Sfaturi pentru Teofil

Bunica citeste, pisica doarme, vara trece. Photo D.M.

Nu ti-as scrie poate nici acum, daca acel clopot de biserica nu ar fi spart in mine dorurile.  Prea iubitul meu Teofil, sa nu-ti fie frica de tristetile care te imbogatesc. Fugind de tristete, nu poti fi fericit, si nu poti fugi la infinit...Cu toate astea, fericirea e de o alta natura si ramane ascunsa marilor tristeti. Numai acei exaltati isi gasesc sursa de beatitudine in tristetile fara nume. Nu vreau sa fii un exaltat. Sa te rusinezi in fiecare dimineata de ce-ai pictat in seara. Respecta suferinta!

Nu poti iubi fara sa lasi omul sa moara si nu poti iubi fara sa mananci carne. Iata de ce trebuie sa iubesti ca un om politic si sa lupti ca un artist. Iar omul politic, prin excenta iubeste cele trecatoare. Nu ca acei profeti plini de ravna, dar cu regrete, nostalgici si pesimisti ca omul e totusi mic in fata lui Dumnezeu. Putini artisti au aflat in acesta pata de culoare, in acest rosu aprins, adevarul care e mai presus de toate, adevarul carnii. 

De oamenii astia sa te feresti: de oamenii care iubesc omul cu o dragoste de moarte, ca pe o lipsa, fie  ei profeti, parinti sau intelepti. Din dragostea lor imperialista nu o sa te slabeasca. Ii vedeam pe acei entuziasmati, pierduti intr-o iubire universala si nedefinita, proiectandu-si tristetile in natura. Ei numeau asta pace, dreptul lor la liniste, lumina sau energie. Saracii...imi spuneam. Sunt mistici...Sa-i lasam in pace! caci si iubirea de tara poate fi o boala si sa ne rugam la Doctor F. sa ii vindece de o spiritualitate fara trup... Tu cand pictezi, sa nu dai cu pensula in stanga si in dreapta ca si cum ai da cu biciul, ca acei ierbivori, pana la autoflagelare, dintr-o dorinta nobila, de a pune ordine in lume.  

Lasa-ti inima sa se desfete cu vinuri si mancaruri alese in zilele in care pacea domneste peste tara. Nu-ti inchide ochiul de la nici o frumusete. Tu sa iubesti tot ce e trecator si moare, retras in racoarea diminetii, in livezile cu piersici, cand ceata se ridica si lasa natura nuda, lucida, trezit din somnul constiintei.

E bine sa te feresti de profeti, dar mai bine e sa te feresti de omul curios. Acela care te tine aproape din dorinta de a te desfinta ca si cum ar trai si viata ta. Are nevoie de o confirmare, se uita la tine curios, caci nu intelege ce te face fericit si te declara intr-un final, prost. -Bai, tu cu doua facultati... si rade, iti rupi spatele carand cutii. Bai poetule, sau pictore, tu mori de foame si umbli descult. Cuvintele nu-ti tin de foame? Te lasa asa putin si nu se baga, sa te murdaresti de vaselina, sa inveti meserie. Dar e putin relevant sa-i amintesc pe acesti oameni pentru ca pana si pomenirea li se uita. Caci sunt unii oameni limbuti ca Nea' Gheorghe, daca iti aduci aminte, cu care ne plimbam in racoarea serii ca primii Oameni in gradinile diminetii. Fara intrebari, caci noi priveam bujorii. Pedalam pana la fantana sa ne potolim setea. Iar cand greierii cantau sa implineasca seara, noi inca mai stateam pe scari, afara, cu becul aprins si cu vin rosu in pahare.  

Asculta la mine si nu te arata prea-prea fericit. E riscant sa te arati prea fericit. Oamenii iti iarta orice, mai putin faptul de a fi fericit. De ce vrei sa pieri inainte de vreme? Cand nu mai vezi limanul, rugaciunea ta sa fie asa" Da-mi, Doamne, bucuria muta si jocul apei din caldare! Leaga-ma de catarg si lasa-ma sa te injur cand nu vad in jurul meu decat intinsul de necuprins."  As fi vrut sa nu-ti vorbesc. As fi vrut sa-ti tac, penibil sa-ti tac in fata ca un model dezbracat si sa te simti usor stanjenit de drgostea asta intima. As fi vrut sa ne lege plimbarile prin livezile cu piersici. Sa-ti arat pamantul pe care l-am mostenit de la tata. Toate astea, ti-as fi spus eu atunci, intr-o zi iti vor ramane tie. Viile de la miaza-zi si merii salbatici de la miaza-noapte.  

M-am imaginat in cel mai opresiv regim, sistem politic, conspiratie si nu am gasit nimic care sa i se opuna, nimeni care sa-i reziste, in afara omului fericit. Si ce e fericirea? O vei recunoaste...Te va musca de fata. Iti va iesi in cale. Te va astepta la poarta in zilele ploioase si lungi de toamna, sa te intorci acasa...Pentru ca si eu am pus capul pe acel pantec, care ar fi putut sa-mi fie moramant, si parca m-am odihnit o vesnicie. Tremurul ei. Era pe atunci vremea cand fructele dadeau in copt. Nici o poteca spre inima ei, caci nimeni nu calcase iarba din poiana in picioare. Si m-a luat de mana ca sa trec cele 7 poduri. Ea venea de undeva ca sa impace Cerul cu Marea. Acolo unde cerul se uneste cu marea, acolo, intr-o dimineata vei striga si tu ca mine " Sinu Adunai, brining de Kosmos. Sinu Adunai!" Si vei fi liber. Vei dansa in fata lui Dumnezeu ca un Nebun asa cum si eu am dansat.

Era prima zi, prima zi in care Elohim despartea apele de sus de apele de jos. In care marea se arata in toata splendoarea ei, iar pescarusii zburau razant deasupra valurilor, in strigate asurzitoare de catarge. Ooo, tu, fata frumoasa, am plans atunci amintirea ei o data cu marele poet...vei rămânea tărâmului nostru o prelungire de vis... M-am ridicat din tarana si din spuma marii, izbit de un val, cand pescarii isi intindeau mrejele pe uscat. Atunci m-am umilit si asa ziceam: "Doamne, eu nu sunt decat un tamplar, si fara sa stiu, bat cuie in Corabia Ta! Dau cu rindeaua pe scanduri, acolo unde marinarii vor ridica in zori panzele! Iata dar acest copil trezit din somn cum isi urmeaza tatal ca un orb. Aceste masini indreptate spre un scop si nu spre altul, caci viata are un sens. Aceasta tiganca ce-si alapteaza pruncul din mers, pentru ca mereu e pe drumuri. Am vazut Lumea, si omul cum trece, pentru ca in iubirea mea il lasam sa treaca.  

Ca sa nu ma insel, in stari de exaltare si bucurie iti scriu despre tristete. Sa nu-ti fie frica de nostalgie, de acel dor care da savoare vietii si farmec vioarei lui Corelli. Nu confunda insa tristetea cu suferinta, caci cea din urma nu-i decat un vierme al inimii, valea plangerii, maladia sufletului, te macina pe dinauntru si te lasa gol. Tristetea nu trebuie sa doara ca tamplele! Cum nici dragostea...Nu confunda nostalgia profetului, cu nostalgia care da peste dintr-un prea plin, cum dragostea niciodata dintr-un gol. Ai vazut acei batrani intorcandu-se cu lumnarile in palme ca si cum si-ar tine sufletele? Ai vazut cum oftau in acea noapte a mortii, cand intunericul musca din lumina, cand sperantele erau innecate sub overtura lui Ceaikovsky? Ei ofta pentru ca aveau amintiri. Dar iata ca la sunetul unei trambite, se simteau inviorati si plini de viata, parca treziti dintr-un vis negru.  

Voi, cei care suferiti ca florile mor, plecati de la mine caci nu va cunosc, asa sa le spui celor care au impresia ca te-au inteles. Cu cat o sa le dai peste bot, cu atat o sa-ti fie mai loiali, o sa te urmeze ca pasii profetului venit din desert. Le vorbesti despre dragoste si ei isi storc puroiul si infirmitatile, isi ling ranile in fata ta. Si cum ar fi putut iubi altfel, daca n-au fost iubiti altfel? Isi cara fratii infirmi si mamele in brate, dintr-o dragoste imperialista ei nu elibereaza omul, se imbratiseaza pe ei insisi cu disperare. 

M-am rugat, caci n-aveam taria sa-i iubesc asa cum sunt, adica cu infirmitatile lor. Si voiam sa salvez Omul prin mine. Se purtau aspru cu trupul lor. Se biciuiau in fiecare dimineata ca acei profeti. Era ravna lor de a face lucrurile bine, de a fi copii ascultatori, copiii Domnului. Si iata ca rafuiala lor nu inceta, si durerile lor se scurgeau ca o boala rusinoasa sub gurile de canal ale orasului in care-si duceau in tanguiri de chimval noptile. Mi-era mila de om, si n-as fi vrut sa-i dau drumul din brate, din mizeria in care zacea. Mi-am adus atunci aminte de cruciada copiilor, si de moartea caprioarei. Mi-era mila chiar si de flori. Eram neinteles de flori. Eram neinteles de piersicii infloriti. Iti spun toate astea ca sa iubesti, caci omul nu trebuie inteles.

M-am ridicat cu greu si ca sa prind putere, pentru ca aveam un drum lung de parcurs, am mancat iarasi carne. Am iesit dintre acei oameni care isi fluturau cioturile in vant si se laudau ca bubele au dat in copt, storceau secretiile vascoase si galbene pentru a ma sensibiliza, pentru a-mi fi mila de durerile lor si de flori, care nu mai erau durerile mele. Durerile nasterii sunt altele, iar omul trebuie sa se nasca din nou. M-am intors dupa ani si i-am gasit prinsi in aceleasi intrigi marunte, de servitori. Si am inteles ca asta-i consistenta lor, si bucuriile lor mici. Caci, daca fericirii ai sentimentul ca nu-i apartii, pentru ca vine din alta parte, tristetea-i toata a omului.  

Cand te imbeti iar de cuvinte, prost obicei protestant, du-te  in mijlocul cirezii de vite: Ooo... vacutelor, preafrumoase zeitati, daca tot insistati am sa va tin o predica pe cinste, --asa sa le spui si sa stai pe un piedestal in picioare, sa ridici glasul elogios-- Voi, nevinovatelor, voi pasteti si nu stiti ce pasteti ca si Omul traieste si nu stie ce minune traieste. O, voi, vacutelor, icoana a umilintei, voi nu stiti pentru cine traiti si va hraniti caci bucuria asta de-a trai ramane ascunsa vointei voastre. Uitati-va la oameni si la casele din mahala, dar ele, stiu, proastele, nedumeritele, nu-si vor intoarce capul. Uitati-va cum alearga Omul, si el crede ca pentru familie munceste, sau ca pentru cei dragi mananca. Pentru ca nici voi, vacutelor, nici voi nu stiti ca spre lauda Omului mancati, beti si va odihniti.