Despre imaginarul renasterii cu privire la antichitate

Photo. D.M. British Museum

Epoca renascentista abunda de imagini mitologice, in sculpturi, dar si picturi, in care sunt infatisati Zeii din vechea Grecie. La fel cum romanticii in pictura voiau sa se intoarca si sa recupereze natura, tot asa si renascentistii se intorceau la vechea perioada elenista, in care zeii pareau ca traiesc printre oameni. Aceasta “eterna intoarcere”, cum ar spune Mircea Eliade, o intalnim la cele mai arhaice culturi. 

Imainarul nostru cu privire la antichitate il mostenim de la renascentisti. Ei vedeau in clasici numai partea rationala, masura, idea, arhitectura. Bineinteles si ospetele Bahice, dar printr-o constiinta crestina. In ospetele Bahice de la marginea padurii o sa vedeti, asemeni picturilor lui Rafael, femei voluptoase, luptatori care dorm cu capul in bratele zeitelor care tin in maini cupele pline cu vin. E o stare mai mult apolinica decat dionisiaca. Un fel de paradis in care omul traieste fara griji, intr-o natura care isi da raodele din belsug, unde abundenta si plictisul iau locul orgiilor si dionisiacului, unde crangul umbros ia locul grotelor sau inaltimilor pe care se ardea tamaie. Ospetele bahice amintesc de un paradis pierdut, nicidecum de antichitate si de sacrificiile inchinate “idolilor”. Nu sunt privite ca o supapa prin care se elibereaza toate energiile distructive, o zi pe an in care omul se rupe de toate cutumele pentru a se destrabala. Imaginarul renascentist cu privire la antichitate nu poate iesi din sfera gandirii crestine. Nu se putea altfel, tinand cont de fervoarea si abundenta motivelor religioase in pictura renascentista. Cel mai bine se poate observa nelinistea creatoare specific renascentista in “Estetica Uratului” cum ar spune Umerto Eco. In acea teama de vrajitorie si de focul vesnic.  

Noi avem falsa impresie ca atenienii se plimbau printre sculpturile care il infatisau pe Zeus cum ne plimbam noi astazi printre statuile marilor poeti, fara ochi si fara culori, austere ca Lenin inaltat intr-o zi geroasa de Ianuarie in piata. Ei bine, asa isi imaginau si renascentistii. Ei nu dadeau viata sculpturilor. Ei isi imaginau o Atena alba si rece ca marmura din Panteon. Dar nu era asa, caci in Atena Zeii erau pictati in culori, aveau ochi si priveau oamenii. Nu erau statui albe. Apollo, Ares, Hermes, toti erau zei care aveau ochi si priveau. E ceea e pentru noi, uneori, sunt fotomodelele, manechinele, vedetele, superstarurile, imaginile publicitare care ne insufletesc zilnic. E tocmai ceea ce nu puteau intelege artistii renascentisti, adica firescul. Un sens care iti scapa. Pentru ca si noi suntem animati de un sens nou, dar si de imagini vechi. Mai mult decat amintiri, in forum erau sculptate scene insufletite. Pentru ca la nivelul simtului comun, imaginarul coexista cu realul. De aceea omul simplu accepta mult mai usor contradictiile vieti. Mai ales in mitologia Greaca unde zeii au trasaturi omenesti si fac fapte absurde de cele mai multe ori.

O sa vedeti ca orice intoarcere la trecut aduce ceva nou. “Caci cine se intoarce la origini, risca sa le gaseasca schimbate.” Totul se inchide in urma noastra. “Omul nu poate cunoaste nimic din ce a fost si nici din ce va fi dupa el.” Ne intoarcem in trecut pentru a reinnoi viitorul, nicideum pentru a-l cunoaste. In urmatorul post, probabil ca am sa va spun cate ceva despre nevoia de culoarea in epoca renascentista. O nevoie pe care numai artistul, prin excelenta romantic (cu sensul de rebel), o simte acut, datorita austeritatii si cenusiului in care traieste. Orice pictura, orice intoarcere la trecut, e un manisfest impotriva canoanelor. E un potop in care Lumea se reinnoieste, in care se vrea o Noua Lume, o eterna nostalgie dupa un Paradis pierdut. Intoarcerea la antichitatea e de fapt nevoia de liniste.

Umanismul grec e diferit de umanismul renascentist. In primul caz e un umanism bazat pe forme, pe idea de frumos in stilul cel mai Darwinst, pe cand umanismul renascentist se bazeaza pe etica crestina. Altfel, astazi n-am fi avut parcari special desenate pentru cei cu dizabilitati, ci i-am fi aruncat pe acei nefericiti ca pe copiii spartanilor. Abia prin Plotin ideea de frumos trece dincolo de estetica si mimetis, dincolo de naturalismul aristotelic.

Artistul, si el trebuie sa se intoarca in trecut, dar in trecutul sau propriu, pentru a gasi noi forme si a trece mai departe. Sa se intoarca in copilarie. Sa picteze, daca nu e liber, terapeutic si obsesiv pana ajunge sa se rateze. Ca abia apoi sa se elibereze. Nici marii artisti ca Picasso nu au avut o evolutie liniara, caci omul are mai multe anotimpuri. Si poate ca intr-o perioada a vietii sale ninge si ploua. Nu-l Judea aspru dupa un singur anotimp, caci omul se naste greu…Iar artistul, artistul sufera de intreaga Lume. Trece prin grote, trece prin foc. El trebuie sa caute un sens nou, care se te inslufeteasca. Si nu-l poate gasi in afara lui fara sa se regaseasca pe sine mai intai.

*Prima imagine reprezinta viziunea nostra si renascentista cu privire la antichitatea greaca, iar a doua poza reprezinta bazoreliefurile si culorile cu care era decorat Panteonul in realitate. Bineinteles ca datorita timpului culorile s-au sters.

**adnotari: F.Nietzsche : Măreţia tragediei greceşti constă în profunzimea şi tensiunea extremă a emoţiilor violente. Tragedia greacă a fost produsul unui cult dionisiac; forţa ei era o forţă orgiastică. Dar sin­gură orgia nu putea produce drama grecească. Forţa lui Dionysos era contrabalansată prin forţa lui Apollo.  

Istoria peisajelor III

Caspar David Doi oameni privesc in apus

Ai zice ca romanticii se intorc la natura. Dar nu la natua evului mediu sau manieista, nu mai sunt pasurile montane ale lui Both. Romanticii cauta natura si descopera peisajul. Caspar picteaza oameni in apus ce privesc in zare. Romanticii nu picteaza natura, ci nostalgia, amintirea unei naturi ce s-a retras dintre oameni. Ei viseaza la o varsta de aur. Asa descopera peisajul, grandoarea, superlativele, sentimentul infinitului si al pierderii, melancolia. Romanticii aduc natura in Muzeu, cum renascentistii aduceau fumosul, masura, poportiile. Cand nu picteaza peisaje, pictorii romantici se lasa sedusi de idealui marete si utopii sociale, anticipand schimbaile care vor urma. Romanticii descopera peisajul turistic. Incurajeaza pe oricine sa urce muntele si de pe inaltimi sa piveasca intinderea ce se deschide in vale. Sa faca poze. 

De la natua la peisaj, de la peisaj la fotogafie, de la viata la trairism, romanticul vrea sa traiasca marile iubiri, sa simta, sa atinga, sa forteze limitele. Fara o disolutie a contariilor, el se afla mereu intr'un conflict cu natura. Abia in impresionism se ajunge la o natura care nu mai expima un sentiment inefabil. Impesionismul descopera natura intr'un colt banal, intr-o gradina umbroasa unde tocmai ai citit o carte. Impesionismul descopera un balcon cu flori, un balcon in care dimineta inainte sa bei cafeaua auzi murmurul si freamatul orasului. Padurea din Fontainebleau e o padure in care ai trait, nu un peisaj turistic. Sentimentul ca ai crescut in padure ca zeii printre eroii antici. Trebuie sa pictezi ceea ce te umple, nu ceea ce te mira. 

Crescut pe camp, J. F Millet celebreaza in mod epic, aproape mistic, simplitatea si forta vietii cotidiene. Inspirat de antici, Millet se intoace la mitologic. Pin impresionism te duci la picnic, stai la umba, vorbesti, te simti bine (vezi Delacroix, Renoir, Monet). Nu e trairismul romanticilor, e prezentul, degustarea fiecarui moment. Nu mai e nostalgie si vis. E o stare de bine. Esti in natura ta. In mediul tau. Fie el citadin. Pin banal uneori esti mai aproape de varsta mistica decat prin excitarea sentimentelor, ca acei romantici care se vor intr-o stare de metastaza, pariind prea mult pe inspiratie. O camera aerisita, o lumina capruie, pentu ca soarele trece prin frunzele de vie, vant in perdele si o femeie cu sanul gol ce-si bea cafeaua. Iata dar cum Dejuneaza oamenii in tablourile lui Edouard Monet. Pentru a picta mai intai un loc, tebuie sa-l imblanzesti. Sa-l traiesti. Sa-l respiri. Nu cauti peisajul, nu cauti motive si unghiuri, caci stilul vine de la sine cand ai de spus ceva. Exista in tot ceea ce iubim o doza de realism, nu social ca la romantici, ci unul al timpului in care traim. Nu poti picta ceea ce n-ai trait, cum nu poti scrie de dragul de a fi scriitor. Personajele lui Shakespeare, chiar daca sunt plasmuiri, ramana in limita verosimilului, al posibilului.

Nu inventa lumi noi si naive, caci nu o sa ma las pacalit de acest artificiu de calcul. Nu esti genial. N-ai nimic de spus. Si pentru ca n-ai nimic de spus, apelezi la tot felul de trucuri, storci stilul ca pe o haina uda, pana te usuci. Arata-mi Lumea in care traiesti. Don Quijote nu traia "in Lumea cartilor", ci traia int-o Lume mai adevarata si mai reala decat a celorlalti. Si ca sa dovedeasca asta, a pus mana pe arme. Asa e si artistul. El e un om care se afla intr'o realitate mult mai adevarata. Si atunci, nu o sa mai fie mimetis, caci aceasta realitate te va transforma. E patul, caci toti dormim, e scaunul, e masa de langa fereastra verde, e podeaua care scartie sub picioarele lui Van Gogh. E noaptea deliranta, e capita de fan in apus, e masa de biliard si lanul de grau, e cafeneau de pe strada. E tot ceea ce te transforma. 

Van Gogh inainte sa picteze lanul  cu floarea soarelui, il vedea mereu pe fereastra din ospiciu. Millet stia cum e la secerat, ca pe la ora 12 oamenii se ascund sub carute si adorm cu cainii pe paie. In fata soarelui torid, in fata necazului, in fata furtunii, omul isi ia locul in natura ca orice animal. Iata dar sentimentul pur. Caci, daca de oboicei locul cainilor nu e la masa stapanilor, in fata Soarelui, pe camp, oricat de nefiresc lucru ar fi, omul doarme cu cainele la umbra. Nu-i aici ceva mistic, atunci cand spun ca omul isi is locul in natura langa caine? Recupereaza natura nu prin maretie si superlative, nu peisajul, caci impresionistii nu picteaza cascadele cele mai inalte si defileuri, ci prin acele trairi mistice, pe care toti le traim incostient, dar pe care numai artistul le poate revela. Manierismul, cu toate ca descopea miscarea, in materie de peisaje el nu inoveza, el ramane in crang, in acele peisaje intunecate, umede si umbroase, de parca pigmentii si-ar fi pierdut culoarea in mod miraculos. Pana la Copernic si pana la romantici, peisajul pastreaza racoarea, o amtosfera primordiala. Il integreaza pe om in natura, acolo unde ii e locul. Omul se teme de Natura ca de un sanctuar prea Sfant. 

Millet picteaza o scena banala si totusi metafizica prin intensitatea ei. Daca nu ti-ai ridicat spatele sa-l indrepti, si sa privesti in zare, de unde vei stii sa pictezi oameni pe camp? De unde stii ca snopii de grau dorm sub stele cand e semiluna, si se prind int-un dans nebun, sub cerul ametitor al lui Van Gogh, ca intr-un vis in care urca si coboara ingeri?  Stilul, e important, dar ma intereseaza prea putin caligrafia, eu care stiu ca omul e insasi stilul, ca semnatura lui Dumnezeu in fiecare frunza. Nu cauta stilul si nici motive. Cauta sa traiesti si cauta-te pe tine. Numai asa realitatea din strada iti va parea altcumva, mai plina de semnificatie. Imi place sa cred ca arta nu-i doar o expresie a stilului, cu toate ca motivele sunt mereu reluate sub alte forme, pentru ca omul sa vada si sa nu cunoasca.