Lucrare de licența

 

Se făcea ca terminasem facultatea și trebuia sa susțin lucrarea de licența. Doar ca nu era o comisie obișnuita. Trebuia sa găsesc un apartament in chirie intr-un bloc vechi cu apartamente de trei camere, mobilate toate in stil vechi, masiv, cu mobila de nuc. Toți colegii și-au găsit chirie, mai puțin eu. Rămăsese apartamentul unei babe, dar nu ma tenta ca era debranșată de la utilități. Probabil ca nu plătise. Ei bine, dezamăgit un pic, înainte sa ies din bloc, la parter, s-a deschis o usa si un majordom aparu in prag autoritar: "Domnul Brejinsky vrea sa va cunoască!"

Eram așa de încântat ca cineva era in sfârșit, interesat de lucrarea mea, ca am sărit in sus ca un copil. S-a deschis o usa veche, scorojită, ca toate usile din acest bloc, și in prag m-a întâmpinat domnul Brejinsky. Era îmbrăcat intr-un costum sobru, demodat, cu o cămașă roșie strânsă la guler. Doar ca nu avea cap. Lucru care mi s-apărut puțin ciudat, dar am zis ca nu e frumos sa discriminez oamenii după infirmități, așa ca am revenit la vechiul meu entuziasm de copil. 

Aveam senzatia familiara ca domnul Brejinsky nu mai are nevoie de cap, din moment ce era unanim acceptat, toată lumea ii cunoștea  portretul din descrierile apărute in ziare.  Nu mai contează diferența între cum ne imaginam și cum este de fapt realitatea. Măcar cineva voia sa ma asculte, chiar dacă nu avea cap... 

Domnul Brejinsky m-a luat de mâna ca un adevărat tutore. Era imens, avea palme de uriaș, așa ca nu am apucat sa ma prind decât de un deget de al lui, cu brațul atârnat in sus, ca nu cumva sa ma pierd in imensul apartament care se transformase între timp intr-un adevărat castel, cu usi și ferestre foarte înalte. 

Majordomul mergea înaintea noastră, deschidea usa după usa, pana am ajuns in fata unui salon cu doua usi imense. S-au deschis singure și am intrat cu domnul Brejinsky intr-o sala in care era o masa lunga, imensa, pe care se întindeau farfurii, tacâmuri, porțelanuri, ca la o festivitate, acoperită de o fata de masa alba. Masa era doar pe jumătate ocupată de studenții care probabil, ca și mine, nu aveau cu cine sa își susțină lucrarea de disertație. 

Domnul Brejinsky mi-a dat drumul la mâna si m-a lăsat cumva sa ma integrez in grupul de studenți gălăgiosi, care dezbăteau foarte aprins nu știu ce concept filosofic. Dar nu asta m-a mirat, ci faptul ca ori masa asta era neobișnuit de înaltă, undeva îmi pica in dreptul pieptului, ori eu rămăsesem mic. Cum sa mănânci la așa masa? Cand am văzut atâta verva, am exclamat: asta e clubul poeților anonimi! Și toată lumea a ras de naivitatea mea, inclusiv domnul Brejinsky. M-am rușinat un pic de nivelul meu. Domnul Brejinsky se retrăsese intr-o umbra a salonului, ca si cum ar fi fost un observator neutru, un sociolog care vrea sa priveasca tribul din afara lui, efectul de grup si presiunea de a fi aceptat intr-un colectiv nou. 

Era de înțeles, masa asta era pentru domnul Brejinsky. Dar eu, eu știam ca nu sunt cel mai scund din clasa. Nu îmi puteam da seama de ce am rămas așa mic, din moment ce ceilalți, sa ii numim din acest moment "colegi", erau frumos instalați pe scaune si chiar ajungeau cu coatele pe masa, cocoțați sus, înfierbântati de plăcerea argumentării. Ei bine, intr-un final m-am pus si eu lângă ultimul coleg, încercând sa strâng rândurile, sa ma integrez măcar fizic, sa ma apropi cât mai mult de colegul din dreapta mea care nu m-a băgat in seama, ca si cum nu m-ar fi observat. Gălăgia a continuat fără nici o pauza de uimire ca mai aparuse cineva la masa. 

In acest context, am intins mâinile, am sucit palmele ușor spre podeaua de parchet lăcuit, și am împins cu o forța egala cu entuziasmul de a vedea ce se întâmpla pe masa. Atunci am început sa ma ridic și sa levitez doua palme deasupra podelei. Bineînțeles ca nimeni nu a observat ciudățenia. Nici măcar eu nu ma mai uimeam de puterea asta supra-reala pe care o aveam. Mi se părea Mai important sa fiu la masa. Sa particip la dezbatere, decât sa analizez acum fenomenul supranaturalului. Colegul de lângă mine a observat ca eu nu ating podeaua, dar dezbaterea era așa aprinsa, încât nu a găsit nici un moment de respiro sa aduca la cunoștința clasei darul meu. In plus, masa pe jumătate plină, era numai cu astfel de ciudați dotați care acum dezbăteau dacă Isus a transformat apa in vin, sau poate ca era doar must, din moment ce beția nu e încurajată nici in vechiul nici in noul testament. 

Deja nu mai puteam sa susțin mult timp levitația asta ca îmi obosise mâinile. Cerea un efort fizic si mental care ma epuiza. Nu mai puteam sa urmăresc firul dezbaterii pentru ca trebuia sa fiu tot mai concentrat pe levitația mea, cea ce era frustrant.  Domnul Brejinsky era tacut si ne observa in continuare ca un majodorm, gata sa intervină la nevoile noastre. Pe masa au fost aduse tot felul de bucate. Un coleg aflat la trei-patru colegi distanță a început sa sustina ca el poate face pâine din nimic. Nici macar din firimituri? L-am întrebat eu surprins. 

Nici nu am apucat sa îmi termin întrebarea, ca pe farfuria lui goală deja lua forma, ca din mâinile brutarului, o mica și anemică felie, rămasă ca dintr-un colț de pâine. Nu mai conta cum arată coltul de pâine, feliuța asta anemică. Fenomenul era cat se poate de real. Iar noi, ca niște absolvenți eminenți, lucram cu fenomene. Se numește fenomenologie. Lumea capta sensul pe care îl pui in ea, consistentă și materialitatea pe care o dam. In timp ce îmi derulam in minte gândurile și reflecțiile, același coleg a făcut un ou prăjit. Nu știu cum, nu ma întrebați cum. Eram prea înfometat sa ma mai gândesc critic, sa studiez procedeul in mod riguros și stiintific, sa analizez. M-am dus direct la oul prajit ochi, căci arată superb, am luat o furculița și un cuțit, cu felia de pâine vrajita și am început sa mănânc. 

Spre surprinderea mea, oul prăjit, ce-i drept destul de moale, cu zeama, nu stătea pe furculița și cuțit. Nu reușeam sa prind in cele doua ustensile nici macar o îmbucătură. Cu degetele, ca la bunici, nu îndrăzneam sa încerc. Eram totuși intr-o sala de protocol, intr-un mediu academic. Oul se scurgea printre furculița și cuțit ca un ou crud. Intr-un final am rupt o bucatica de pâine și am șters farfuria cu ea, am înmuiat-o in gălbenușul oului și am mâncat cu pofta prima îmbucătură. Toți se uitau la mine tăcuți și așteptau. Toți ma priveau cu interes. 

Ei bine, cum este?!? m-a întrebat colegul care inventase totul. Este nesărat, am răspuns eu sec. Și nu are gust. Eu care am mâncat toată Copilăria oua din tigaie arsa, știu ca trebuie sa prindă o crusta pe margine, ca trebuie sa râcâi cu furculița tigaia sa se desprindă, ca nu e cazul sa plutească in ulei, ca tigaia are atâtea urme de cuțit. Am mâncat atâtea oua, dar oul asta, îmi pare rau sa zic, zici ca e insipid, incolor, inodor. Am încercat eu sa epatez cu niște termeni din chimia de clasa. Și chiar am plusat pentru ca jn argumentul meu a intervenit chiar furia. O furie alimentata de foame. Îmi era foame iar acest truc m-a dezamăgit enorm. Mi-a înșelat Așteptările. Atunci i-am reproșat: " dacă tot știi sa faci un ou, de ce nu l-ai făcut cum îmi place mie, pe gustul meu?". Se presupune ca trebuia sa știi de la cursul de Marketing ca nu faci nimic fără sa cunosti nevoile și dorințele consumatorului. La ce bun un ou dacă el nu e dorit de nimeni? La ce bun tot acest talent irosit? 

Atunci domnul Brejinsky, care nu avea cap, dar avea totuși in mintea mea o reprezentare a fetei sale, poate din cărți, poate din ziare, m-a luat de mâna și m-a felicitat. Toată clasa a rămas uimita și puțin răscolita, as zice eu, de aceasta intrebare existentiala: la ce bun toate acestea? La ce îți folosește puterea, levitația, sa faci pâine din nimic, doar ca sa dovedești ca poți? Ce rost au toate? Cu ce suntem noi mai deștepți ca bunica care făcea oul sa prindă crusta in tigaie? Domul Brejinsky m-a luat de mâna și mi-a arătat atunci, o camera imensa in care se afla o biblioteca imensa, de o înălțime ce sfida orice logica. Cu scari vechi de lemn, cu tot felul de poduri și treceri ca in povestea Trandafirului lui Eco, ca și cum ar fi fost proiectata de nimeni altul decât de marele Escher.