Ciuma Dansului

Capitolul VII

    Intr-o zi, imi povesti Carmen, la ora de matematica, s-a pornit un ras pe care nu-l putea stapani nimeni. 

    —Un ras isteric! am complet-o eu in cunostinta de cauza. Se intampla in momente de incordare maxima, de tensiune. 

    —S-a pornit din nimic ca un suvoi. De la banca noastra pana in ultima banca. Rasul asta a fost declansat de Ari. Am inceput sa radem in hohote, fara sa stim de ce. La inceput incercand sa ne ascundem pe sub banca, ca un ras mocnit, bufnit in palme, iar mai apoi in hohote. Aveam o profa de mate mai riguroasa decat un ofiter de armata! Si acum o visez! Uneori ma trezesc ca nu trec clasa, ca raman corigenta inainte de Bac. Alte ori visez ca sunt goala de la buric in jos si trag de un tricou mult prea scurt ca sa imi acopar zonele intime. Teama pe care o retrăiesc e ca as putea fi scoasa la tabla si ascultata, ca ma vor vedea colegii dezbracata. Imi reprosam in vis, cum puteam sa vin la scoala asa fara nimic pe mine? Cum de am putut sa nu vad ca sunt goala pe jumatate? Nepregătită. Stau ascunsa in spatele bancii, cu picioarele ghemuite si abia astept sa sune clopotelul care ma va trezi din acest cosmar.

    —Dar Ari? Cum se descurca la mate?

    —Ari era un visator. Citea tratate de filosofie pe sub banca. Si nu ii pasa absolut deloc de ce note lua, daca trece sau nu clasa. Lua un patru, el radea. Lucru care o enerva si mai rau pe profa pana acolo ca renuntate sa il mai re-educe! Nu era un ras sfidator, ci mai de graba o grimasa care aparea pe fata lui ori de cate ori era certat. Ca sa intelegi mai bine cei patru ani de mate-info intensiv, nu se putea numi viata de Liceu, ci penitenciar! Ari era genu care incasa lovituri si zambea. Ii curgea sange suvoi din nas cand incasa pumni, el zambea. Isi spargeai capul pe terenul de fotbal, el zambea! 

    —Zici ca s-a pornit asa din nimic, rasul asta.

    —Asa, din nimic...

    —Bine, atunci cum s-a oprit?

    —Nu s-a oprit. Nu a reusit nimeni sa ne opreasca din ras. Profa a inceput sa rada si ea. Venise pauza si noi radeam asa fara sa ne oprim. A venit directoarea, dar nu au reusit sa ne opreasca cu amenintari, cu exmatricularea nici atat. Ne prapadeam de ras, faceam pe noi de ras. Unele fete intrau in convulsii. Directoarea delegase pe femeia de serviciu si portar sa ne scoata din clase, caci multi cădeau intr-o forma de leșin, de zâmbet înghețat pe fata ca niște lobotomizați, ca și cum am fi văzut o naluca. 

    —Ei bine pana la urma v-ati oprit din moment ce...

    —Poate si astazi am fi ras daca nu se ridica Ari cu picioarele pe catedra. 

    —Ari? nu ma mai mira nimic...

    —Da. Ari... 

    —Tovarasi, ne comanda el cu fermitatea unui dictator. Sa mergem pe deal! Sa ne rostogolim! Ne-am incolonat toti in spatele lui ca niste elevi ascultători. 

    —Si profa de mate?

    —Ramasese in urma noastra, sa inchida coloana. Se tinea ca manzul dupa iapa, iarta-ma dar alta imgine mai buna nu am sa descriu scena. Ziceai ca e legata cu lant de turma clasei si trasa asa spre pasuni mai verzi. Mai bine zis, UN magar intr-o turma de oi. 

    —Stiu, stiu, nimeni nu si-ar fi imaginat-o in acea postura. E ca si cum ti-ai vedea parintii intr-un film porno. 

    —Da, recunosc, un scenariu neverosimil. 

    —Exact. 

    —Penibil? 

    —Da. 

    —Probabil? 

    —Cu siguranta! 

    —Atunci asculta-ma, relua Carmen. Am tacut si am ascultat, caci am prostul obicei sa intrerup, sa incurc mai mult decat sa descurc aceste intamplari. 

    —Am ajuns pe deal, caci liceul nostru are terenul de sport pe deal. Nu stiu daca ai vizitat liceul Vlaicu Voda din Curtea de Arges.

    —Nu, nu am avut ocazia.

    —Liceul nostru e inconjurat de padure. Sus pe deal se afla terenul de fotbal, apoi urci printre brazi și dai de un luminiș, o poiana, un crâng, nu știu cum ii zice la voi.  E superb! Mergeam acolo când chiuleam de la ore sau cand voiam sa fumam linistiti fara sa fim vanati de portar si femeia de serviciu. Simteam așa o energie si o liniște inexplicabila. Din clasa pana pe deal nu faci decat cinci minute. Ne-am dus asa cu toata clasa ca intr-o gasca ce se duce sa pețească o fata la măritiș . 

    —Acea fata era cumva profa de mate?

    —Haha, probabil. Dar zarva era una de nunta și sărbătoare. Ari in fruntea noastră ne conducea ca pe un card de oi, ca si cum ar fi suflat dintr-un fluieras fermecat. Cand am ajuns sus in poiana, s-a descaltat si noi toti ne-am descaltat. 

    —Sa ne rostogolim dragi tovarasi! Sa ne rostogoilm la vale! Si s-a pus jos, a strans mainile ghemuite pe langa corp si a inceput sa se rostogoleasca ca un bustean. 

    —Ce nebunie!

    —Da! Carmen zambi la asa priveliste ca si cum toata scena ar fi prins viata in fata ochilor ei. Daca ne-ai fi vazut... 32 de elevi rostogoliti, inverziti in genunchi si in coate. Ne rostogoleam de sus pana jos si apoi alergam ca niste iezi iarasi sus in deal ca sa prindem inca o tura. Ne loveam unii de altii si eram fericit. Ne luam apoi in brate si ne rostogoleam cate doi. De atunci orele de matematica au insemnat cu totul atlceva pentru mine. De atunci mi-am descoperit vocatia. De atunci scriu formule si fac calcule in minte. Si am devenit olimpica pe tara, cu o mentiune internationala. Nu stiu cum sa iti zic, dar datorita acestei intamplari mi-am descoperit vocatia. 

    —Are legatura cu acea cutie de metal cu ciocolate?

    —Da, pe langa faptul ca mi-a fost coleg de banca, pot spune ca a fost modul meu de a ii multumi pentru ca m-am descoperit pe mine. Ca mi-a schimbat viata! Atunci m-am decis sa ii ofer acea cutie cu momboane de ciocolata.

    —Inteleg...

    —A, era sa uit! Mi-am adus aminte de un detaliu! Nu stiu daca are improtanta, dar eu stiu...dupa cele intamplate...tot ce e posibil. 

    —Sigur ca orice detaliu poate avea importanta. Am incurajat-o eu fara prea multa speranta ca voi descoperi ceva ce sa rastoarne povestea.

    —In acea zi, in care s-a intamplat nebunia cu rasul si cu rostogolirea, implinisem 18 ani. Ce varsta... Inainte sa inceapa ora, am decis sa impart bomboanele de ziua mea, creazand ca astfel o sa mai indulcesc atmosfera si pe profa. Macar de ziua mea sa nu ma scoata la tabla. Lucru de care nu a tinut cont. Nu m-a crutat nici macar de ziua mea... Ca sa intelgi, era o profa care nu lipsea nici macar un minut de la ore. Venea mereu la fix. Trebuia sa fim in banci inainte sa ne cheme clopotelul la clase. Nu ne puteam relaxa nicidata in pauza cand urma ora de mate. 

    —Erau cumva aceeasi cutie de bomboane? Asta ar fi explicat multe...

    —Nu, nu, nu avea cum sa fie, sunt unicate. Dar le-am comandat de la acelasi producator. Tocmai ca aveau 33 de bucatele, cate o bucatica pentru toti colegii si una pentru profa de mate. 

    —Sigur acele bucatele au avut ceva ciuperci si halucilogene ca ingrediente. Mai ai o bucatica sa o ducem la laborator, mai exista site-ul ca sa comandam?

    —Ehe, nu mai exista demult. Chiar am vrut sa mai cumpar, mai mult pentru cutia de metal care era unicata. Fiecare cutie avea un peisaj diferit. Unele erau cu motive pastoresti, altele cu orase medievale si citadele. 

    —Inteleg... Am constat eu fara entuziasm in voce, luand cateva notite in semn ca sunt acolo, prezenta, ca toate banalitatile povestite de Carmen ar putea limpezi misteriosul delir. 

    Aveam sa descopar ca acele bucatele de ciocolata nu erau singurul alibil pe care il avea delirul lui Ari. Am aflat asta in timp ce rasfoiam niste carti despre imaginarul colectiv din evul mediu. Atunci am dat peste o carte care descria intr-un pasa o intamplare cat se poate de bizara si ciudata. Asemanarea izbitoare cu cele descrise de Carmen m-a provocat sa aprofundez cercetarile.  Este vorba despre ceea ce ei numeau Boala Dansului. Si este bine documentata in analele vremii. Ba chiar apare si in unele picturi Flamande. Unii au numit-o Ciuma Dansului. Unul dintre cele mai vechi cazuri pe care le-am documentat dateaza din anul 1020. Se intampla in ajunul Craciunului intr-un satuc mic din Franta. Preotul era la amvon, de unde oficia nasterea Domnului Iisus. Tot satul era strans la slujba, dupa cum era obiceiul. Doar ca slujba a fost intrerupta de taranaii prezenti in biserica, tarani care au inceput sa sara in sus si sa cante fara motiv. Apoi cazurile au devenit tot mai dese ca si cum ceva contagios se raspandea printre oameni. Un caz asemanator a fost inregistrat in Erfurt. In starea lor de frenezie si dans au ajuns pana in orajul Arnstadt. Au dansat kilometri intregi fara sa simta epuizarea, pana ce picioarele lor cedau. 

    Totul a inceput cu o femeie de 30 de ani, nevasta unui negustor din Strassborug. Femeia a iesit ziua in piata si a inceput sa danseze frenetic. Nimic nu o putea opri din acest dans. A dansat pana la epiuzare pana ce a cazut pe jos. Dupa ce si-a revenit, si-a reluat dansul. Nu dupa mult timp, 32 de oameni i s-au alaturat si au dansat cateva zile, cu mici pauze, pana ce cadeau epuizati si morti de oboseala. Numarul lor ajunsese in punctul maxim undeva la 400 de oameni care dansau pana la moarte. Autoritatile erau depasite de situatie, medicii nu isi puteau explica decat prin ceea ce ei denumeu ca "fierbinteala sangelui". Un fel de foc launtric care nu putea fi potolit decat prin dans. Si pentru a stinge acest foc, medicii au recomandat lautari si muzicanti care sa asiste acest convoi al delirului colectiv sperand ca prin asta vor mai domoli fierbinteala sangelui. Numarul victimelor crestea insa pe zi ce trece. Iar fierbinteala parea ca nu se opreste. Mulți au murit, altii au inebunit si foarte putini s-au recuperat, dupa multe zile petrecute la pat. Nebunia avea sa cuprinda in 1374 Aachen si apoi sa se raspandeasca ca un foc in Luxemburg. A fost numit " Dansul Sfantului Ioan". Ce nume sugestiv! Dansul Sfantului Ioan se manifesta prin vorbiri in limbi Ingeresti, prin pogorarea Duhului Sfant, ca in ziua cincizecimii.  Bineinteles ca nimeni nu intelegea acea bolborosire de cuvinte si cu atat mai putin utilitatea lor. 

    Iata ce scria in 1888 Justus Fredrich Karl Hecker, un cunoscut medic din sec XIX in lucrarea sa Moartea neagara si Mania Dansului: oamenii se adunau în acel târg și, ținându-se strâns de mână, se înfiau în hore cu o hotărâre de neclintit. Părea că au dispărut cu desăvârșire subjugarea rațiunii și a simțurilor. Dansau fără oprire, nepăsători la orice griji sau necazuri, printr-un delir sălbatic care ținea zile întregi. Încetau doar atunci când cădeau extenuați la pământ.

Mulți vorbeau că acesta este un blestem pe care Sfinții l-au aruncat asupra oamenilor. Cei căzuți în mrejele superstiției arătau cu degetul acuzator spre vrăjitoare, considerându-le vinovate. Medicii înțelepți căutau răspunsul pentru această nebunie a dansului în mușcătura de sarpe vrajit sau în consumul de ciuperci otravitoare.

 Sociologii moderni pun asta pe seama unei secte, asemeni acelor carismatici penticostali care si astazi danseaza pana cad pe spate, incep sa vorbeasca in limbi "ingeresti" dupa cum sustin ei. Formatia mea de psihanalist ar spune ca nu este decat o forma de psihoza in masa, sau efectul devastator al stresului post-traumatic. Studiile lui John Waller sunt lamuritoare in aceasta privinta si sustin ipoteza mea conform careia, dansul aparea in momente de stres extrem ca forma a tulburarilor spihogenice in masa. Secolele pe care le-am aminit au fost bantuite de ciuma, boli, molime, epidemii, foamete, razboaie indelungate si sa nu uitam, puritanismul acelei perioade, refularile sexuale. Cert este ca exista un pic de adevar in toate. Am renuntat la o singura explicatie. 

    —Dacă stau bine sa ma gândesc, mania asta a profei de mate a fost preluată de tine, Carmen! 

    —Ce, ce vrei sa spui? tresari surprinsă ca si cum as fi trezit-o dintr-un vis frumos. 

    —Gandul obsesiv compulsiv. Tipul gandire nu poate sa renunțe la ce are el mai de preț, gândirea! Își face tot felul de scenarii in minte, se gândește la formule, căci altfel…

    —Altfel ce?

    —Altfel s-ar intalni cu Sine, cu propria drama si confruntarea ar fi mult mai sangeroasa. Mintea face totul ca sa îl țină ocupat. Gandul si munca obsesiva sunt cele mai la indemna moduri de a ne anestezia, de a scapa de traume si de noi insine. 

    —De ce ne-am ascunde de noi insine? Nu are logica! 

    —Pentru ca uneori adevarul ne poate intoarce sistemul de iluzii pe dos. E prea dureros… Carmen cazu pe gânduri. Am profitat de aceasta liniște ca sa divaghez discuția spre ce ma interesa, căci evit pe cat posibil sa psihologizez oamenii.

    — Și cu profa ce s-a întâmplat?

    —Haha! rase Carmen parca retrăind iarăși momentul, ochii incepuse sa-i sclipeasca iar tradandu-i entuzismul. Profa era de nerecunoscut. Țopăia pe câmpii ca o fetița de cinc ani. Rupea flori și le mirosea. Isi umpluse buzunarele cu pietre netede, in diferite marimi si culori, considerand ca sunt diferite de alte pietre. Era ca un copil care aduna toate scoicile aduse de o furtuna la tarm.  Ne chema sa ne arate forme ale stâncilor in care vedea tot felul de lighioane. Ba aripa unui inger, ba copita unui cal, ba niște coarne de creaturi misterioase care au existat probabil cu milioane de ani in urma, sau poate doar in imaginația ei. 

    —Bine spus, imaginație! Aceasta schimbare de paradigma de la gandire la imaginație, care este de cu totul alta origine, am remarcat, in sfarsit satisfacauta ca ceva imi poate confirma permisele. Animale mitologice si antrpomorfe au aparut de-alungul secolelor in diferite mitologii si culturi. Profe de mate cazuse probabil intr-o forma de misticism. Se intampla celor care fac o trecere brusca de la tipul gandire la tipul traire. Descopera dintr-o data lumea concreta, si uita total de ideile abstracte. Adevarata schimbare de paradigma vine mereu printr-o revelatie, ci nu pe cale rationala. Caci nici o metoda stiintifica nu te poate convinge de adevar daca el nu vine din interior.

    —Sarea in sus și cânta, se învârtea și bătea din palme, continua Carmen fără sa o intereseze divagarea mea prin literatura de specialitate. 

    —Un caz interesant! 

    —Da, era de nerecunoscut…Îți dai seama ca de atunci nu a mai fost vorba de ore de matematica. A trebuit sa fim autodidacți. Venea la ore si ziceai ca e drogata. Am preluat cumva eu rolul ei, și am făcut un club de matematica caci nu puteam sa stam asa in pragul examenului de Bacalaureat.  

    —Ce a însemnat pentru tine acest rol? Iar am inceput cu intrebarile de psiholog, mi-am rerposat in gand acest defect profesional de care trebuie sa fiu tot timpul constienta, sa il il tin in frau ca pe un cal naravas. Lucru care imi aduce multe neplaceri, inhiba spontaneitate si farmecul intalnirii. 

    —La inceput mi-a fost teama, dar după notele de la bac, cred ca ne-am descurcat. Oricum nu mai aveam lucruri noi de invatat. Făceam exercitii doar. Nu a picat, din fericire, nimeni bacu la mate. 

    —Felicitari!

    —Mulțumesc! zambi Carmen și își arată timiditatea o data cu sclipirea dintilor ei perfect aliniati si albi. Nu era obișnuita sa i se recunoască meritele in fiecare zi. 

    Povestea a fost confirmată și de alți colegi cu care am reușit sa ma întâlnesc in Metavers. Deși variantele și golurile de memorie erau umplute cu alte detalii. De fapt, rostogolirea a fost cât se poate de reala. Unii spuneau ca profa a inceput sa plângă ci nu sa rada. Dar cine mai făcea diferența între ras și plans in acea psihoza colectivă? Pana la urma sunt stări care vin din aceesi sursa a sufletului. Alții povesteau ca profa a sfarsit intr-un azil de batrani, fiind declarata nebuna. Altii spuneau ca s-a pocait si ca a intrat intr-un ordin carismatic, prin care un anumit profet si-a ales 12 ucenicii, din care facea parte, ca sa vezi, si profa de mate. Mergeau asa in grup si dansau, cantau si bateau din palme prin satele patriei. Judecand dupa cele intamplate, sa rastorni cu totul lumea unui om ajuns in pragul pensionarii, mi se pare destul de tragic. Nu poti trai cu gandul ca toata viata ta a fost o minciuna, ca ai fi putut in tot acest timp trai acele stari de extaz si fericire. Uneori fericirea e insuportabila. 

    Am inceput sa aprofundez acest subiect, caci mi se parea o teza buna pentru Doctorat. Asa am dat de o secta de penticostali carismatici. La inceput m-au privit cu suspiciune. Dupa mai multe intalniri in casele lor m-au considerat una de-a lor. Imi spuneau Sora, iar eu le spuneam Frate. Sa fi fost aceeasi secta si atunci, cand se vorbea de Boala Dansului? Trebuia sa documentez asta. Ar fi fost o pista neexplorata, un subiect original. Dar mai intai trebuia sa ma asigur ca nu erau doar niste coincidente. Trebuia sa analizez totul riguros, aplicand metodele stiintifice, chiar daca era vorba despre stiinta sufletului. Poate un simptom sa fi replicat si generalizat? De ce apare si se manifesta la un anumit grup de oameni si in ce conditii, ce il provoaca? Erau niste premise de la care trebuia sa plec. Imi luasem un carnetel pe care trebuia sa notez tot. Era simplu, printre notitele despre predici si versete, strecuram si cate o analiza la rece. Devenisem destul de apropiata de acesti oameni care ma invitau in fiecare Duminica la masa de la pranz cu ei. Pana intr-o zi cand mi-au propus o intalnire la o seara de rugaciune. Spuneau ca este ziua in care se va pogara Duhul Sfant si ca vor vorbi in limbi de foc. Era seara perfecta care avea sa imi completez observatiile. Seara pe care o asteptam atat de nerabdatoare.

    —Sora, imi spuse un frate, in seara asta Domnul te-a ales ca pe un vas gol sa te umple cu Duhul-Sfant. Grupul de inchinare, adica tinerii care stateau in fata si erau la clape, la corzi, la tobe si la clarinet incepura sa cante in surdina o melodie. La inceput muzica urmarea un patern repetitiv, cu scurte pauze de dedicare si consacrare. Apoi urma un crescendo, in care totul ducea spre un singur punct: anularea individualitatii. Aveam senzatia ca usor usor ma pierd in acest mental contagios. Lupta cu sine de a detine controlul, de iti tine in frau sentimentele si de a gandi la rece o stare. La un moment dat mi-am zis: ce ar fi sa incerc macar un moment sa ies din pielea de observator al sociologului si sa aprofundez in adancime aceste trairi? Am inchis ochii si am ridicat mainile, asa cum faceau toti de langa mine. La inceput m-am simtit penibil, ca si cum gestul meu nu era el meu, uitandu-ma in jur ca sa nu ma observe cineva ca sunt o impostoare, sa nu ma tradeze mainile. Am lasat sa ma invaluie muzica, am lasat sa ma cuprinda ritmul si usor, usor m-am trezit dansand pe acel ritm. Dintr-o data gandurile care se stransesera ca un nor sub presiune in capul meu, disparusera. O senzatie de limpezime si claritate cobora din crestet pana in picioare. Sa fi fost proiectorul de lumina care imi batea in fata, sa fi fost caldura aerului conditionat din spatele meu? Nu stiu. O senzatie stranie de libertate ma invaluia in acele momente de extaz muzical. In acel moment s-a apropiat de mine pastorul care a ridicat o mana de-asupra capului meu. Am inchis ochii si am asteptat sa se intample o minune au daca nu, macar un verdict care sa ma gaseasca vinovata de crima cu premeditare...

    —Crezi in puterea Duhului? Crezi ca el te poate Salva? Ca te poate ierta de toate pacatele? Trebuie sa recunosc ca in acel moment am renuntat la toate rezistentele mele si am spus, fara sa vreau DA.

    În acel moment sacru, am simțit cum inima mea se deschide ca o floare în fața Domnului, așa cum o mireasă așteaptă cu inima bătând puternic cererea în căsătorie a Mirelui său. Emoțiile mă cuprinseseră complet, iar în sufletul meu era o mare de bucurie și smerenie. Am simțit că fac parte dintr-o uniune sfântă, în care Duhul Sfânt mă luase ca pe o mireasă a Sa.În timp ce emoțiile mă copleșeau, grupul de închinare a început să cânte și să cânte cu toată forța și pasiunea din ei. Tobele răsunau precum inimile noastre pline de entuziasm, iar apa sfântă sărea în sus la fiecare bătaie, ca un simbol al purificării și a curăției pe care o căutam. Chitarele electrice cântau solo-uri într-un fel hipnotic, iar tânărul de la orgă părea să alerge cu degetele sale pe clape într-un extaz muzical. Am fost în primul rând, având privilegiul de a vedea întreaga scenă, o combinație de sălbăticie și sublim, în care fiecare frate și soră erau uniți într-o rugăciune colectivă care depășea cu mult cuvintele. Grupul de închinare a folosit tobele pentru a crea un ritm care exprima starea noastră interioară, iar apoi ne-a chemat cu foc să ne predăm viețile noastre în întregime.

După această invitație fierbinte, totul a încetat brusc, ca la un semn divin. Doar clapele orgii au continuat să cânte câteva acorduri simple, care au avut puterea de a ne aduce într-o stare de transă și relaxare profundă. Un simbol sacru a fost adus în fața noastră, o bucată mare de ciocolată, pe care fiecare a luat-o și a rupt-o în bucatele mici, și un pahar de vin care a fost trecut din mână în mână. În tăcere, cu inimile noastre pline de reverență, am gustat din aceste simboluri ale trupului și sângelui Domnului Iisus, simboluri ale părtășiei noastre cu Divinitatea.

    —Astazi va veti naste din nou! Nu din carne, ci din duh! striga pastorul cu putere in glas care imi ridica parul pe maini si imi dadu o senzatie de teama, de tremur inexplicabil.

    —El ne-a salvat! El ne iubeste! se auzeau strigate din toate partile adunarii, din spate si din fata, de langa sora de langa mine, din dreapta mea. 

    —Suntem rascumparati! Suntem salvati! El Ahor, si o mie de cuvinte neinteles incepu sa prooroceasca o femeie din ultimul rand, cu un glas visceral. El shabada malek mesaia, sinu adu nai, bring ning de Kosmos! Hari il mar shabad. Imi pareau aceste cuvinte de origine mai de graba turca, sau arabica. Senzatia era ca ma treceau toti fiorii prin pori. Ca si cum ar fi avut o putere magica, necunoscuta. Mi-era frica!

    —Glorie-Osana! se auzeau din toate colturile acelei bisericute, cand femeia din spate incepu sa scada intensitatea vocii si sa bolboroseasca cuvinte din ce in ce mai stinse. 

    —Hallelujah, Amin! 

    —Suntem salvati! Suntem rascumparati! Tobele incepura sa bata iarasi cu fervoare, chitara si orga si toate instrumentele muzicale de pe acea secena. Melodia acelei muzici ajunsese intr-un punct de climax, in care toate instrumentele parca isi dadeau duhul. Cei din grupul de inchinare erau atat de priceputi la clape si la tobe si la saxofon, incat ar fi putut canta pe marile scene ale lumii.

    În mijlocul adunării sfinte, pastorul a rostit cuvintele profetice: "Duhul Domnului a venit peste mine să vestesc săracilor... nemurirea!" Cu aceste cuvinte, el a părut să se elibereze de constrângeri și să se lase prins într-un dans extatic, la amvon, asemenea unui dans la o petrecere Mitzvah. Mișcările sale erau haotice, cu mâinile sale oscilând între stânga și dreapta, ca și cum ar fi urmat un ritm pe care numai el îl putea percepe.

În timp ce pastorul dansa, frații și surorile noastre au început să strige rugăciuni cu o ardoare tot mai mare, de parcă acest moment ar fi fost apogeul lor spiritual. Întreaga adunare părea să se desprindă de realitate și să intre într-o stare extatică de spirit. Fiecare persoană dansa în propriul lor ritm, într-un mod aparent haotic, cu mișcări aleatorii. Unul dintre frații de lângă mine își scutura mâinile ca și cum ar fi încercat să alunge niște gândaci invizibili care îl asaltau. Alții cădeau în genunchi într-o stare de nemărginită adorație, vorbind în limbi străine și misterioase, cu sunete care nu semănau cu nicio limbă pământească, ci păreau să fie din vremuri și locuri mai vechi.

Femeile plângeau și ridicau mâinile spre cer într-o manifestare de devotament și extaz spiritual. În mijlocul acestei nebunii spirituale, m-am simțit complet pierdută și confuză, nedându-mi seama ce să cred sau cum să reacționez. Era o lume de mister și sacralitate pe care nu o înțelegeam pe deplin, dar care mă copleșea cu forța și emoția ei.

    —Lasati-va purtati de putera Domnului, nu va impotriviti, dezlegati-va de legaturile care va leaga, caci el a rupt lanturile voastre! Sunteti liberi sa strigati, Alleluia! Sunteti liberi sa chemati Numele Domnului, Alleluia-Maranatha! Si toti strigau Alleluia. Si toata adunarea striga, la propriu, Numele Domnului! Ca si cum Dumnzeul lor avea probleme cu auzul, ca si cum Dumnezeul lor nu se trezise dupa o betie cu Ingerii si Patriarhii.

    —Domnul ne-a chemat sa ne inalte, fratilor! Asa cum s-a inaltat Iisus la cer! Asa cum Moise a inaltat Sarpele in pustie, crucificand instinctul cel mai violent si primitiv, Eul! 

In acel moment pastorul ridica mainile in stanga si in dreapta lui, iar grupul de închinare întinse mainile ca si cum ar fi imprumutat prin palmele lor puterea cu care avea sa fie investit. 

     In acel moment, jur, l-am vazut pe pastor cum se inalta doua palme de-asupra pamantului. O limba de foc ii aparu deasupra capului. Poate ca au pus ceva in vin, poate ca de la bucata de ciocolata, poate ca era doar un truc, o iluzie, dar tot delirul care a cuprins acea comunitate l-am trăit pe pielea mea. 

    —Sora mea! intinse bratele pastorul si ma imbratisa la finalul acestei nopți de veghe. Ceilalți membrii rand pe rand m-au luat in brațe ca si cum intrasem in randul celor alesi. Eram fericita, si nu stiu sa imi explic acest sentiment. Eram bucuroasa ca luasem parte la aceasta contagiune in care toate rigorile mele intelecutale erau anulate, in care parca ma cufundasem ca intr-o masa de gelatina, amorfa si nedefinita. Ca si cum vointa mea cea tare si toate rezistentele mele si tot scepticismul cu care venisem sa-i analizez pe acesti primitivi, disparuse. Sigur ca efectul asta nu a tinut prea mult, caci revenind la viata de zi cu zi aveam sa uit complet ceea ce traisem. Si apoi, daca mantuirea nu dureaza decat acest moment, cu ce se deosebeste de orice alt drog care pentru cateva secunde ne face sa ne inaltam? Daca nu ar fi fost doar niste reactii chimice, la ce bun sa repeti o experienta mereu si mereu? Nu e suficient o singura experienta ca sa iti schimbe complet viata? Nu aveam sa inteleg aceasta nevoie de a reveni mereu si mereu la aceeasi traire. Asa ca am abandonat intalnirile cu fratii mei, fara sa mai scriu vreo teza de doctorat despre vorbirea in Limbi Ingeresti.