Scrisorile lui Horatiu

Capitolul III

Ultima dată când am vorbit cu Horatiu era pe un distrugător spre Marea Chinei de Sud. De atunci nu mai am nici o veste de la el. Nici un mesaj, nici un Postcard, nici un semn.  Știu doar că urma să plece într-o misiune secretă, pentru nu stiu cât timp undeva prin Marea Neagra. Sper doar că este bine și fericit în lumea lui înconjurat de povești despre balene și monștri marini. Că până la urmă un marinar, un soldat, un căpitan, este cea mai mică unitate dintr-o mare poveste de dragoste. Horațiu  are un stil de a povesti unic. Nostalgic pe alocuri, plin de speranță și proiecte mărețe în alte stări înalte de ebrietate. Aveam să mă împart între trăirile lui Ari și scrisorile lui Horiatiu, ca o bipolară, când iubeam, când uram o dată cu visele, cu speranțele și căderile lor. 

Prea bunul și înțeleptul meu Prieten, își începea elogios Aristotel episotola către Horațiu. 

Întâlnirea noastră a fost o sărbătoare, așa că a trebuit celebrată cum se cuvine, cu un vin mai vechi decat amintirile noastre. În sfârșit, ne-am văzut la marginea apei, așa cum de mult timp ne-am promis. Am rămas pe Hotar, adică în acel loc undeva între două lumi. Nici în cer, nici pe pământ. Cu picioarele într-o țara, dar cu gândul pe mare. La graniță, suspendați undeva în spațiu și timp. Ca Vameșii și păcătoșii. Să jucăm barbut cu destinul. Să aruncăm zarurile și să trântim de masă paharul gol. Vama rămâne locul ăla nedefinit. Te întorci în el venind de pe mare. Rămâi pentru o noapte. Ca într-o gară. Și pleci mai departe. Suntem aici, adică nici în Meta-Vers nici pe Blogo-Sfera. Suntem bătrâni... Și totuși, simt că ceva a rămas nespus. Că viața e în fața noastră, că ne aparține. Că povestea și-a găsit povestitorul, l-a șlefuit puțin, l-a trecut prin viața ca să îi dea greutate, să nu mai fie doar un sentiment de cucerit june cu plete în vânt și părul pubian roșu. Să renunțam la pudoarea stilistică. Să folosim cuvintele așa cum vrem, căci nu mai sunt doar niște accesorii, ci trăiri scrise cu sânge, cu ani, poate cu prea multe lecții pe pielea noastră. 
    Da, viața rămâne fantastic de interesantă. Poveștile par încâlcite după gustul nostru, neîmblânzit. Am vrut să cunoaștem binele și răul. Sunt în momentul, Bunule prieten, în care simt că nu am spus tot. În care nu am iubit totul. Am senzația aia de fierbere ca un cal de cursă înainte să apeși trăgaciul. Neliniștea aia creatoare. Nerăbdarea de a te întâlni la granița ideilor, unde începe viața. Ceva trebuie să ardă. Ceva ce s-a consumat poate într-o altă lume. Și a cărei presimțire te urmărește ca o undă de șoc. Să fie doar o presimțire a unui vis ce a fost? Să fie viitorul atât de luminos? Atât de plin de speranțe, de iubire,  încât să nu-mi vină a crede? E ciudat. Căci abia ce am descoperit acest sentiment ca pe un miros adus de vânt. Da, viața nu poate să greșească. Sunt tot mai sigur de asta. Că noi ne mai fracturăm un an, sau doi, până la urmă își vă urma curgerea firească. Șuvoiul interior e mult prea puternic că să nu sape un curs așa cum îi place, pe hotar. Instinctul. Pasiunea. Umbra. Nu sunt mai puțin adevărate. Sunt linii de forța. Destin.  E frumos să te prinzi cu cineva pentru un dans, și la finalul melodiei, vrăjit de ritm, să te trezsti bătrân. Vama nu e locul celor învinși. Ci un loc plin de speranțe! Prea bunul și înțeleptul meu Prieten, tu ești primul pas din dansul pe care l-am jucat aseară în trei. 

    Cu siguanta ca am avut o viata calduta, o nevasta iubitoare si niste copii asculatori, dar din aceasta viata nu-mi aduc aminte aproape nimic. Imi aduc aminte doar de anumite tristeti fara nume,  prima zi de iarna sau de clipa in care am ezitat sa sar din tren in mers. Numai diminetile mi le aduc aminte foarte bine, cand ascult acest cant. Imi aduc aminte, ciudat, de pahare goale si de mese parasite. Ceea ce inseamna ca am trait, daca am trait vreodata, la limita dinte tristete si sublim. Acolo unde ziua se lasa prada noptii. Voluptatea este aici, in dansul jucaus al apei. In strigatul surd al copiilor, adica in covalescenta. Nostalgia nu e impotriva fericirii. Sa aduc neajunsul in avantajul meu. Si din fiecare despartire sa imi trag iubirile, fericirile si gloria.

    Acest sentiment pe care nu am sa il impart cu nimeni. Pentru ca odata ce il trezesc in mine, il ingrop ca pe o comoara adanc, undeva in camera obscura a sufletului, ca nimeni sa nu il tradeze. Umbland asa prin lume, descult si infometat, dar cu certitudinea ca oricand as putea sa ma imbogatestc cu trairile cele mai nobile, ca oricand as putea sa scot o fituica din buzunar si sa citesc un poem brutarului, care imi va da un colt din cerul lui. Ca oricand as putea sa fiu suprins de iubire, chiar si atunci cand o caut in locul cel mai nepotrivit, intr-un bordel. As vrea sa fiu eu cel care traieste revelatia acestui Adevar. Sa fiu eu cel care iubeste pana la sange si nimeni altul.

    Acest poem trezeste in mine  incapatanarea cu care numai marile iubiri se pot acomoda, acea pasiune prin care dragostea si ura nu pot fi diferentiate. Privirea pe care o arunc trecatorilor, celui din fata mea. Si nimeni nu va sti de unde vine acest delir, atata grandoare si siguranta cu care judec si impart dreptatea de pe un piedestal, oile care pasc linistite  in pajistea cu trandafiri. Nu, nu vor sti niciodata ca la piept port un poem ca pe o arma si ca oricand as putea sa bag mana in buzunar, sa despachetez hartia sifonata ca o banconota veche, sa negociezi o zi, sau doua, sau o macar un an cu moartea care sta la masa, langa patul meu, in dormitor. Moartea care mi-a gasit in ziar un job bine platit. Si ma indeamna sa imi bag mintile in cap ca si inima daca se poate...

    Ce meserie e asta de poet? Unde scrie in ziar angajez trubadur, renumeratie buna si bonuri de masa? Unde scrie ca noptile nedormite sunt platite? Unde scrie ca nevrozele sunt tratate cu terpia prin puncte? Acele puncte ramase in suspensie dupa fiecare cuvant, dupa fiecare fraza, dupa fiecare respiratie pe care o simt in ceafa, calda, plina, rotunda si grea. Eu sunt poet. Si as vrea ca noptile mele sa ramana albe, asa cum sunt. 

    Mi-a vorbit atat de frumos despre viata, tocmai Ea, Aceea care ar trebui sa urasca viata. Despre nastere, despre rostul omului, depre ritualul de trecere la bosimani, despre nunta si botez, ba chiar mi-a dat si o asigurare, ca nu se va intoarce prea curand. Mi-a lasat cartea ei de vizita pe masa. Am ezitat o clipa, inainte sa cobor scarile, sa ii pun mana pe umar si sa-i reprosez lasitatea, mediocritatea, sentimentele caldute si plate. Nu, n-am sa ma salvez i-am spus Mortii, am sa caut beneficiul bolii. 

Că și muntele de-i munte, încă are doruri multe. 

Și totuși, se întâlnește munte cu munte, da-pe om cu om. Întâlnirea lor face parte din același delir specific lui Aristotel. 
Horațiu îmi umplu paharul de vin pe jumătate, și mai comandă o sticlă de roze sec. 
    —Apropo, ce vin preferă Ari? 
    —Tot sec. 
    —A, super. Am zâmbit și am reluat întrebarea. 
    —Cum a pornit aventura voastră? 
    —Cu o întrebare: Have you ever seen the sea? 
    —Sigur că da, locuiesc pe coasta, ai uitat, Bătrâne? Sunt marinar! Bătrâne, că așa îmi place să îl alint, hai să mergem pe plajă să bem un pahar de vin. Planul nostru însă a degenerat, dacă pot să spun așa. Eram deja la a treia sticlă de vin, puțin amețiți, dar fară să pierdem din lucidiatea momentului. Era o întălnire. 
    —Ce e o întălnire? intreabai eu mai mult retoric. 
M-am simțit prost că am întrerupt povestea cu întrebările și dilemele mele și mi-am promis să îl las pe Horațiu să vorbească liber, fară să îl mai sugerez nimic. Căci nu vreau să fac un interviu, ci vreau să simți povestea cum curge. 
    —Scuze, ziceai că v-ați dus să vedeți marea. 
    —A da, reluă Horațiu căzut din nou pe gânduri. 
    —Și? 
    —Și...am ajuns la marginea mării. Era ora când marinarii își întindeau plasele la soare la Cherhana, ca să le repare pentru dimineața ce urma să vină. Am vorbit multe. Despre sensul vieții și ce înseamnă vocația  mea de soldat în forțele speciale din Marina Regală. Despre faptul că voi pleca într-o misiune secretă, și că am o presimțire neagră. 
    —Togethere! Mi-a spus el și ne-am prins de umăr ca în Zorba Grecului. 
    —Again! am insistat eu după ce ne-am sincronizat pașii. Cu o mână pe sticlă întinsă și cu o mână pe umărul lui, am dansat așa împreună desculți în nisipul umed. Ne-am învârtit până am căzut jos, până ne-am epuizat ca doi atleți adevărați ce se iau la trânte. Ne-am măsurat forțele și ne-am recunoscut puterile, pentru că numai așa ne putem respecta. În acel moment, ne-am ridicat, am pus fruntea mea pe fruntea lui, mi-a pus mâna pe ceafă că la wrestling și mi-a spus: 
    — I never loved the man more then you! apoi m-a sărutat pe gură.
    —Dance my friend! am strigat și am mai tras o gura de vin din sticlă. 
    —Dance! am început să râd și să plâng ca un bărbat adevărat...
    —Dance, a strigat el că un nebun, like Jesus Christ on the Cross, cu mâinile întinse în aer, because…
    —Nothinga Left!  Am spus amândoi în același moment și gând imitand celebra scena din film. Nu mai aveam nimic de pierdut, pariasem tot pe viața, pe iubirile și moartea care ne leagă.  
M-am trezit pe plajă a doua zi dimineața. Avusesem un vis ciudat.  Se făcea că mama mă vizita la căminul studențesc să îmi spună că am lăsat lumina aprinsă. Visul m-a bulversat puțin, pentru că mama a murit când eram eu student. L-am strigat si cautat pe Ari. El știa să interpreteze visele, dar nici urmă de Bătrân... M-am ridicat, și când am scuturat sacoul de nisip, am găsit în buzunarul lui aceaste scrisoari. 
    —Ce straniu... Am luat scrisorile și am atins foile ca pe niște relicve. 
    —Mâine sunt chemat la datorie. Ți le las ție în caz că umbrele mele sunt mai puternice decât fericirile pe care le-am trăit sub cerul de vară. Am luat scrisoarile si i-am multumit inca o data pentru tot. Le-am pus bine în poșeta, căci mi se păreau niste documente esențiale, o dovadă prețioasă. 
    Amândoi au alergat împreună că doi parteneri de curse lungi, timp de ani de zile. Le-am urmărit cu invide parcursul. Fiecare pe drumul lui, dar animați de aceleași idealuri ca niște căutători de comori rare. Horațiu pe vasul lui distrugător de inamici, reali sau imaginari, Ari rătăcind cu caravana din oraș în oraș acompaniat de trubadurii lui. Viața le-a dat din toate fară măsură, iar singura lor limită, cerul și marea.  Prietenia asta e ca o dragoste nemărturisită. A început din respect și admirație pentru tot ceea ce e Horațiu. Și cel mai important, păstrând ritualul prieteniei, ceremonios prin acel apelativ, Bunule, prea Bunul meu prieten! 

*

    Aveam să descopăr mult mai târziu că nu au împărțit doar o sticlă de vin, ci au împărțit dragostea pentru o fătucă. Despre cine este vorba, nu contează. O Anonimă. Mă rog, nu vreau să subestimez capacitățile ei intelectuale prin subiectivismul meu. Cert este că acea fătucă flirta pe la toate porțile, nu că ar fi fost îndrăgostită de scrierile lor ci mai de grabă de reputația pe care o aveau în mediul online. Era faimoasă prietenia lor virtuală. Horațiu trimitea dintr-un port exotic de prin Africa Postcarduri, Aristotel îi răspundea în stilul lui poetic și elogios. Nu are importanță cine este fătuca, se poate observa de la o poștă că era o intruziune în viață blogosferei. 

Dar celor doi nici că nu le păsă de autenticitatea personajului. Ba din contră. Erau atrași de carne, de coapse, de buci, de bulane, de țâțe, ca să folosesc limbajul lor superficial.  Ea nu ezita să arate toate aceste semnale prin gesturi si cuvinte, plasate bine acolo unde trebuie să miște orgoliu bărbătesc și instinctele de vânător. E adevărat, tânără și frumoasă, dar fară prea multe idei. Cel puțin Carmen era o fată inteligentă, ce-i drept, într-un domeniu restrâns, practic și fizic. Dar fătucă asta, din scrisorile lui Horia, nu îmi inspira decât țâțe și fund. Descrierile lui erau destul de exacte, că și cum ar fi enumerat proprietățile unei bormașine. Un fund bine lucrat, țâțele moi și totuși ferme pe poziție, măsura D, părul lung, bogat și roșu, cu pistrui pe tot corpul și o piele albă, împrăștiind feromoni în jur, prospețime și tinerețe. Zâmbetul ei are ceva special, o combinație între naivitate drăgălașă și plăcere sadică. Nu știe ce îi place, de ce îi place, dar îi place. Așa o descria Ari în termenii cei mai banali în conversațiile cu Horațiu. 

    Am fost dezamăgită și cumva mi-a schimbat imaginea pe care o aveam despre Aristotel. Pentru mine în acel moment a căzut de pe piedestalul pe care îl ridicasem. Nu mai gravita deasupra pământului cu două palme, cum am pus botul să iau de bună povestea lui Carmen. Nu mai era decât un șarlatan care se folosea de inocența fetelor, pe care le vrăjea cu niște idei mediocre scrise într-un limbaj pretențios pentru a simula inteligența. E adevărat că vina nu îi aparținea întru totul lui. Îmi reproșez faptul că și eu am fost păcălită, am făcut parte din acest “groupis” adolescentin, superficial. Această fătucă împărțea vorbe dulci în mod egal, nu făcea nici o discriminare. Și bineînțeles, nu s-a sfiit să împartă nici patul. Dar cine știe cu câți nu l-a împărțit? 

Doar că neastâmpărată cum era, îi voia pe amândoi. Nu se putea decide pe care îl iubește mai mult. O doamne, folosesc cuvinte prea mari. A iubi, auzi tu! A se fute! Voia să se fută! Și să strige, sunt tânără! Ia-mă, umple-mă, penetrează-mi pântecul fertil. Vreau să vă luați la trânte pentru mine, aici în fața mea, și să decid eu care mă vă penetra primul. Dar cum în acea încleștare a Zorbei nimeni nu a ieșit învingător, fătuca noastră a venit cu o altă idee. Să tragă la sorți. Ciudat, că dincolo de cuvintele lor mari despre iubirea absolută, nici unul din ei nu a fost deranjat de trivialitatea acestui gest. Ba din contră, ca într-o participare mistică, aveau să cadă într-o mentalitate primitivă, orgistică. Din ce îmi dau seama era o Anonimă, o aspirantă la o carieră de fătucă jurnalistă. Avea impresia că astfel își asigură intrarea pe scenă, că va apărea în scrierile lor, că le vă lua interviuri ample. Ari avea o falsă notorietate dată de numărul vizitatorilor, chiar dacă cei mai mulți din curtoazie îi încurajau capriciile, experiementele lirice, investind în el așteptări false. Lucru care i-a accentuat grandoarea delirantă.  Așa era pe atunci comunitatea acelei sfere virtuale.

    Dar dacă de la ea nu am pretenții, -ce poți cere de la o fătucă - de ei aveam să fiu tare dezamăgită. Și mai ales de Ari. Devastată! Și acum când scriu îmi vin în minte imagini în minte. Căci întâmplarea asta mi-a lăsat mult loc de interpretare. Cum se sărutau pe plajă, izbiți de valuri. Cum stătea în brațele lui și o mângâia pe frunte în timp ce Horațiu o penetra adânc. Nu pot să mă abțin de la detalii, îmi vin în minte ca și cum aș fi fost eu victima lor. Până la urmă am fost o victimă, victima propriei imaginații, a propriilor așteptări. Am crezut în cuvinte. În cuvinte mari. Prea mari... Când totul se rezumă la instincte primare, la dominare, la putere și la sex. Sper că i-a tras-o bine. Merită! Sper că au apucat să o cunoasaca până în străfunduri. Și să publice apoi un text cu titlul: sexul că formă de cunoaștere nemijlocită! 

Ce proastă am fost să caut sensuri înalte în ceea ce părea evident!... Și sper să nu mai pun botul la povesti despre Nașterea lui Venus, despre inocența și puritatea iubirii absolute. Nu e nimic special. Doar un alt clișeu: Sex on the beach! Îmi cer scuze, m-a luat puțîn valul. Acum că mă retrăit furia și contradicțiile mele… Aveam să descopăr mult mai tărziu că nu erau doar inadvertențele lor, ci și ale mele. Această scindare între a gândi, a trăi și a simți. În fine, că să închid povesea, o să o numesc pe această fătucă Eliza, sau Francesca, sau chiar Lucia, că s-ar putea să te mai întâlnești cu ea pe parcursul acestei veri.