Delirul

 

Capitolul XII

    —Iubita?... intra sotul entuziasmat pe usa, aruncand cheile in cosul de pe pervaz. Uite ce am! si flutura trei bilete prin fata mea.

    —Ce-i? am intins mana sa i le smulg. 

    —Neah, daca ma pupi iti arat, retrase cu un gest reflex, scapandu-mi printre degete! Nu aveam chef de jocul asta, avusesem o zi de rahat cu niște declarații de venit pe la finanțe. 

    —Hai spune, si incercai a doua oara sa i le smulg din mana, caci ma facuse curioasa mai mult entuziasmul lui, dar le-am ratat si de data asta. Isi trecea biletele pe la nas ca si cum ar fi avut miros de bani. Un gest care imi displacu atat de mult ca m-am transfigurat instantaneu, uitându-ma cu dispret si revolta la el. Imediat si-a dat seama ca e groasa si ar fi bine sa nu ma infurie.

    —Un prieten a renuntat la vacanta si mi-a oferit biletele astea la jumatatea de pret. Mergem in vacantaaa! Și înșira trei bilete pe masa ca pe niste cărți de joc cu mana castigatoare. Hotel de cinci stele cu piscina si spa! 

    — Ce prieten?

    —Un prieten din copilarie, nu-l cunosti...

    —Unde sa mergem?!? Nu am planificat nimic. Stii bine ca ne-am luat masina electrica anul asta si nu ne permitem un alt credit. Si asta era adevarul, trebuia sa fim mai responsabili cu cheltuielile mai ales pe timp de crize sociale și economice. 

    —Florenta!

    —Florenta?

    —Da, iubita! Nu ti-ai dorit tu de atata timp sa ajungi in Forenta?

    —Dar pe mine nu m-ai intrebat? 

    —Nu te mai inteleg...In loc sa te bucuri, tu ma certi? Nu avea nici o vina pentru reactia mea. Florenta nu mai era un loc dezirabil din alte puncte de vedere. 

    —Multi turisti, sezonul de vara, as fi preferat sa vad Florenta toamna sau iarna.

    —Ca depresivii, zambi el si ma invalui pe la spate in bratele lui puternice, pupandu-ma pe gat pana la clavicula, stiind prea bine ca e zona mea sensibila. Era atat de entuziasmat incat nu as fi avut nici un argument sa refuz aceasta vacanta. Mai ales ca era si la jumatate de pret. In fine, chestia e ca pana la urma, vrei nu vrei, lucrurile se intampla. Poti sa numesti asta destin. Sau entropie. Inainte de acesta călătorie nu as fi crezut in nici un destin. Știi prea bine cât de cerebrala sunt.  

    —Bine, bine, mergem. 

    —Yeee! Exclama el ca un copil si alerga in camera de sus sa-i spuna vestea cea mare lui Flavius. Sa-si faca bagajele ca o sa mergem in vacanta. Au inceput sa isi faca planuri amandoi si sa desumfle o minge care ii ocupa tot ghiozdanul lui flavius. 

    —Gasim noi o pompa sa o umflam, il asigura el. Florenta e plina de biciclete, si toate au pompa de umflat rotile. 

    —O sa ne plimbam si cu bicicletele? 

    —Sigur ca da!

    —Si o sa mancam inghețată?

    —Gellato, cum spun italienii.

    —Yes! Yes! Yes! topaia el prin casa ca un ied.

    —Ai teme de vacanta? 

    —Am facut toate temele pentru vacanta! Flavius se grabi sa ii arate caietele pe care erau rezolvate niste probleme de clasa a III-a. 

    —Si la limbra Romana? 

    —O sa fac o compunere cu vacanta mea in Florenta. 

    —Atunci sa strangem cate mai multe aventuri pentru compunerea ta! Il lua in brate si il pupa dupa care el se sterse ca un baiat mare de saliva care i se parea scarboasa

    —Yeah! Gestul asta il costa inca un pupat din ala destul de barbatesc. Si de data asta nu mai se șterse pe obraz. 

    —Auch, ma intepi cu barba, tati! Lasa-ma in pace!

    —Haideti la masa! am strigat la ei si am scos painea din prajitor. 

    —Hai, sa cobori la masa! Mami ne asteapta jos. 

    —Da tati! Sa imi fac bagajul.

    —Cobori acum! Ai timp si de bagaj, ca nu plecam mâine.

Am incercat sa imi ascund putin deruta si sa par mai entuziasmata de aceasta vacanta. Si mi-a reusit. Nu a bagat nimeni de seama. Am inceput sa reiau toate motivele la care renuntasem sa mai urmaresc firul unei povesti absurde. Da, nu aveam nici un motiv sa mai caut raspunsuri, care erau destul de evidente. Intalnirea cu Ritz, apoi ultima intalnire cu Carmen lamurise lucrurile. Nu mai ramanea decat sa ma bucur de aceasta vacanta, care intamplator avea sa fie in orasul in care a inceput totul. Pana la urma, nu pot sa evit toate orasele si povestile prin care a trecut acest trubadur. Ar insemna sa elimin o lista lunga de vacante. Si pana la urma, cu ce drept? Nu, n-am fost si nici nu sunt o Anonima obsedata. Sunt, si imi place sa cred, o femeie decenta.  

    Intr-un final am ajuns in aeroportul din Pisa, de unde am luat trenul spre Florenta. Priveam cu capul pe geam la dealurile toscanei, la cartierele rezidentiale cu umbrelute la balcoane, la piscinele din spatele caselor! Iti recomand, daca o sa ai ocazia sa vizitezi Italia. La gara ne-a asteptat un majordorm de la hotel. Ne-a instalat intr-o camera spatioasa, cu ferestre mari si balcon generos. Am facut un dus si spre seara am iesit sa inspectez locul din jur. Imi place sa cunosc fiecare colt al locului in care stau, sa il imblanzesc, cum zic eu, sa il fac familiar. M-am bucurat sa dau de putina liniste intr-o gradina interioara, cu multa iedera catarata pe ziduri. Priveam cum iedera, cu reteau ei de radacini asemeni unor capilare isi imbratiseaza zidul. Flavius si Hunny s-au dus sa incerce apa din piscina. Am ramas in acea gradina singura cu Citadela lui Exupery, pe care o deschideam si citeam cate un pasaj la intamplare. Cartea asta e ca un talisman. Il deschizi si iti vorbeste. 

    A doua zi ne-am propus sa vizitam orasul. Dupa ce am vazut Ponte Vecheo, am facut cateva poze de familie si apoi ne-am dat intalnire peste o ora in acelasi loc. Hunny cu Flavius s-au dus la gelateria faimoasa sa ii ia inghetata mult promisa inca de acasa. Eu am ramas sa vizitez magazinele cu bijuterii, ca orice femeie incantat de lux si de frumos. Am profitat de mica mea escapada si am luat la rand toate magazinele vechi de secole de pe Ponte Vecheo. Undeva pe colt, sub o arcada umbroasa, un magazin cu bomboane de ciocoata artizanala. In vitrina mi-a atras atenția in mod special o cutie veche, stearsa. M-am apropiat si am distins cu greu imaginea unei lunci, un card de gaste, un rau si niste plopi. Nu se poate ca destinul sa iti iasa asa in cale, nu se poate! Dar pana la urma m-am gandit ca e o prostie sa iau in serios o coincidenta. Era asemeni backgroundul din blogul lui Aristotel. Nu poate fi decat un peisaj toscan, clasic, pe care il intalnesti peste tot, pe farfurii de portelan, pe cesti de cafea, pe ceainic, pe faianta din bucatarie. E un mod de a promova aerul idilic al locului. Italienii stiu sa isi faca publicitate, mai ales ca ii ajuta peisajele superbe si locurile incarcate de istorie. Fiecare provincie cu brandul ei, cu specificul ei, cu aerul ei. Din punct de vedere al marketingului repetarea unui motiv secundar, ca cel al campurilor toscane, se dovedeste a fi o idee ingenioasa. Toti vin pentru Domo si Ufizzi, pentru David de Michelangelo, iar cand ajung la marginea urbei descopera adevarata frumusete a locului. Este daca vrei, cireasa de pe tort. De sus, de pe dealuri, se vede toată  Citadela, urma zidurilor vechi care inonjurau candva centrul si care facea diferenta intre aici si afara, intre cei care inghetau de frig in bataia vantului, zgribuliti sub haine ude, si cei care petreceau in jurul focului in curtea unui han sau in palate. 

    —Signor, am spus eu in cele cateva cuvinte pe care le cunosc in italiana, si pe care le-am invatat din muzica lui Jovanotti, Gianna Nanini, Andreea Bocelli si multi altii.

    —Si, Signora, mi-a raspuns batranul galant, rasucindu-si favoritii,  fixandu-si ochelarii mici si rotunizi, mangaindu-si barba-i alba ca un mos Craciun. 

    —Imi puteti spune va rog, cat costa aceasta cutie? Batranul zambi. Ca si cum mi-ar fi confirmat gusturie alese.

    —Acasta cutie nu este de vanzare, Signora... Nu stiu de ce parca anticipam acest raspuns. Stii senzatia aia cand iti place ceva foarte mult, dar nu este pentru tine. Sau cand vrei sa probezi o pereche de pantofi si se termina stocul cu marimea ta. De parca intentionat se fac reducerile la pantofi, in care nici macar cenusaresele nu s-ar incadra, ori prea mari ori prea mici. Asta am simtit. Ca nu merit! Ca oricat dorinta este vinovata, ca trebuie sa se intample ceva rau inainte ca sa fie bine. 

    —Inteleg...  

    —Este o cutie veche de la 1823, continua batranul vazandu-mi dezamagirea, din prima serie de cutii. Un tânăr a bătut in poarta disperat. Am deschis ferestrele de la etajul magazinului unde locuiesc. Ce doriți? Am închis! I-am aratat programul de pe us  si l-am alungat pe tanar, caci parea unul din acei calugari din ordinul franciscan pusi pe capatuiala, ducand mai departe ordinul auster al cersitorilor. 

    —Am o cutie care va lipseste! am facut ochii mari si am coborat imediat jos. Am studiat cutia si se pare ca era o cutie veritabila. 

    —Mda....Se pare ca e o piesa rara insa cam stearsa, i-am spus tanarului fara sa ma arat prea entuziasmat, dupa ce am mai verificat inca o data blazonul inscriptionat pe spatele cutiei. 

    —Ce doriti? 

    —Sa o amanetez! 

    —Dar eu nu sunt casa de amanet! Duceti-va peste drum la bijuteriile lui Davide, l-am indrumat eu, stiind ca nu va avea prea mare succes.

    —Cei de la amanet nu ii cunosc valoarea. Facem un targ! mi-a propus el. Daca in doi ani de zile nu o rascumpar, va ramane a dumneavoastra. Se va intoarce in sfarsit, acasa! A ratacit destul...

    —Doi ani de zile? Cati bani doresti? Dupa o scurta negociere, se pare ca banii nu il intersau asa de mult cat siguranta ei, am semnat un contract de mana. 

    —Este o cutie veritabila, cu un peisaj rar, care se pierduse. Batranul tinea cutia in mana, o strangea la piept ca pe ceva foarte pretios. 

    —Peisaj pierdut? 

    —Da. Uite, vezi urma mainilor? Cutia se tocise pe la colturi, semn ca trecuse prin timp, prin multe maini. Am luat cutia in brate, si m-am uitat cu o lupa la fiecare detaliu din imagine. Si pentru moment, prin acea lupa, am vazut un card de gaste, am vazut o femeie cu rochia ridicata in mana si cu picioarele gata sa intre in apa, si am mai vazut, undeva in departare, un calugar in levitatie. 

    —Ofer dublu prețul amanetat! 

    —Imi pare rau, sunt un om de cuvant. Aceasta cutie este un document care atesta faptul ca Florenta si-a extins zidurile generatie dupa generatie. Aici, nu departe, oamenii isi lasau vitele sa pasca langa moara de faina. Florenta din afara zidurilor este destul de pitoreasca. Va recomand! 

    —Si unde este aceasta lunca cu plopi si raul si moara din imagine? 

    —Nu se mai distinge decat un podet vechi in afara orasului. Este singurul reper care se poate citi din aceast peisaj. 

    —Mda...Multumesc mult pentru amabilitate! Nu puteam sa imi ascund dezamagirea...

    —Dar puteti alege din celelalte cutii. Avem si cu Domo di Firezne. Si imi desfacu o cutie cu trei randuri de ciocolata suprapuse. O alese pe cea din mijloc si imi dadu sa gust. 

    —Am inchis ochii... Pe suprafata pleoapelor au inceput sa apara cercuri galbene, ca atunci cand te uiti la soare prea mult si apoi inchizi ochii. Tot felul de culori si pete ca un joc de artificii. Simtem nu doar aroma locului, ci auzeam rotile de lemn ale carutelor, tropaitul cailor pe strada pavata cu piatra, rasetele muncitorilor care descarcau sacii in port cu boabe de cacao din Orientul Indepartat, sofran si cicoare, cuisoare si scortisoara, pulberi fine de piper si lapte de cocos, care se topeau pe cerul gurii intr-o explozie de arome. O astfel de cutie costa probabil o avere, pentru un om simplu ca mine. 

    —Va costa numai 189 de euro. 

    —189 DE EURO! UFff, o sa renunt la pantofi. Pana la urma, nu raman doar cu gustul, ci si cu o cutie, care probabil peste inca doua sute de ani va deveni o imagine clasica a Florentei. Am luat cutia frumos impachetata si m-am dus la locul de intalnire unde ma astepta Hunny si Flavius. 

    —Ce ai luat acolo, mami? 

    —Pantofi! exclama Hunny dupa forma cutiei. Am tacut ca sa las impresia ca are dreptate. Era mai simplu sa justific cei 198 de euro care disparusera de pe cardul de vacanta cu o pereche de pantofi. Cel putin nu era cazul sa afle acum. Cum avam sa ma las usurata de 189 de euro pe niste bomboane de ciocolata? Gaseste scuze daca poti! Nici daca as fi fost gravida nu as fi indraznit sa imi satisfac un moft ca asta. Pana la urma am ascuns cutia sub haine si am mancat singura, pe ascuns, bomboanele. Ma simteam ca o pacatoasa care inseala. Ieseam din camera pe furis, ma ascundeam dupa colt sa nu ma vada nimeni. Simteam cum il inselam pe Hunny, cat si pe Flavius. Ma simteam pacatoasa, ca si cum as fi incalcat o lege nescrisa. Hahaha, si acuma rad cand iti scriu, cat de egoista am putut sa fiu, si cate procese de constiinta imi facusem. Nici daca as fi spart o banca nu as fi avut atatea emotii. 

    Mi-ar fi placut sa iti povestesc toate asta fata in fata, sa radem ca in vremurile bune. Pana la urma nu greseam cu nimic, de ce m-as fi simtit vinovata? Ce lege nescrisa am incalcat? Nu stiu daca am dat de banuit cu micile mele eschive, cand de la masa, ba de la activitati si jocuri de familie, doar ca nu ma mai puteam abtine. Era ca un drog. Isi merita fiecare euro ciocolata asta, crede-ma! Chiar daca m-am intors cu cateva kilograme in plus din vacanta. Dar vorba lui Carmen, simti ca plutesti, la figurat vorbind. 

    In timp ce eu citeam in gradina interioara, Hunny s-a imprietenit cu un cuplu cu care s-au intalnit la piscina. Am luat cina impreuna si am promis ca vom vizita Ufizzi, dis-de-dimineata, ca vom face poze cu Nastera lui Venus de Botticelli, faimoasa pictura. A doua zi am reusit sa ma desprind de micul nostru grup in fata cozii de la Ufizzi. Cum ei au decis sa ramana pana la capat, eu le-am spus ca vreau sa ma plimb, in ideea ca voi gasi acel loc imprimat pe cutia de metal. Hunny insa parea incantat de compania noilor prieteni de la hotel. Nu am inteles de ce ai vrea sa stai in vacanta in preajma unor familisti, dar am banuit ca sunt intr-o vacanta de fertilizare, doamne cum suna, in care ea va trebui sa ramana insarcinata. Banuiala care s-a dovedit adevarata. Mi-am luat la revedere, ca si cum as fi plecat in alta tara, am verificat ghiozdanul lui Flavius sa aiba apa si i-am dat cateva indicatii scurte: sa il tina de mana pe tati, sa nu se piarda, sa nu atinga obiectele expuse, sa nu fuga ca sa transpire, sa nu manance inghetata prea repede... L-am mai privit o data inainte sa ma pierd dupa o fantana, facandu-mi toti cu mana. Mergand asa aiurea din straduta in straduta, m-am trezit la marginea orasului. Ei bine, draga mea, povestea abia de aici incepe. Si poti sa o interpetezi cum vrei. Asemeni mamei lui Aristotel care arunca Biblia de la etaj. Oriunde s-ar deschide, iti va vorbi si tie intr-un fel sau altul asa cum mi-a vorbit si mie in acea zi. 

    Va ninge intr-o zi de vara si vei trai. Mereu am crezut ca nu este decat un mod de a spune, o metafora stilistica de-a lui Ari. Cum sa ninga vara? In spatele acestor cuvinte am gasit insa concretul. In afara orasului, nu prea departe, pe Arno in jos, un card de gaste treceau conduse de mama gasca urmata de cei 12 boboci, iar sirul era inchis de tatal, gascanul. Au trecut straduta ingusta, pavata cu pietre romane de granit chiar prin fata mea. Pasii bobocilor pe urma pasilor, intr-un mers leganat si greoi, urmat de un alt mers leganat si greoi. Spre ce defilau fara sa-si puna intrebari? I-am urmat si eu de departe, trecand printr-un stufaris bogat pana le-am pierdut urma intr-o lunca. O boare de vant imi ridica rochia brodata si freamatul frunzelor de plop ma nelinisti pentru un moment, ca si cum o prezenta necunoscuta se apropia de mine, de ceafa mea. Mi s-au deschis toti porii si parul mi s-a ridicat pe maini. O senzatie stranie de invaluire calda ca o boare m-a cuprins. Si aceasta senzatie era una jucausa. Cand venea cand pleaca, ca o fiara salbatica de care te apropi cu grija, caci nu vrei sa o speri, ci sa o imblanzesti. Tu esti, mama? caci am simtit un parfum cunoscut de lavanda... M-am descaltat si am calcat cu picioarele goale iarba umeda de un verde crud. Atunci am inceput sa dansez ca o nebuna in piruete. Ma invarteam in mijlocul acestei lunci cand plopii isi scuturau fulgii de puf purtati de vant. Si ningea, ningea peste campii, si peste dealurile Toscanei, si peste viile din departare si peste livezile cu maslini, peste portocali si peste parbrizele masinilor parcate la marginea orasului. 

Atunci am intins mainile si am inchis ochii.  Si acest moment a tinut o vesnicie, caci timpul incetase sa mai fie. Am simtit cum ma desprind de pamant si plutesc asa pe suprafata lucrurilor, peste luciul apei. Fericirea si pacea pe care am trait-o in acele momente m-a urmarit multa vreme. Devenisem atat de tacuta si linistita in zilele ramase din vacanta, incat sotul si prietenii cu care am iesit in plimbari lungi isi faceau griji pentru sanatatea mea. Ramaneam mereu in urma lor, atingeam zidurile, imbratisam copacii,  miroseam florile, zambeam necunoscutilor, ascultam povestile batranilor pe scarile muzeului, cateii fugeau din lesa stapanilor sa ma intampine. Traisem, ceea ce poate ai sa traiesti si tu candva, Delirul. Ma îndrăgostisem de viața, de flori, de păsări, asa cum mi s-a promis candva. Nu mai eram eu. O forta ma purta pe strazi inguste, pe Via Santa Maria de Ricci, prin poteti nebatotorite, pe stradute neumblate de turisti. Pe sub poduri in care isi facusera cuib porumbeii. Le zambeam cersetorilor pe care ii vedeam fericiti. Bucurati-va! as fi strigat atunci in gura mare. Viata este atat de plina de lumina! Iubiti-va, le-as fi strigat tinerilor indragostiti care se fotografiau cu statuia lui David de Michelangelo, caci dragostea este mai dulce ca moartea! Si toate lucrurile le vedeam asa cum sunt, desavarsite! Caci asemeni cardului de gaste, fiecare urma pasii care i se pregatise mai dinainte de mama gasca. Ratacind asa la intamplare, caci dupa asa experienta somnul te paraseste, in acea noaptea mi s-a aratat in toata splendoarea Domo di Firenze. Am masurat distanta cu pasii si am refacut ceea ce imi imaginasem de atatea ori: saltul!  

        Ultima zi am propus sa ramana fara program, fara obiective turistice, fara alergatura, fara poze si fara telefoane. Sa ne bucuram de viata, de acea dulce trandavie cum bine zic italieni, dolce farniente. Am iesit sa luam masa cu acel cuplu de francezi, undeva in piata San Lorenzo.

    —Mami, mami, haide sa vedem si noi pe Maestrul Shaolin! Se zmuci Flaviu din mana mea prin aglomeratia din Piata. 

    —Flavius! Flavius! Am strigat ca disperata si am alergat dupa el, sa nu îl pierd prin mulțime. 

    —Mami, mami, uite! ma trase de mana prin multimea care se ingramadea gura casca sa vada un Shaolin. Flavius se baga cu tupeu si rupse cercul de cateva straturi de oameni, care se formase in jurul acestui Guru. 

    —Ia uite mami, laviteaza! Incredibil! era captivat de puterile magice ale Shaolinului. Entuziasmul lui imi aduse aminte de povestea cu pasarile de lut si pe moment mi-am imaginat dezamagirea lui Flavius cand avea sa descopere suportul de metal in care se sprijinea Shaolinul si care era ascuns bine prin maneca robei. Mi-am dat seama ca l-am judeca prea aspru pe Aristotel la acea vreme. La urma urmei, ramanem in sufletul nostru niste copii, doar ca o data cu trecerea timpului uitam sa mai visam...

    —Uite, du-te si pune-i banii astia in palarie! Am cautat in portofel, unde mai aveam doi euro si cativa centi. Flavius a luat banii, i-a strans in pumn si s-a apropiat de maestrul Shaolin. A deschis pumnul ca si cum i-ar fi oferit o avere. I-a facut semn lui Flavius si i-a aratat palaria. Flavius a aruncat banii si un zgomot amplificat la boxe se auzi ca si cum ar fi deschis o cutie plina de galbeni. Zgomotul monezilor il incanta enorm pe Flavius. 

    —Mami, Mami, hai sa arunci si tu monezi!

    —Nu mai am marunt...m-am cautat bine prin buzunare si am mai gasit cativa centi. Flavius ma trase de mana si n-am mai avut timp sa opun rezistenta. M-am tinut de mana lui, ca dupa un catelus entuzaismat care te trage de zgarda cand il scoti prin parc. Am aruncat banii in acea palarie ca intr-o fantana fara fund. Dupa un timp zgomotul monezilor, amplificat de boxa se auzi ca si cum o singura moneda ratacita cade pe jos, coboara pe scari, o ia la vale pe strada, se invarte un moment care pare infinit, in vibratii din ce in ce mai mici pana isi gaseste locul, repaosul, odihna vesnica. Sa fi fost cap, sa fi fost pajura? Ce mai conteaza? Ei bine, in acel moment Shaolinul cu gluga pe cap, imbracat in haine largi portocalii, cu o barba impletita sub barbie si o coada lunga pe spate, si-a deschis ochii si mi-a zambit ca si cum m-ar fi recuoscut. Daca nu era toata multimea, l-as fi întrebat dacă știe de Ordinul Trubadurilor. N-am îndrăznit decât sa-i pronunt numele lui Aristotel. Călugărul Shaolin cazu la pământ ca si cum vraja se rupse. M-am speriat si m-am retras repede cu Flavius in siguranta data de multime. Un cearceaf care pana atunci statea ca un umbrar deasupra lui, se desprinse din cele patru colturi in care era prins de o funie ca un foc de artificii, si il acoperi. Din boxa sa auzeau gonguri, sunetele clopoteilor, tobe si monezi zgomotoase, ca acel tonomat din Aeroport in care iti lasi maruntisul, si dupa ce faci cativa pasi constati ca se descarca la prima moneda aruncata. Lumea derutata astapta cu respiratia la gura dezonodamantul. Dupa un moment lung de liniste, cei mai multi gura casca au plecat,vazandu-si in continuare de intinerariu. Un catel mai jucaus insa prinse cearceaful in coltii lui ascutiti si il zmotoci bine, tragandu-l dupa el. Un murmur de uimire urmat de aplauze frenetice. Calugarul disparuse. Nici urma de Maestrul Shaolin. Parca intrase in pamant. Sa fi fost sub el o gura de canal? Nu am avut tupeul sa verific, chiar daca curiozitatea ma indemna sa o fac. Doar boxa ramasese acolo, nemiscata, si palaria de paie, bineinteles, goala... Au venit carabinierii si au eliberat piata, confiscand tot ce ramasese in urma acelui trubadur, o boxa, o mandolina si o palarie. 

     L-am gasit pe Hunny vorbind cu cei doi turisti francezi la o masuta scoasa chiar in strada, nu departe de locul unde am participat la spectacolul maestrului shaolin. Apropierea lor era mai mult decat familiara. Parca se cunosteau de o viata. Ea ii arunca priviri complice, el le mai turna putin vin rosu in pahar si ii ridica mana iubitei pe care o saruta in fata lui Hunny. Despre aceasta intamplare, care mi-a complicat viata intr-un mod neasteptat, am sa iti povestesc poate maine. Ma simt tare obosita iar doctorul mi-a prescris, pe langa pumnul de medicamente si multa, multa odihna.