa aveam sa imi notez impresii pe marginea acestei intalniri si sa arunc dosarul intr-un sertar pe care l-am inchis cu cheia, ca un detectiv care claseaza cazul pentru totdeauna din lipsa de probe. 

    Carmen a incalcat o lege nescrisa a proximitatii. Nu te cuplezi niciodata cu un prieten cu care imparti banca, si sandwichul in pauza, si temele la matematica, si bomboane cu ciocolata. Si-a imaginat ca poate sa treaca peste acest incest. Ca o va vedea, la un moment dat asa cum este, o fata cu tate, cu fund, cu solduri late care ii va oferi multi copii si ii va coace placinte. Il va primi seara in bratele ei si ii va trece mana prin par spunandu-i, atat de ravanitul, iubitul meu! Dar nu, desi si-a schimbat aspectul, desi acum era o doamna sexi din toate punctele de vedere, cu cariera si cercei cu diamante, stilata, educata, Aristotel o vedea pe Carmen din prima banca, cu parul lins in doua ape, cu ochii ei blajini si obrajii rosii de emotii. Era Carmen cu care impartea pranzul. Colega cu chip androgin, inalta și zvelta, cu palme puternice si antebrat de gladiator, care îl punea mereu la scanderberg, care ii promitea ca o sa ajunga un om mare in viața, bineînțeles dacă nu va rămâne corigent la mate. Il încuraja sa scrie povestile lui geniale. Ii spunea ca va ajunge un scriitor faimos, și, înnebunit de laurii succesului, nu o va mai baga in seama. Stii tu, acel cliseu din orice film scos la fabrica de iluzii de la Holywood,  cu ratati care incearca sa compenseze realitatea dura cu sloganuri pozitiviste: drumul spre succes începe cu… Pentru a întreține statu quo-ul in care cel exploatat este spălat pe creier, in care își accepta condiția de sclav voluntar, iar dacă nu reușește in viața, e din simplu fapt ca nu e suficient de pasionat de munca. Niste adolescenti intarziati care nu s-au maturizat la timp, visand cai verzi pe pereti, visand la o viata exceptionala, pana in momentul in care le vin facturile in plic, pana incepe alarma sa sune, caci a venit ora sase dimineața si trebuie sa își facă loc prin troiene de zăpada ca sa prinda metroul spre depozitul de materiale, unde va trebui sa descarce saci de ciment si apoi sa incarce pe cei de cartofi. In fine, pana nu se trezesc la adevarata realitatea, realitatea cruda. 

    Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca atunci a fost indusa in mintea lui Ari aceasta idee ca e special. Ca tot ce scrie el prinde viata asemeni lui Pigmalion care se indragosteste de propria creatie. Doar ca aici artistul care s-a indragostit de propria creatie era Carmen. Ea a investit in el toate acele dorinte ascunse, ea l-a vazut ca pe un Salvator Mundi. Asa cum isi imaigneaza orice fata de liceu, ca va fi salvata de un print calare, ca va fi descoperita ca Cenuseareasa, ca toata lumea va vedea cine este ea cu adevarat. Atat amar de vreme, atatia ani in umbra celui care ar fi trebuit sa o ridice pe brate, sa urce scările bisericii si sa o treaca de pragul casei levitand doua palme de-asupra pamantului. In sfârșit, acel moment parea mai aproape ca oricand pentru Carmen. Aici erau scarile, aici era pragul, aici era biserica. Tot ce trebuia sa faca era ca Aristotel sa isi arate adevarata fata. Sa se metamorfozeze din Cersetor Trubadur in Printul Salvator, in idealul pe care il proiectase in el de-alungul anilor. Fapt care se pare ca s-a intamplat, pentru scurt timp. Doar ca orice vraja nu tine mai mult de o noapte. Nu se inalta mai mult de doua palme de-asupra pamantului. As caracteriza aceasta dinamica in relația lor, ca depedența victima-agresor. Doar ca aici granita e destul de permeabila. Vânătorul care pleacă sa vâneze mistreți fantastici devine prada. Este lovit de un colț de argint, răpus de propria iluzie. Vraja exista atât timp cât cei pe care ii vrajesti cred in ea. Dacă nu mai crede nimeni in ea, totul se destramă ca un castel de nisip. Probabil ca de-aia a fost atât de devastat de tradarea lui Carmen. Începuse sa apara viermele îndoielii, necredință lui…Oare m-am înălțat? Sau poate ca el chiar credea ca tot ceea ce trăise i se trăgea de la o bucatica de ciocolata. Cât de banal…Tind sa cred ca e doar un mare naiv. Chiar dacă l-am bănuit de intenții ascunse. Naivitatea lui i se trage din credința la care poate n-a renunțat nici un moment: ca niște păsări din lut ar putea sa își ia zborul. 

    Sigur ca adolescentul creste si vrea sa isi ia zborul, sa fie indepedent. Dar ce nu a inteles Carmen era ca, relatia lor trebuia sa ramana o poveste platonica. Nu trebuia sa coboare din inaltul cerului, sa il aduca cu picioarele pe pamant. Carmen trebuia sa ramana energia vitala din care Aristotel isi alimenta delirul de grandoare, ca sa poată scrie in continuare toate acele povesti fantastice. Carmen nu era o muza caci nu avea nimic in trasaturile angelice ale unei muze. Era doar un centru de stabilitate, acel axis mundi, punctul lui de legatura intre cele divine si cele pamantene. Era sandviciul pe care trebuia sa il imparta, erau banii care il scotea din rahat cand ramanea arestatat prin nu stiu ce sectie de politie, era in sfarsit, sanul din tabloul Caritas Romana. Instinctul protector al lui Carmen s-a pierdut in momentul in care a vrut ceva mai mult de-atat. Printr-o tehnica a deplasarii, obiectul adorat a luat forma unei bucatele de ciocolata. In astfel de cazuri alimentele sunt fetisizate. Nu mai sunt simple alimente care ne hranesc, ci ingrediente care ne potenteaza imaginatia, ne deschid perspective si ne ilumineaza spiritul. Nu-i de mirare de ce vegetarienii au facut din a manca, a nu manca un act moral, un cult. Dincolo de aceasta dilema, actul in sine capata tot mai mult ceea ce a fost la origini, un act sacru. Alimentele erau destinate exclusiv zeilor. A sacrifica si a manca carne era un privilegiu. Doar initiatii aveau dreptul sa se atinga de anumite alimente care se imparteau in bucate curate si necurate. Astfel, trupul devine un fel de Templu in care nu mai poti sa bagi orice vrei tu. Este nevoie de un anumit ritual. O bucatica de ciocolata facea parte din acest ritual simbolic. Prea putin conta daca reteta avea ingrediente halucinogene sau se baza pe o simpla autosugestie. Este dovedit ca efectul placebo funcitoneaza cand subiectul este absorbit total de fantasma. 

    Delirul, inca din cele mai vechi timpuri se manifesta in momentele de post negru si rugaciune. E posibil ca aceasta tehnica sa il fi scos si pe Aristotel, intr-un final, din locuinta parintilor in care se inchisese ca intr-o Anticamera. Faptul ca refuza sa manance, faptul ca intrase intr-un anumit ritm. Nu stiu si nimeni nu stie, doar ce pot sa banuiesc ca atunci i-o fi venit ideea cu bosimanii din Africa. Cand am intrebat-o pe Ritz cat a stat inchis, nu a stiut sa imi spuna exact. Aproxima undeva la trei săptămâni, mai mult sau mai puțin. Cert este ca atunci cand s-au decis sa intervina, pentru ca risca sa moara de foame, nu mai era nici o urma de Ari. Camera era inchisa cu cheia, geamurile ferecate, totul in perfecta ordine. Nu pune asta pe seama unei intamplari iesite din comun, cum te-am obisnuit. Cel mai probabil doar un alt truc de-al lui. Sa fi fost acel automatism, acel cantec pe care l-am vazut cu ochii mei batut la masina de scris, si care s-a pierdut pentru totdeauna in apa piscinei, un astfel de ritual, un impuls obsesiv compulsiv? Nu stiu si nici nu are rost sa ma arunc in tot felul de speculatii. E adevarat ca acele hieroglife, sa le spun asa, aveau o frumusete data de momentul prezent. Recunosc ca uitam de mine cand eram pe o astfel de pagina, fara sa imi dau seama ca au trecut între timp ore. Nu exista nici o urma de indoiala sau ezitare. Semn ca lovitura tastelor era una exactă, batuta de un posedat. In cărțile sacre mai apar astfel de texte insuflate nemijlocit. Eu una sunt sceptica, tocmai de aceea am tinut cu orice pret sa iti explic si tie mecanismul. Chiar daca stiu ca gasesti teoria plictisitoare. Dar e vital sa nu te lasi atrasa de prozeletismul acestor trubaduri. Ca ei merg din oras in oras și propovăduiesc o alta credința decât cea in care credem noi si care se bazeaza pe fapte, pe experimente, pe stiinta. Ii gasesti in pietele publice cu trucurile lor.  Au invadat online-ul cu povestile astea nemuritoare. 

    Cand am ajuns acasa, dupa ce am inchis cazul in sertar cu cheia, am intrat pe blogul lui si spre surprinderea mea, dupa mai bine de un an, a mai apărut inca un draft intercalat prin posturile lui mai vechi. Cu siguranta in desertul Kalahari nu este internet, cel mai probabil si le-a programat cu mult timp in urma:  E atat de senina ziua de maine, ca aproape nu-i inteleg umbrele. Stau in bratele propriei bunatati pana imi inteleg dusmanul. Mi-e frate de sange Lupul si tot mai departe mi-e Crucea. Iarta-ma pentru tot si toate, dar mai ales pentru Adevarul care te judeca si te acuza de fapta grea ce-o poarta fiecare. Trebuia sa fie cineva in rolul meu ca sa pricepi taina iubirii si a iertarii neconditionate. Dar tu, prietene, joci rolul cel mai greu. Nu am înțeles prea bine simbolistica acestor cuvinte si cui se adresează, și nici nu mi-am stors creierii sa găsesc vreo asociere sau un mesaj ascuns. Este in stilul lui caracteristic, dovada ca nu i-a fost spart contul, ci ca își continua aventura de trubadur. 

     Daca totata povestea asta cu obsesia lui Carmen pentru colegul ei de banca este cat se poate de clara, nu am dezlegat insa nici acum rătăcirile Elizei. Ce s-a intamplat in acel hol din Hotel Techerghiol? Dar mai apoi? Sa fi fost Eliza fata de la cismea? Ce s-a intamplat in acea zi cand s-au aventurat in valurile marii? Dimineata cand am ajuns pe plaja, am vazut salvamari agitati, cantecul de sirene al ambulantelor si multa lume gura casca.