În Atavismul în crepuscul observăm chipul morţii în descompunere a personajului masculin, şi umbra care îi cade pe piatră. Umbra poate fi privită atât ca un index, cât şi ca un simbol. Ca index nu ne spune mai mult decât faptul că scena se petrece în asfinţit. Ca simbol, umbra este considerată imagine a sufletului, umbra reprezintă dublul omului, un fel de fiinţă astrala care îşi continuă existenţa şi după moartea materială; de aceea sufletele morţilor sunt imaginate ca nişte umbre, vizibile doar în condiţii speciale (caii nechează când văd umbra morţii, calul ca simbol al morţii în imagologia populară). Încă din cele mai vechi timpuri omul privea moartea ca pe o umbră. Chiar de-ar fi să trec prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine, spunea psalmistul David.[3] În poveştile populare, lângă comori se înalţă adesea o umbră ce se conturează în lumina lunii sau din cauza strălucirii aurului. În folclor apare şi motivul umbrei înlocuite de duhurile rele; de pildă Muma-Pădurii poate lua locul umbrei unui copil, înoculându-i teama şi aducându-i vise urâte. Umbra este de fapt nefiinţă, reflexul eternităţii. Nu degeaba moartea are umbră. În imagologia populară, se spune că atunci când umbra morţii trece prin ogradă, caii nechează. Ei văd spiritele, văd ceea ce ochiul nostru nu poate vedea. Această umbră pe care noi nu o vedem, supraralistii încearcă să o scoată în evidenţă, ca pe un lucru concret. Numai simţul sensibl al artistului poate vedea dincolo de ceea ce par lucrurile. El vede simbolic. Prin umbră, sufletul este capabil să se metamorfozeze luând diverse forme, de păsări, de fluturi, de animale, dar şi apa poate fura umbra omului atunci când îi reflectă chipul. În culturile primitive, oamenii aveau convingerea că oglinda sau pozele le fură sufletul şi umbra.
Ca porţiune întunecată a uscatului, umbra poate fi şi simbol al culorii negre, al imperfecţiunilor şi al greşelilor comise în viaţă. Ea reflectă conturul întunecat al unei fiinţe sau al lucrului proiectat pe o suprafaţă luminată.
Tabloul este de fapt o alegorie după originalul lui Jean Francois Millet, Îngerul(1857-1859) şi reprezintă ambiguitatea şi personalitatea contradictorie a lui Dalí, contrastul dintre raţiune şi imaginaţie, agnosticism şi catolicism, anarhie şi conservatorism care au creat în operele sale o alternantă bipolară intre exterior şi interior, intre dur şi male.[1] Dacă e să ţinem seama de artist, pentru că orice creaţie este obiectivarea sinelui creator, Dalí reuşeşte să determine cauza acestei duplicităţi psihologice. Înainte să se nasaca, Dalí a mai avut un frate care a murit. Când s-a născut, ca un fel de omagiu adus fratelui său mort, părinţii i-au pus numele răposatului, adică Salvador. Aşa cum avea să conştientizeze mai târziu, Dalí va considera acest incident cauza alterităţii şi identităţii lui. Faptul că părinţii lui îi asociau o dublă identitatea, cea a copilului Dalí şi cea a fratelui mort, îl făceau să se privească ca fiind mort înainte de a conştientiza porpia lui existenţă. Acesta nu putea să-şi formeze o imagine de sine datorită identităţii atribuite de cei din exterior, cât şi datorită perceptiei lui asupra propriului corp intrat în putrefacţie, moale, stricat şi devorat de viermi.[2] Această explicaţie psihanalitică justifica creaţiile sale. Artistul crează cu frenezie opere artistice tocmai pentru a se întâlni cu prorpiul eu, cel adevărat. În plus, faptul că părinţii păstrau un loc important într-un colţ al casei, ca un fel de cult al fratelui mai mare, chiar lângă tabloul lui Velasquez, intitulat Răstignirea, l-a făcut pe Dalí să picteze acest tablou, obsesie de care a devenit conştient mai târziu şi care a fost chinestenţa picturii sale. El a intuit bine ca în spatele Îngerului lui Millet, se află de fapt înmormântarea copilului decedat al celor doi agricultori.
[1] Fiorella Nicosia, Viaţa si opera lui Dali, Traducere Cameleon, Editura Adevarul Holding, Bucureşti, 2009, p. 120
[2] Fiorella Nicosia, op. Cit. p. 120
[3] Biblia, Vechiul Testament, Traducere Dumitru Cornilescu, Psalmul 23: 7
