Salvator Mundi

 Capitolul I

        La cabinetul psihologic de la școală i s-a spus că e delir de grandoare. Un fel de Complex al Salvatorului. Mai tărziu aveam să aflu că nu era decât o reacție chimică. Natura supra-naturalului se explică simplu din punct de vedere clinic prin eliberarea de endorfine. În fiecare seară, înainte de culcare, deschidea o cutie din meteal cu un peisaj pitoresc, cu gâște, un rău, o luncă, o moară și niște plopi. Era o cutie de ciocolată pe care o primise înainte să își ia rămas bun de sfârșit de an. 

     Ce pot să spun despre colega lui de bancă e că se numea simplu, Carmen. Avea părul lins, în două ape, și era o fătă banală. Își dădea mereu părul după ureche, ceea ce îi lungise urechile ca la liliac, lucru pe care, când a mai crescut, încerca să îl ascundă. Purta un aparat dentar ce o făcea să pară și mai tocilară decât era. Și bineînțeles, nelipsiții ochelari pe care îi avea prinși mereu de gat cu jnur rosu ce îi asigurase o poziție fruntașă în prima bancă din clasă. 

    Într-un spațiu contrancentional ca cel al clasei, unde erau închiși 32 de indivizi, orice apropiere erotică se transforma într-un fel de incest. Era cumva firesc, să nu te cuplezi decât cu fete sau băieți din alte clase, cât mai îndepărtate. Cu cât perimetru și distanța era mai mare, cu atât era mai simplu și mai acceptabil. Ca o lege nescrisă a geneticii care să evite consangvinizarea. De fapt, au fost făcute și experimente pe șoareci în anii 70, prin care unii specialiști au incercat să explice homosexualitatea prin depravarea de spațiu și creșterea numărului indivizilor în mod nesusteabil. Ei puneau asta pe seama resurselor limitate, pe reducerea spațiului intim sau consangvinizare. Ideea e simplă și o întâlnim des în natură. Regina albinelor nu se copuleaza niciodată cu trântorii din stupi, ci zboară în înaltul cerului, la distanțe cât mai mari, în locuri unde se dau întâlniri cu mai mulți trantori veniți din diferite familii.

    Pe Carmen, colega mea de bancă, nu o vedeam decât că pe una din cele șase surori ale mele. Îmi dădea să copiez la matetmatica, iar eu inventam poveșți care o fascinau și pe care le spuneam în așa mod încât ele deveneau mai mult decât un vis, deveneau o parte din real. Căci la final, eram vrăjit de propria imaginație, de propriile fantezii gratuite. Gratuite, da, pentru că ele nu aveau nici o urmă de seducție, decât propria-mi grandoare, după cum aveam să aflu la cabinetul psihologic de la scoală. Dar nu îi dau prea mult credit psihologului școlar, pentru că își făcea unghiile în timp ce vorbea cu mine și mă trezeam în aceeași fantezie pe care am să o spun, încă o dată, și poate pentru ultima dată, aici. 

        Am găsit această mărturisire pe blogul lui personal, scrisă undeva prin 2008, fapt că nu uitase complet de colega lui de bancă. Am să dau copy-paste la următorul fragment, că poate se explică mai bine toată povestea asta.

     Daca stau să mă gândesc mai bine, nici măcar nu are logică acest complex. Din moment ce poți să iți imaginezi orice, de ce nu ți-ai imagina niște puteri care să facă o diferență în Lume? Să fie ceva spectacular. Ca de exemplu, Super-Man din filmul cu același nume, care își salvează iubita din cădere liberă și o aduce pe brațele lui puternice la sol. Adică ceva de genu ăsta care să apară în ziare și la televiziuni. Sau ca Tom Cruise din Misiune Imposibilă. În fine, lumea e plină de complexați, mi-am spus în gând, în timp ce mă uitam pe niște afișe lipte pe pereți cu sloganuri tâmpite de conștientizare: Spune Stop depresiei! de parcă acel STOP, era un fel de incantație, o formulă magică pe care o spui înainte să treci pragul cabinetului. Și gata, ești salvat! Doctore, i-am spus entuziasmat de așa descoperire, complexul salvatorului se află mai mult că oriunde în acest cabinet, dacă el chiar există. Terapeutul nu doar că "salvează" pacienții, dar mai e și investit de ei cu puteri supranaturale, de vindecător.

     Începusem să iți povestesc despre Carmen. Carmen era o fată ca oricare altă fată la care funcționa această lege a proximității. Aristotel, un nume pe care trebuia să îl repete de două ori că să fie credibil atunci când făcea cunoștință cu cineva, și pe care îl prescurtase, din rațiuni ușor de înțeles, în Ari, era un baiat aratos, atletic, cu plete lasate sa creasca la intamplare, usor neglijent cu aspectul lui, ceea ce ii dadea un aer de rebel. Cei patru ani de liceu au trecut pe nesimite. Despărțiri, lacrimi, promisiuni și la final o cutie de metal cu 33 de bucățele de ciocolată de diferite culori și arome. Nu am înțeles niciodată de ce industria alimentară preferă să facă o cutie mai scumpă decât produsul. Din punct de vedere al marketingului, s-a dovedit o idee geniala, ambalajul face totul. Lumea cumpără produsul pentru cutie, nu pentru bomboanele de ciocolată, pentru că o vor umple cu papiote, chei, carduri expirate, poze de pașaport, agrafe, leocoplaste, nasturi fară pereche și alte nimicuri. Anii au trecut, dar cutia a rămas undeva sus pe dulap. După o dezamăgire, n-am aflat nici azi de ce natură, Ari se întoarse la casa părinteasca și probabil redescoperind universul uitat la adolescentei dădu peste cutia de metal pictată într-un stil baroc, cu gâște, un drum ce se strecura printre niște stufaris de papură ce dădea într-o luncă, o moară și niște plopi, iar în mijloc, râul. Deschise cutia și spre suprindera lui, 33 de bucățele neatinse. Tocmai de aici începe adevărată poveste. Căci după fiecare bomboană de ciocolată se deschidea un portal, o lume fantastică asemeni picturii de pe cutia de metal. 

    Ei bine, dacă până aici e un clișeu sub care orice poveste se vinde la Hollywood, țin să mă diferențiez cu povestea asta prin faptul că nu are nimic spectacular. Ba poate doar un pic, ceea ce face lucrurile și mai interesante, căci s-ar putea ca psihologii din întreaga lumea să își reevalueze complexele. Trecuse mai bine de 10 ani când Aristotel se reîntâlni cu Carmen. Dar nu acea Carmen timidă și cuminte, care rezolva integrale la matametica, ci acea Carmen de peste ani, cu tocuri și cu fusta office sub genunchi, cu dinții perfect aliniați și albi, cu un card de liberă-trecere agățat de gât și culmea, fară ochelari cu jnur. Singurul lucru care amintea de Carmen era acel card, pe care scria Manager de Proiect. Integralele și matematica îi asigurase un loc sigur la buget, la contabilitate și afaceri în cadru ASE. Cu toată schimbarea de look, pentru Ari nimic nu se schimbase. Carmen rămânea în proximitate, era colega lui de bancă, sora cu care a copilărit patru ani de zile. Doar decorul se schimbase ca într-o scenă de teatru. Totul a început pe sfârșitul unei petreceri, când rămân cei mai lucizi și cei mai beți. Ari făcea parte din prima categorie, pentru că preferea tragicul dimineților de după, nostalgia și confuzia când aștepta să pedaleze pe străzile pustii și să se întrebe: Eu unde am sa dorm la noapte?  Rămase în dimineața aceea, care încă nu se luminase, cu Carmen. De dragul vremurilor bune. Mergeau așa pe străzile luminate ale Florentei. Ari își vizita sora mai mică care studia medicina la Universitatea din Florența, iar Carmen alesese orașul pentru un Citybreak, deși adevăratul motiv aveam să îl aflu mai tărziu. 

    —Mai știi cât mă amuzam când imitai cu vocea tot felul de instrumente muzicale? Era modul tau prin care primeai rezolvările și temele de la matematică. Rupse Carmen tacera și își dădu părul după ureche cu privirea în pământ, ca atunci cand iesea la tabla. Dialogurile erau urmate de tăceri stânjenitoare, uneori Carmen arătând cu degetul spre nu știu ce balcon mai interesant, de parcă ar fi fost la prima întălnire. Distanța temporală parcă ar fi șters toată acea lege a proximității. Carmen nu știa cum să flirteze, pentru că nu mai avusese alte întâlniri, după cum avea sa îmi mărturisească mai tărziu această întâmplare ciudată. 

    —Domnișoară, Madame, se aplecă elogios Ari în semn de respect, în dimineața asta o să fiu Orchestra ta. O să fiu o trompetă, pardon, o famfară care vă înmormânta această întălnire. Îi vă pune cruce și o vă trece în calendar cu roșu. Și începu să facă pe contabasul, la care adaugă o percuție și în final saxofonul. Carmen rădea. Rădea puțîn rușinată de farmecul acestor instrumente muzicale. Saxofonul trecea prin toate stările înalte și cobora o dată cu notele cele mai joase. Era o scară, o scară de tonuri prin care erau codate sentimente, amintiri, nostalgii și regrete. 

***

  De aici totul avea să capete proporții cosmice. Ajunși în piață centrală, Domo din Florența se ridica implacabil, plin de materialitate grea, inchidea și deschidea un spațiu dominat de scări și marmură alb-verzuie. Totul părea ca o punere în scenă de un regizor iscusit. Dispăruseră mașinile de gunoi, oamenii care măturau străzile. Nici țipenie de om. Totul era static. Doar vântul mișca pe ici pe colo câte o pungă înălțând-o ca pe un zmeu pana la cer. Era acea noapte care se prelungește în dimineața. O napte albastră. Un vânt și o liniște ce prevestește furtuna. Atunci Carmen trase o linie pe asfalt cu creta. De unde avea cretă, naiba știe. Poate era doar o piatră din calcar, găsită pe marginea drumului. Sau poate avea mereu o cretă pentru integrale. Carmen putea rezolve probleme la mateamatica și în vis, pe zidurile vandalizate de graffiti, pe spatele scaunelor din tramvaiul 46. Era modul ei de a își marca spațiul, teritoriul, cu câte o formulă pe care nimeni nu o descurca, dar care apărea în jurnalul problemelor nerezolvate, o ciudățenie de site pentru câțiva ciudați din lume înnebuniți de matematică. 

probabil...piata in care s-au intalnit

    —Această linie, spuse Carmen, este examenul tău de bac. Să vedem dacă chiar ai sărit așa cum zic colegii și cum toată comisia șoptea pe la cancelarie, dacă ai sărit 8,99 metri, cât se spune la proba de la bac. Aristotel rădea entuziasmat amintindu-și de eveniment cu multă satisfacție. Nu era el bun la mateamatica, dar măcar excelase la probele sportive și la șah. 

    —Ei bine, accept provocare, spuse el și se pregăti de probă. Dar de data asta voi face o săritură cu elan iar tu va trebui să măsori distanța. Să nu mă scapi din priviri! se asigură el ca un iluzionist care iți arată cărțile pe față. Ai grijă că vântul bate din spate, glumi Ari și se porni câțiva pași în spate pentru a își lua elan. Sări un pas urmat de altul și altul și altul din ce în ce mai mare până la linia trasată de Carmen când dintr-o dată întinse mâinile cu detenta desupra capului ca un vultur,  împinse în jos cu palmele ca și cum ar fi avut o putere cu care sfida forță gravitațională si care îl ridică două palme deasupra pământului. Totul s-a petrecut ca în relulare, după cum avea să îmi povestească Carmen. Căci elanul cu care pornise se estompa într-o gravitație ciudată si gelationasa ca un film in reluare. Nu, nu era imaginația ei sau efectul alcoolului, deși ar putea fi invocat cu succes, căci dovadă stau camerele de luat vederi din piață Domnului. Dar chiar și așa, când a apărut clipul pe You-Tube, nimeni nu a dat importanță acestui eveniment. Este dovedit de cercetătorii britanici, cu cât un lucru e mai adevărat, cu atât e mai greu de crezut. Mai ales în epoca în care se truncheaza imagini și clipuri atât de ușor, în epoca dezinformării, a propagandei și a fakenews-ului. Dar cel puțin decorul și data imprimată pe video pot confirma inalnirea. 

    Da, în acel moment, Ari începu să leviteze și să sară peste linia trasată de Carmen ca și cum ar fi sfidat legile gravitației. Mâinile erau ușor întinse, orientate înspre pământ. Părea mai mult un efor mental, de echilibru interior prin care a fost posibil saltul. Nici nu se înalta, nici nu cobora mai jos de două palme deasupra pământului. Tocmai asta face povestea mea atât de controversată. Dacă avea putere în mâini, sau controla totul cu puterea minții, de ce nu și-ar fi folosit această putere, nu știu, în scopuri nobile? De exemplu să salveze Lumea. Să apară în mijlocul războaielor sau la Tv, și să spună că suntem mai mult decât endorfine, reacții chimice și determinism biologic. 

    —Ar fi fost nevoie de o simplă demonstrație ca să schimbe paradigma în care trăiește societatea noastră modernă, lipsită de simțul numinosului și al fantasticului. Dar nu, el a ales acel moment arbitrar să mi se arate mie, colega lui de bancă din liceu. Eu, Carmen, fata din prima bancă de la fereastră. Un astfel de iluzionist ar fi adus multă speranță copiilor bolnavi de cancer. I-ar fi jutat să se desprindă de pământ. Ar fi pus mâinile peste suferinzi ca cei ce practică terapia Reiki, să le aline suferințele. Dar nu, el râdea că și cum ar fi fost o fentă pe terenul de fotbal, ceva cu care să se laude. Un gest gratuit și egoist. Acele minute, căci nu le pot spune secunde, din moment ce timpul în astfel de momente se dilată, ar fi făcut diferență între viață și moarte, între speranță și deznădejde, ar fi despărțit apele în două și ar fi creat o cale de scăpare. 

    —Te înțeleg! am asigurat-o empatic pe Carmen în acea primă întălnire despre care o să iți povestesc cu altă ocazie.

    —Ceea ce avea să mă revolte mai tărziu, cum putea să îmi zâmbească din acea postură de Salvator Mundi când în Lume se întâmplă atâtea tragedii? Cum putea să își irosească talentul într-un moment ales întâmplător, trasat și delimitat în timp de o linie pe asfalt? Această linie care avea să fie ștearsă în acea dimineața de ploaie, făcea trecerea între două lumi invizibile. Ce să te mai țin în suspans, îmi mărturisi Carmen, Aristotel a făcut un salt istoric în acea noapte, în acea stare de imponderabilitate. Nu, nici nu mai avea rost să măsor distanța. Era clar un record mondial. Oricine și-ar fi dat seama din priviri că până în scările Domnului erau cel puțin 20 de metri. Te poți duce să te convingi chiar tu de asta în piața Centrală. Să spunem că a fost o săritură de nota 10, așa cum un sportiv ca el nu o poate rata. Dar ceea ce nu îmi poate explica nimeni, asta dacă nu e așa cum mi-a spus pishanalistul, o formă de extaz și delir, lucru ușor interpretabil țînând cont că mereu l-am văzut acolo sus, mereu am crezut că el o să primească tot ce vrea de la viața. Inexplicabil este faptul că nu a fost o simplă săritură. În momentul în care în levitație, căci altfel nu o pot numi, a ajus aproape de scările Domnului, a împins cu palmele în jos după cum ți-am arătat și a început să se înalte o dată cu fiecare treaptă. Dacă până acum putea fi doar o simplă săritură, diferență de nivel se mărea o dată cu fiecare trepta, era vizibilă și fară echivoc desprindera lui de pământ. Pentru el era ceva normal, întorcea capul și rădea tâmp la mine, cu zâmbetul ăla neutru de icoană. Uite ce pot să fac eu, vezi? Un fleac... O rutină. 

         Ceea ce nu știa Carmen, căci avea să descopare mai tărziu în cutia poștală un bilețel scris cu litere mari: "Merci" și ultima bucățică din cele 33 de bucățele. Poate că de aici avea să i se tragă puterea lui fanatastica, poveștile, visele pe care le spunea cu atâta ardoare încât te făcea să le crezi, chiar dacă mintea era formată în așa mod încât să rezolve integrale de gradul doi la matematica. O bucățică de ciocolată conține glucide care eliberează în corp endorfine. Glucidele se descompun în lipide și acizi grași în ficat, unde este centrul viselor. Apoi din ficat trec în aparatul circulator și de acolo în tot corpul, ajung în creier unde se face schimbul între receptori, au loc sinapse și niște reacții cuantice asemeni bombelor nuclare. Glucidele sunt zaharuri obținute prin fotosineteza. Iar fotosinteza este dragostea dintre lumină și materie, tot o reacție chimică la nivel cuantic. Este singura explicație pe care am găsit-o acestei întâmplări, pe care n-am mai povestit-o la nimeni. 

      —Cert este că funcționează. Acea bucățită de ciocolată m-a făcut pe moment să am acea senzație de imponderabilitate, să uit de grutatea acestui corp. Să uit de toate rețetele și curele de slăbire pe care le-am ținut de-alungul anilor, mi-a mărturisit Carmen la a doua întâlnire a noastră.  

    —Înțeleg! i-am zis... Deși nu mai înțelegeam nimic…Această bucatica de ciocolată, ce ironie, s-a întors la Carmen. Căci orice gest, fie el cât de mic, se întoarce la sursă. Mai devreme sau mai târziu...