Cavalerul Tristei Figuri

El Greco, contemporan cu Cervantes(1547 – 1616) parca il zugraveste pe Cavalerul Tristei Figuri in carne si oase. Sau poate Cervantes a vrut sa faca din Don Quijote un Sfant ratacitor. Cert este ca amandoi au creat un arhetip. Pentru El Greco e omul Iisus, iar pentru Cervantes e domn' Quijote. Iisus este umanizat (perspectiva renascentista) si pe de alta parte canonizat (perspectiva bizantina). La bizantini pare a fi ccalea revelatiei, ci nu calea initierii. Totul pleaca de la Dumnezeu spre om, ci nu invers, de la parte la Intreg (vezi postul).

El Greco pastreaza un raport egal intre aceste doua tendinte. Am vazut ca prima tendinta, prin catolicism, a dus la secularismul de astazi, omul e Dumnezeu, pe cand a doua tendinta (bizantina) s-a pastrat intr-u mister si pentru revelare.  In tabloul lui Dali, Iisus priveste in interior, pe cand la El Greco Iisus priveste in sus. Vad in aceste picturi doua forme dinstincte de transcendenta. Una orientata in interior si alta orientata in exterior. Prima, specifica lumii catolice, cealalta specifica crestinismului ortodox. Din acceste doua viziuni asupra lumii apare si distinctia cu privire la Lume.  

Cred ca orice idealist se poate recunoaste in Iisus si in Cavalerul Tristei Figuri, orice revolutinoar cu imaginea lui Que Guevara sau John Lennon imprimata pe tricou, (fapt de care n-a putut trece Dali in perioada sa mistica facand din Iisus un superstar). Insa El Greco a intuit ca Iisus trebuie sa fie ceva mai mult de-atat. A pastrat misterul bizantin. A pastrat o poarta care numai prin revelatie se poate accede la ea. A lasat miraculosul sa se manifeste in om. A coborat Divinul din ceruri si l-a facut Om. Iisus, conform doctrinei ortodoxe (Conciliu de la Niceea) este fiul lui Dumnezeu, nu e un simplu Guru sau un Invatator. El Greco pare ca nu vrea sa concilieze omenescul cu dumnezeiescul, nu vrea un Zen. 

Aceasta imposibilitate de a gasi o conciliere ramane Crucea, de multe ori purtata de sfinti. Crucea ca simbol al torturii se interpune intre cer si pamant, intre om si dumnezeu. Pictura lui El Greco descopera Omul din Dumnezeu, si foarte putin Dumnezeul din Om. Cuvantul s-a intrupat si a locuit printre noi, spune in Ioan 1:1. E o mare diferenta aici, nu doar de interpretare. El priveste cu totul un alt sentiment religios. El Greco descopera OMUL, adica suferinta, patima, firea si carnea, nu nirvana, nu starea de repaus. Tot ceea ce e mai omenesc din firea lui Dumnezeu. Negativul daca vreti, pacatul, neputinta, moartea in final, caci iata Dumnezeu moare pe cruce, si inca o moarte de talhar la un loc cu violatorii, ucigasii. Se coboara pana la ultimul om.

Dumnezeu cunoaste ce inseamna sa fii Om, viceversa nu e valabila la EL Greco. Eu vad in asta o eliberare, deoarece omul isi accepta natura sa, isi accepta suferintele si neajunsul, crucea devine pentru Sf Francisc tovaras de drum. Omul isi accepta umbrele. Iata revelatia. Nu prin initiere, ci prin cruce care dintr-o data il pune pe om fata in fata cu natura sa. Nu mai exista nici o tensiune de a fi si de a iti depasi conditia de muritor. A iti lua crucea si a o purta inseamna a iti accepta ceea ce e cel mai esential din tine, omenescul.

Revelatia te pune instantaneu intr-o dimensiune noua. Mai mult decat o experienta mistica la care sa ajunge uneori usor prin narcotice. El Greco descopera Omul: am coborat sa invat a fi om, cel mai greu lucru. Zen e atat de usor a fi, pare a spune Ecce Homo! cu orgoliu lui Pascal cand se intreaba Ce e Omul? Sau al Psalmistului David. Un nimic in comparatie cu infinitul, un Tot atunci cand cuprinde infinitul. Ceva intre cer si pamant, cu putin mai prejos decat ingerii. Nu dintr-o criza de identitate se intreaba Pascal ce e omul, ci din recunoasterea lui, din aceasta revelatie a neantului. Omul e atat de fragil...

Revenind la Cavalerul Tristei Figuri, observ ca si el merge pe aceeasi cale a miraculosului ca revelatie. El trece prin pustie, nu mai schimba ca la nunta din Cana apa in vin, dar vede in Morile de vant veritabili Uriasi. Nu se vaita de foame, insa are grija ca Sancho Panza sa isi faca plinu. Don Quijote face minuni in adevaratul sens al cuvantului. Crede in menirea lui, cu riscul sa nu fie inteles, stie ca se va povesti despre el in toate tinuturile Spaniei, cum Iisus a promis ca despre femeia aceasta se va aminti pe tot pamantul (femeia care i-a spalat picioarele).