Istoria Peisajelor. Orizontul spatial.

Photo David M. "Aici este poarta Cerului"

Ca sa fii fericit, trebuie ca orizontul spatial sa se suprapuna peste peisaj . Undeva intre orizontul spatial si peisaj apare dorul ca o eterna intoarcere. Dorul inseamna intoarcerea la un timp mitic in care omul traia atat in peisaj cat si in orizont. Dorul e singurul cuvant incarcat cu toata spiritualitatea locului. E mai mult decat peisaj, pentru ca rusul viseaza stepe, romanul picior de plai, iar tibetanii sunt sigur ca viseaza Tibetul. Vezi Lucian Blaga, Orizont si Stil. 

Omul traieste, dar traieste in afara granitelor lui spirituale, intr-o tara de emigrati. El viseaza la un peisaj civilizat (iar prin civilizat inteleg aliniat, geometric asemeni caselor din Uk), la un peisaj marketizat, la un peisaj asemeni pozelor digitale, dar care nu se suprapune peste orizontul lui spatial. Profesoarele mele de engleza visau sa ia ceaiul de la ora 5 si se emotionau la auzul cestilor. Peisajul poate fi dezolant. Ca si saracia, el insa reflecta o stare de spirit, asa cum ploile de toamna aduc nostalgia. 

N-am auzit pe nimeni spunand "mi-e dor de America pentru ca acolo e frumos, pentru ca acolo se mananca bine si pentru ca benzina e mai ieftina". Dorul nu se confunda cu dorinta. Dorintele sunt insa pentru cei care traiesc in tara cu gandul la un alt peisaj. Mai mult de-atat, dorul nu e nostalgie. Caci poti fi nostalgic dupa stradutele pavate si inguste din Florenta pe care le-ai cutreierat cu bicicleta intr-o vara, si iti aduci aminte cu placere pentru ca acolo te-ai indragostit de o fata. Insa limbajul tau contradictoriu spune "mi-e dor de Florenta", pentru ca in dor intra orice chiar si nostalgia. Iata dar de ce dorul e ceva mai mult decat nostalgie sau dorinta...Dorul e propriul destin spiritual. 

Sa traiesti atat in peisaj cat si in orizontul spatial inseamna sa fii statornic. Omul statornic e omul care niciodata nu a emigrat in afara spiritualitatii sale. Inima lui e acolo, bate o data cu vesnicia. Cand iesi din orizontul spatial e ca si cum ai face un salt ontologic, adica "ti se deshid ochii". Vezi peisajul, vezi tot ceea ce e real, dezolant peisaj de toamna, incepi sa compari, sa nu te mai multumesti cu locul tau, sa te framante intrebarile si sa visezi la o lume mai buna, simetrica, civilizata poate...Cand iesi din orizontul spatial (adica din natura) atunci Cerul se ridica si norii nu mai sunt atat de aproape, s-a rupt ceva in tine, legatura cu pamantul. E ca invazia omului civilizat intr-un trib secular, un virus.

In posturile cu privire la Istoria Peisajelor am observat ca de aproape 500 de ani omul tot iese din Natura (caci asta e orizontul) si intra in peisaj. Intra in superlative, in cele mai/cel mai frumos joc de lumini si umbre, intr-o scenografie, intr-o idee, un vanator de peisaje rare, un explorator. 

De unde acest interes fotografic pentru zonele mahalalelor, pentru zonele defavorizate ale lumii (atunci cand nu au un caracter soical) sau pentru rustic? Din acea nostalgie a persistentei si a intoarcerii. Omu simte ca acolo se afla ceva ce nu poate asimila, ii scapa comprehensiunii. Ar vrea sa afle secretul acelor oameni, sa intelega cum se coace painea, sa puna mana pe lut, sa invarte cu piciorul roata olarului. Un explorator e un om care a pierdut statornicia, dar care instinctiv se intoarce la resursele sale, acolo de unde a plecat. Iata mitul eternei intoarceri. Iar astazi, prin arta, inca ne intoarcem la un vis, la acel orizont spatial in care timpul se inmoaie ca ceasurile lui Dali. Nu intamplator muti pleaca in regasirea lor. O calatorie ii aduce inapoi acasa. O calatorie face cat o terapie pentru omul decazut. 

Sa traiesti in orizontul tau spatial, nu inseamna sa te retragi din lume. Ah, nu... Sa traiesti in orizontul tau spatial inseamna sa fii impacat cu peisajul din strada, sa fii impacat cu tara ta, sa fii impacat cu anotimpul tau, sa fii impacat cu conditia ta. Poti trai la bloc intr-o garsoniera de 4 metrii patrati si sa fii in propriul tau orizont spatial, cum prea bine poate fi un cioban pe dealul Chiciura de la poalele muntelui Ghitu. Bineinteles, acest lucru nu e atat de usor, caci altfel am fi o lume de fericiti. De ce nu e atat de usor? Pentru ca orizontul spatial e inconstient, pentru ca omul nu stie ce-l face fericit, si nu stie de lucrurile cu adevarat importante pentru el. Da...este un drum lung pana la regasire. Uneori trece prin manastiri, alte ori rataceste prin tari straine, sau poate...niciodata. E tragic cum poti trai o viata de om si sa nu fii in "apele tale", adica in orizontul tau spatial.