Despre adevarul artistic. IX

Don Quijote, Imperator

In acest post am interpretat filosofia lui Heidegger prin opera lui Cervantes. Sunt reunite idei mai vechi suprapuse peste lecturile din Originea Operei de Arta. Mai intai a fost opera, apoi sa zicem teoria, sau filosofia heideggeriana. Asadar, nu am fortat textul sa se aplice cumva filosofiei heideggeriene. 

Imi place Heidegger pentru ca ataca o singura problema cu adevaat importanta: ce este Adevarul? Da bine, pana la Heidegger s-au mai intrebat si altii ce este Adevarul. Pilat din Pont l-a intrebat pe Iisus ce este Adevarul? Sa nu mai amintim de sofisti, care cu limbajul lor scoateau adevarul pana si din piata. Si apoi logica moderna s-a multumit sa lucreze doar cu propozitii adevarate, cu veridicitatea si corectitudinea exprimarii, nu insa cu Adevarul. Iar daca e sa inchidem cercul hermeneutic al adevarului, la Adevar tot nu jungem, pentru ca dam de noi,  adica de la limbaj. Si sa nu-mi spuneti ca astazi nu suntem indemnati peste tot sa ne exprimama! Lucru care nu-i atat de grav, daca traim intr-o lume atat de relativa. 

Ma gandesc la Platon, apoi Kant, Heidegger, Gadamer, Cassirer,  Noica, un fizician al carui nume imi scapa, oare Heisenber? Si daca e adevarat ca omul pune in lucuri ceea ce este? Atunci in cautarea Adevarului dam de om. Deja am facut un pas inainte cand ne-am indepartat de adevarul corespondenta, specific naturalismului, care vedea in adevar numai realul. Dar  mai bine sa-l lasam pe Heidegger (1995:51) sa deschida aceasta disputa cu un citat din Originea operei de arta: "Atîta vreme cît vorbim şi gîndim în felul acesta, noi înţelegem adevărul numai şi numai drept corectitudine, corectitudine care are desigur nevoie de o premisă, iar această premisă, Dumnezeu ştie cum şi de ce, noi sîntem cei care o construim."

Daca am fi avut alte premise, am fi putut prea bine sa ne indreptam sprea alte adevaruri. Spre piramide,de exemplu.Nu am pus insa intrebarile necesare atunci cand am vrut sa descoperim Lumea. In loc sa intrebam: Ce este Adevarul? vechea disputa filosofica, noi, astia de pe urma, ne-am intrebat: Cum putem cunoaste adevarul lucurilor? Numai Kant e de vina. Asadar, ne-am perfectionat tehnica. Atîta vreme cît ne reprezentăm tehnica drept un instrument,spune Heidegger, (1995:135) " rămînem prinşi în voinţa de a o stăpîni. Trecem astfel pe lîngă esenţa tehnicii. Dacă ne întrebăm însă în ce fel fiinţează în chip esenţial instrumentalul ca o formă a cauzalului, atunci aflăm că tot ceea ce fiinţează în chip esenţial în tehnică este destin al unei scoateri din ascundere".

O masina este Adevarata tocmai datorita acestei scoateri din ascundere. O data cu revolutia industriala, sau cu primul motor diesel,  Adevarul a inceput sa fiinteze in aceasta deschidere. Dar ceea ce este esenţial în tehnică periclitează actul scoaterii din ascundere, aduce cu sine pericolul ca orice scoatere din ascundere să se limiteze la supunerea-la-comandă. (Heidegger, 1995:136) Iar aceasta supunere-la-comanda cauta in tehnica, in lucruri, in realitate propria sa imagine. 

Orice inceput se vrea fecund... (Blaga:1966) orice arta se vrea a fi o realitate. Iata-l pe Don Quijote de la Mancha cum se lupta sa prinda viata cu riscul de a literaturiza viata. Arta e suma posibilitatilor. Insa ramane mereu la stare embrionala. In arta, ovului ramane nefecundat. UN fel de Lume inca nevazuta, adica ramasa in ascundere, nicidecum virtuala. Adevarul artistic nu-i o utopie si nici o iluzie. Arta se misca mereu in limita verosimilului. Ce e de fapta opera daca nu Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi? (L. Blaga, 1966) Artistul a ales forma cea mai potrivita si singura pentru a exprima adevarul. Arta nu mai e fictiune, pentru ca se afla in aceata deschidere, s-a aratat ca o alta dimensiune ce tine de un adevar artistic si  tehnic. 

Canonicul il acuza pe Don Quijote ca si-a pierdut mintile, din moment ce ia ca drept reale fapte neverosimile din cartile de cavalerie pe care le-a citit, incercand chiar sa le imite. Pentru Canonic Adevarul nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul Istoric, orice carte fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Don Quijote ii opune argument bazat pe evidenta: "Caci a voi sa dai inteles cuvia ca nu s-au aflat nicicand pe lume nici Amadis, nici toti ceilalti cavaleri aventurieri de care-s intesate istoriile, e totuna cu a dori sa incredintezi pe cineva ca soarele nu te lumineaza, nici gerul nu te degera, nici pamantul nu sta sub picioare!" 

Din punct de vedere retoric, Don Quijote se foloseste de o falsa analogie, ca un adevarat sofist. Pentru Don Quijote, Adevarul nu inseamna veridicitate. Caci, te poti lipsi de orice Adevar istoric, dar nu-i poti lua omului credinta, care trece aici drept Adevar. Atunci cand crezi, nu te mai intrebi daca acele fapte s-au intamplat sau nu, ceea ce e adevarat, ca n-ai putea trai fara aceasta credinta. Un Don Quijote care lasa loc indoielii, chiar si pentru o clipa, admitand ca n-ar fi un adevarat Cavaler Ratacitor, ar fi un Don Qujiote pierdut. Cum poti sa negi existenta lui Don Quijote pentru simplu fapt ca e doar un personaj, cand el a luat fiinta in opera lui Cervantes? Din acel moment el se afla in aceasta deschidere, in aceasta disputa a starii de neascundere. 

Sa admita ipoteza Canonicului ar insemna sa admita ca el insusi, in carne si oase, nu exista, iar toata discutia lor e o fantasmagorie. Don Quijote nu traieste intr-o fantasma, ci traieste prin Adevarul care ii da viata. Cu alte cuvinte, vrei sa spui ca un personaj de carte nu este adevarat doar pentru ca nu are carne si oase? Vrei sa spui ca eu nu sunt un cavaler autentic, pentru ca arma pe care o port nu seamana cu ideea de arma? Don Quijote nu lasa loc indoielilor si nici intrebarilor. Ca vede in morile de vant Uriasi, ca vede intr-o turma de capre o adevarata oaste gata de razboi, lucrurile astea sunt adevarate cum "acum e ziua si nu noapte". 

Sunt adevaruri in ciuda evidentei. Canonicul face o confuzie intre Adevarul artistic si Adevarul istoric. Adevarul artistic este luat drept adevar atat timp cat faptele se misca in limita verosimilului. Fapte care chair daca nu s-au intamplat, ele sunt verosimile, ele sunt atat de reale ca si cum s-ar fi intamplat aidoma. Pentru Don Quijote a admite ca povestile despre cavalerii ratacitori pe care le-a citit sunt pure nascociri ale mintii, inseamna a admite despre el Insusi ca e un personaj de carte. Daca tehnica va dezvolta un robot si ii va pune o constiinta, aceasta va fi heideggeriana: n-am cum sa nu fiu din moment ce fiintez in aceasta deschidere a tehnicii moderne. 

Pentru noi Don Quijote a existat. Si nu mai putem concepe lumea fara personajul lui Cervantes. El a prins viata ca sa il putem vedea prea bine in pietele din centrul Spaniei calare pe Rocinante. Mergand pe aceeasi retorica, daca n-ar fi existat, daca n-ar fi avut constiinta faptelor sale demne de laudat, marete, nimeni nu i-ar fi facut statuie. Si oricine ar spune ca Don Quijote n-a existat, ori e orb, ori sa puna mana pe o carte si sa citeasca, ca sa se convinga, si sa vada. Sau sa viziteze regiunea de la Mancha. 

"Carti citite cu placere de o lume intreaga si laudate de mari si mici, de saraci si de bogati, de invatati si de nestiutori, de poporul de rand, ca si de nobili, in sfarsit, de tot soiul de oameni, oricare le-ar fi starea si avutul, ar insemna ca sunt minciuni? Nu mai spune dumneata una ca asta;[...] (Cervantes, 2010:180) "Acest Adevar este creator de sens, caci " In ceea ce ma priveste, pot spune ca de cand sunt cavaler ratacitor, sunt viteaz, masurat, marinimos, bine-crescut, generos, prevenitor, cutezator, bland, rabdator, in stare sa sufar chinuri, intemintari, farmece, si cu toate ca mai ieri-alartaieri m-am pomenit varat intr-o cusca de parca-as fi nebun, socotesc sa ma pot vedea, prin vrednicia bratului meu, de mi-o fi cerul prielnic si nu m-o vitregi norocul, ajuns peste cateva zile regele vreunui regat unde sa pot dovedi cata recunostinta si marinimie incape in inima mea." 

Adevarul lui Don Quijote este Adevarul prin care traieste si care prinde viata. Un Adevar care e mai evident ca soarele de pe cer. Caci, daca de simturi mai putem fi inselati, de acest Adevar, niciodata... Canonicul pe buna dreptate e orb, pentru ca el nu vede aceata deschidere, aceasta dimensiune a umanismului, a omului nobil, a sacrificiului si a sinelui. Canonicul traieste intr-o Lume prea saraca, caci el nu vede in pietre ceea ce, pe buna dreptate se vede, un templu. Adevărul se orientează către operă. "O modalitate esenţială in care adevărul se instalează în fiinţarea deschisă de către el este punerea de sine a adevărului în operă. O altă modalitate în care adevărul fiinţează este actul întemeierii unui stat. O altă modalitate în care adevărul ajunge să strălucească este apropierea a ceea ce nu este nicidecum o fiinţare, ci suprema fiinţă a fiinţării. O altă modalitate de întemeiere a adevărului este sacrificiul esenţial." (Heidegger, 1995:89)

Don Quijote de la Mancha este pus in slujba Adevarului, adica a evenimentului care reveleaza ceea ce este propriu. Cand Heidegger spune suprema fiinta a fiintari, tocmai la un astfel de destin se refera. Nu in cautarea aventurilor, ci in cautarea fiintei, a ceea ce este adevar in om, a plecat Don Quijote. Iar aceasta cautare este plina de aventuri. Dar daca apare in fata unui artist, angajat pe drumul fiintarii, o ispita, o indoiala, ca el nu e adevarat, ca tot ceea ce a facut pana acum, toata viata lui a fost o ratacire? Pentru ca aceasta disputa intre Canonic si Don Quijote este disputa fiecarei opere. Adevarul, "fiinţează numai ca dispută între deschidere şi ascundere în cadrul reciprocităţii adverse dintre lume şi pămînt. Adevărul vrea să fie orientat către operă ca fiind această dispută dintre lume şi pămînt." (Heidegger, 1995:88)

Dar cand au iesit acele carti apocrife, depre aventurile lui Don Quijote de la Mancha, ce spune insasi Don Quijote despre ele? Caci, Adevarul o data fiintat in aceasta deschidere nu mai lasa loc de alte adevaruri. Toate acele carti sunt eretice si ca atare trebuie arse. Adevarul se instaleaza in fiinitare si ia in stapanire deschisul adevarului. Un templu se construieste din blocuri de piatra. Si nici o piatra nu e mai putin adevarata decat alta. Insa deschiderea pietrelor este insasi Templul. Apoi se intampla sa vina o ciuma sau o molima, si zeii sa dispara, templul sa se erodeze sub ploi si cutremure. Si dupa multa vreme creste iarba, iezii topaie pe vechile epifanii, pietrele sunt luate pentru a construi cu ele grajduri pentru vite. Si iata cum deschisul adevarului si adevarul templului dispare.  Si poate ca acest traseu a trebuit sa apara candva " in greutatea apasatoarea a pietrei, in duritatea muta a lemnului, in incadescenta intuncata a culorilor". (Heidegger, 1995:92)

Ridicîndu-se, templul face să survină adevărul. Aceasta nu înseamnă că aici o formă anumită de fiinţare (etwas) este reprezentată şi redată corect, ci fiinţarea ca întreg este adusă în starea de neascundere şi menţinută în ea (Heidegger, 1995:81)

M. Heidegger, Originea operei de arta,  Humanitas, 1995

M. Cervantes, Don Quijote de la Mancha, colectiile Adevarul, 2010

L. Blaga, Poemle Luminii, Editura pentru Literatura, Biblioteca pentru toti, 1966

Istoria Cerului. Ierarhia lumii de jos.

Delacroix Dante Aligheri

Cand au aparut calculatoarele, alea putin mai performante pe care se puteau pune jocuri, eram in clasa a 4-a. La scoala il cunoasteam pe paznic si ma lasa sa intru cu cativa prieteni. Nici nu stiu cum am reusit sa scriu C:/ ca sa intru in partitia cu jocuri. Insa am nimerit. Si stateam toata noaptea pe un joc care se chema Wolff. Era un labirint, si se deschideau diverse usi in spatele carora erau niste indivizi generici pe care ii impuscam. Si apoi treceam la alt nivel. La nivelul urmator se urca numai cu liftul. Acolo alt decor, aceeasi indivizi printre care mai aparea cate unu diferit. 

Se facea ca eram in cartier. Se inserase de-abinelea. Trebuia sa scot niste bani din bancomat, numai ca nu stiam codul. Asteptam dupa cum mi se zise un individ pe care nu il cunoasteam, dar aveam sa-l recunosc eu. Si chiar asa a fost. Mi-a dat un bilet pe ascuns, ca in filmele cu spioni. Am luat biletu si in loc de bancomat mi s-a deschis o usa. Pe usa era o scara in spirala care urca mai multe etaje pana se pierdea in sus. Si pe scara mame cu copii care plangeau, smecheri de toate tipurile, si oameni care munceau din greu sa ajunga undeva. 

Cel din urma il ameninta mereu pe cel din fata cu un pistol. Mi s-a parut putin comic spectacolul. Ce divina comedie si am ras. Intr-o nu stiu care tara intr-o nu stiu care scara intr-un nu stiu care bloc si tot asa sta ascuns un soricel. Ce Lume mi-am zis, si m-am dat laturisi ca sa urce un smecher. Ca in trafic. Unde vrei ba sa ajungi? Nu vezi ca la 50 de metri e semafor? Pe scara erau si vedete, nu din astea de talie internationala, mai mult din astea locale. Unu semna ce-i drept cu Jonny. E pe naiba, astia vor sa te faca. Bine ca am trecut neobservat si am ajuns pe acoperisul blocului.

Se mai intampla uneori sa iau metroul la Republica si sa fie un soare superb. Asa, dupa o ploaie de Mai. Si cand sa ajung, pentru ca nu mai schimb la Dristor sa urc iar scarile cu valiza, am trezesc in Gara de Nord ca e noapte. Ciudat sentiment. Si Jules Verne visa o astfel de calatorie prin centrul Pamantului. Sa intru la metrou la Republica de exemplu, si sa ies la New York Station. Cam asa m-am trezit pe acoperis. Am intrat noaptea pe usa din spatele bancomatului si m-am trezit ziua. Lumea petrecea, Jonny semana idenic cu acel Jonny, faceau poze impreuna. Unii trageau pe nas, distractie mare, si in spatele un fel de Anticamera unde stateau elitele. Ce sa zic, am avut un succes teribil in viata.

Da si Tezeu a avut un succes teribil in viata, cand inchis in labirintul Minotaurului, a gasit iesirea. Da si Iona a avut un succes teribil, cand prea invidios pe bunurile celor din Ninive, si cu un gust de hippiot pea acru pentru un peste atat de mic, a fost scuipat pe uscat. Si apoi ce-a zis. Eu nu am nevoie de cetate, eu nu am nevoie de ierarhia lor. Eu vreau sa mor aici sub un pom, la umbra. Si cand sa gaseasca in sfarsit odihna, pomul s-a uscat, si umbra a disparut. Hai Iona, ridica-te, lasa fitele de intelectual, de profet damnat, de geniu  neinteles. Hai, ia si mananca, ia si bea si mai invioreaza-te putin. Poate o sa-ti scoata apa din fantana o curva. Si o sa o iei de nevasta. Si o sa iti faca copii.

Un avocat vorbeste ca un avocat si un zidar vorbeste ca un zidar. Ciobanii vorbesc de oi, si tu daca esti arhitect nu ai sa faci difernta intre un cioban si un alt cioban. Dar ei cand stau noaptea si numara oile, cum poate avocatul numar cazurile pe are le-a rezolvat, ei fac bine diferenta. Unul e baci, altul e oier, si altul face urda dulce. Nu, n-ai cum sa-i incurci. Si militenii cand se intorc in cazarma, ce se mai lauda. Ba ce i-am tras-o aluia cu bulanu pe spinare. Isi dezbraca hainele, le pun frumos in vestiare, isi iau hainele de civili si se intorc la femeie acasa. Dar a doua zi, diferenta iar apare, caci pe umerii lor atarna greu gradele. Si o sa vorbeasca de nesiguranta din trafic, de violatori si de hoti, si de talhari. Chiar au multe de zis. Trebuie luati in seama. Uneori au si haz: organul competent...

Da sus in ceruri troneaza Elefantul, cu trompa lui in marea somnului. El sta pe un glob de circ prea mic. Cu spinarea cocosata, incordat si ghemuit ca intr-o sala de asteptare. Sta de parca asteapta sa iasa doctorul pe usa si sa ii zica: da, tu mai poti astepta. da, tu esti liber sa pleci. Un elefant intr-o camera prea mica. Si daca in camera mai e loc de un soricel? Da si o albina poate sa ia un elefant la fuga. Lumea asta-i cu susul in jos. Nici o autoritate. Nici o ordine. Nu domne, tara asta nu mai are nici o sansa. Nu vedeti ca toate merg prost? Politicienii fura, amantele inseala, hotii se imbogatesc si lenesii se satura. Unde-i oridinea si disciplina? Unde sfarseste pamantul si unde incepe cerul? Unde e Vlad-Tepes? Stefan cel Mare? Sa vina, sa puna ordine in tara...

Dar vai, ai vazut vreodata un copil suferind? Cum stau toti in jurul lui sa il inveselesc cu tot felul de jucarii? Te intreb eu, daca tot esti revoltat, unde e aici ierarhia? Un singur spin de trandafir il poate goli de viata. Ce fragila e carnea lui. Dar tot acel copil poate sa nasca imperii, daca prin minune boala nu-l rapune si sa-i trimita pe altii la munca de canal. Si apoi, nu te mai revolta pe cele sase milioane de victime. Asta e statistica. Cand spui sase milioane nu poti compara cu durerea unui singur copil. Nu, aici nu exista ierarhie. Aici totul se petrece individual ca o durere de masea. E o iesire pe care nu toti o gasesc, caci ea da inauntru.