Ce este Arta?

Vas lut Minotaurul Grecia Antica

Am sa pornesc de la premisa ca Arta poate fi orice manifestare subiectiva a unui fenomen. In termeni heideggerieni, este scoaterea fiintei din ascundere si fiintarea in deschisul Adevarului. Arta este modul prin care Lumea i se descoperă omului prin obiect. 

Sunt masinile de pe strada Arta? O mazgalitura din pix pe o foaie? Dar o urma lasata de un avion pe cer? Conform premisei de la care pornesc, ar fi logic sa spun ca da. Asa este, orice masina, orice mazgalitura, orice urma, obiect, subiect, manifest, fenomen, poate fi arta. Dar o arta posibila. Exista ca forma latenta, dar care inca nu s-a revelat subiectului. Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi (Blaga). In infinitatea asta de posibilitati si forme pe care le poate lua pamantul, ce este Arta? 

Iata cum putem scoate din masa amorfa a lucrurilor, a automobilelor care circula pe strada, o singura masina. Ea este scoasa din ascundere si dintr-o data capata sens. Un sens de care nu am fost constienti. Ca si cum masina nu ar fi existat pentru noi. Ca si cum nu am privit-o niciodata cu ochii deschisi. Masina inca nu se afla in deschisul Adevarului ca sa poata fiinta. Ea exista ca forma nedefinita si amorfa a traficului urban. Dar daca iau aceasta masina, indiferent de marca, culoare, aspect, o spal si o repar, apoi construiesc un piedestal intr-o intersectie sau muzeu si o expun, atunci totul se schimba. 

Bine, bine veti spune, dar o expun si cei care vor sa o vanda! Da, corect! Dar nu cu intentia de a fi scoasa din ascundere. Caci se vand masini in serie. Dar nu despre a fi unicat sau in serie este vorba aici. Caci poate fi unicat si sa nu fie diferentiat de masa totala a masinilor. Cand am pus insa o masina oarecare pe piedestal, eu am scos in fata ideea de masina (emotia daca este vorba de o arta senzoriala). Priviti oameni buni cu alti ochi aceasta masina. Priviti ca pe o manifestare a spiritului in actiune. Priviti-o ca pe o realizare subiectiva a cunoasterii de sine. Priviti-o ca pe un lucru ce ni se descopera pentru prima data. Ca pe un lucru picat din cer. 

Sigur ca nu mai putem privi masina in adevaratul ei sens pentru ca suntem absorbiti de totalitatea lucrurilor. De utilitatea lor. Dar daca nu am cunoaste nimic despre tehnica moderna, daca am putea sa ne imaginam aceasta masina ca pe o forma de viata, ca pe un salt ontologic, ca pe o revolutie a spiritului, cu siguranta ni se vor deschide ochii. Asadar orice lucru, obiect, semn, au o valoare latenta si un potential artistic. Si orice manifestare subiectiva poate fiinta in deschisul Adevarului daca are o intentionalitate. 

Dincolo de aceasta definitie disting un adevar particular si un adevar plural. Cel particular, tine de cultura, intelegere, context, etc. Nu toti vor intelege ce ai vrut sa spui cand ai expus o masina oarecare. Uneori trairea e rationala, in planul intuitiei pure, nu al senzatiei. Asta nu inseama ca ceea ce nu iti creaza emotie nu e Arta (nu e pentru tine cand reduci totul la particular). Adevarul plural, o data ce opera a fost scoasa din pamant, ea se afla in deschiderea care cuprinde toate manifestarile subiective ale omului. A nu se intelege ca adevarul plural este si universal, ceva ce transcede timpul si spatiul nostru. Sa credem ca exista o realitate dincolo de subiect/obiect este o pura speculatie teologica. 

Sa presupunem ca din intamplare vom descoperi un vas de lut in timp ce sapam o fantana. Scoatem vasul din pamant, putin ciobit si il stergem de praf si observam niste desene ciudate. Si daca ne vom apleca si mai mult asupra figurilor, vom distinge o faptura cu copite. Dar nu este un cal, nu este nici un taur, pentru ca pare ca are fata unui om. Intoarcem vasul pe toate partile si vedem o scena de razboi. Si poate candva acest vas facea parte din multimea vaselor. Si poate ca singurul scop era sa potoleasca setea. Dar noi il scoatem din ascundere si il expunem intr-un muzeu. Pentru ca dincolo de simpla lui utilitate, el ne releva o Lume. Ne spune ceva despre spiritul acelor civilizatii intrate in pamant. Si dintr-o data vasul care avea o utilitate strict practica, devine Arta. Si arta decorativa si figurinele pictate pe vas sunt valoroase prin sine. 

La fel se intampla si cu o unealta. Sau cu o moneda pe care am descoperit-o si o numim tezaur. Dar nu pentru valoarea ei intrinseca. Caci valoarea ei in aur nu este aceeasi cu valoarea ei nominala. Nici un nebun nu se gandeste sa o topeasca ca Arta are valoare. Pentru ca pe acea moneda este batut chipul lui Alexandru Macedon. Si chiar daca acel chip nu ne spune nimic despre trasaturile reale ale lui Alexandru Macedon, el reprezinta idealul unei Civilizatii, destinul si visele ei. Moneda care avea o utilitatea practica, de schimb, o valoare intrinseca, scoasa astfel din ascundere si expusa publicului, devine Opera de Arta. 

Cei care si-au cumparat o masina s-au atasat cumva de brandul ei, de simbolurile marcii atat din motive obiective cat si subiective. Nu de curand mi-am schimbat masina. Inainte aveam un Citroen iar acum am un Opel. Si dintr-o data mi se pare ca multi dintre soferi si-au schimbat si ei macara o data cu mine. Ca orasul s-a aglomerat cu masina mea. Pentru ca vad tot mai multe masini Opel Astra. Sigur ca nu este adevarat si ca nu s-a inmulti peste noapte numarul de masini Opel. Numai ca eu am devenit constient de marca aceasta. Inainte vedeam mai mult Citroen. Si vreau sa spun ca aveam un model chiar foarte rar, cu perne de aer pe care nu il vezi prea des prin Bucuresti. 

Iata cum dintr-o data o masina incepe sa existe pentru mine si sa nu mai fie o simpla marca. A iesit din masa amorfa a masinilor. Dar a ramas in masa amorfa a brandului. Acelasi lucru se intampla si cu zgomotele de fond. Eu nu inteleg scandalul asta de zgomote DADAiste. Asta nu e Arta! ar spune un profan. Ba da! Este! Pentru ca din masa amorfa a zgomotelor de fond un sunet ti se descopera altfel. Ca intr-o padure cand devi prezent si constient de faptul ca existi, totul canta in jurul tau. Pasarile pe care alta data nu le observai. Norii. Copacii! Ei devin Opera de Arta a unui Creator. Dar pentru ca obiectele sa fiinteze, ca Templul sa se ridice din Pamant, pentru toate astea e nevoie de un Om. 

Pisoarul lui Duchamp trebuie privit tot din aceasta perspectiva. Obiectul iese din general si devine obiect de sine statator. Apoi, pisoarul chiar e un Icon al modernitatii. Romanii nici azi nu il au in scolile de la tara. Dovada ca modernitatea se lasa asteptata. Daca mai observam inca ceva la pisoar, este intors invers, cu alte cuvinte, nu este expus cu utilitatea lui practica. Daca vrei sa te pisi in el vei urina pe propii pantofi. Obiectul nu mai are utilitatea lui de fabrica. Devine o metafora sau o idee. Sigur, o metafora bazata pe poanta, nu pe metafora revelatoare. Si aici putem face diferenta intre o arta majora si o arta minora dupa Blaga.

Poftele unei femei gravide

Mai am 4 săptămâni pana nasc și profit de fiecare plăcere a gustului. Cu o punga de VIVA in fata, o mână înfiptă in ea și cu cealaltă mână pun pe foaie plăcerile unei femei gravide.  Raehla K.

Inainte sa raman gravida ma vedeam mâncând morcovi și lucruri serioase, sănătoase, sa beau doar freshuri de legume și ca dulciuri numai fructe. Trebuia sa traiesc cat mai sanatos pentru copilul meu. Unele femei renunta la tigari, altele la cafea, dar eu? Cert este ca socoteala de acasa nu bate cu cea din targ, si pusa in fata raftului, am facut mereu alegerile cu inima, sau cu papilele gustative. 

Sarcina m-a purtat timp de aproape noua luni prin copilărie, la mirosul copilăriei și al gustului de odinioara. Ce ciudat a fost anul acesta si cât dor de copilărie câta nevoie de mama, de cineva care este acolo lângă mine. Mi s-a facut dor de tortul mamei de clătite, de biscuiți, tortul de pâine, budinca, prăjitura aia buna foietaj la mijloc care avea budinca de vanilie ce devenea mai buna peste noapte cand se inmuia. Gogoși, pișcoturi, fagure, nuci,cornulețele umplute cu rahat, gem, marmeladă, crema....fidea cu lapte, orez cu lapte. 

Saptamana asta am lasat nostalgia de o parte si am luat o tava, am uns-o cu putin unt si am bagat-o la cuptor cu brânza si macaroane. Chiar daca am o usoara intoleranta la lactoza si gluten. Sunt gravida si am dezlegare de la orice. In plus, cred ca numai asa putem sa ne formam o imunitate cat mai larga, gustand cate putin din orice. 

Azi as fi mâncat mancarea de praz cu măsline și limba de vita. Când tăia tata vitelul, mama ne facea creierul prăjit atunci proaspăt. Cârnați de la oala conservati in grăsime ce ii serveam cu ou, mămăliga și brânza pe care le scoteam dintr-un cos, intindeam stergarul dupa o pauza de intors fanul. Acele zile la intors de fan, sudoarea ce atrăgeau țânțarii si fluturii, te bucurai de mirosul proaspat de fan tăiat. Mancarea avea alt gust dupa munca. Apa de izvor rece ce îți potolea setea. 

Mi-e dor de munca in grădina, pusul răsadurilor și strânsul recoltei, sa decojesc nuci verzi cu mâini înverzite de coaja lor. Dor de drumețiile prin păduri după ciuperci când culegeam multe sortimente bune și gustoase printre care Spurcacii pe care ii mancam cruzi fara sa ajungem la casa de nebuni. 

Culesul ouălelor din coteț mi-a lipsit, strânsul lor pentru cozonacii de pasti. Uitasem de bucuria aia de copil, fiecare lucru făcut, mâncarea sau activitate. Dar toate acesta au fost aduse de instinctul puternic de mama. Caci prin sarcina se reactiveaza anumite chestii in mine de care nu eram constienta. Mierea, acel bidon de 5L cristalizat care era pus după soba și mâncam de dimineața cu o felie de pâine unsă cu margarină. Era favorita mea, îmi plăcea mai mult decât marmelada sau gemurile.

Numai muzica lui Vivaldi ma mai trece prin toate starile si anotimpurile pe care sarcina mi le-a oferit cu multa tandrete, dar si cu pofte de nestavilit. Mirosul de ger inghetat cand aduceam rufele înghețate de pe culme. Căpătau formele unor fantome ce aduceau spiritul sărbătorilor in casa, trosnetul lemnelor in foc si pe soba cartofi puși la copt. Soba era o a doua mama. Pe soba aveam tot timpul o tava cu seminte de dovleac fara coji. Dimineata ma urcam pe soba inca putin calduta, luam un pumn de seminte si o gura de lapte, cu miere si repede pe partie la sanius. 

Seara repetam colinde, asteptam nerăbdători acel ceai de tei cu covrigi căpătați după colinde, mirosul cojilor de mandarin și portocal ce soba îl imprastia prin toata casa. Torsul pisici fericite ca și ea poate profita de o așa atmosfera. Toamana si ea era tare frumoasa ca și iarna, aducerea recoltei, dovleci turcesti, porumbul pregăti pentru porumbar, fanul pentru animale, jocurile noastre după clai cu cornetele din hârtie suflate prin țavi ce țineau loc de pusti, de-a vati pititea...

Sus in fânar era locul favorit al pisicii. Acolo își nastea puișori. Mergeam sa ii țin locul ca sa ia și ea o pauza. Eram tare bucuroasa sa ii fac pe dădaca puisoriilor ei mici și drăgălași. Acum ma simt și eu ca o matza răsfățata. Primăvara insa, când grădina era plină de ghiocei și mai târziu urma înflorirea pomilor, apoi așteptai primele zarzăne verzi și adunam măcriș și salata verde din grădina, ridichi, frunze de ceap verde cu brânză, salatele din frunze culese de păpădie combinata cu măcriș. Ma simteam așa ca o vaca vesela ca primavara oferă iarba cea mai cruda numai buna de rumegat. 

Vara vena cu mult, mult Soare. Era așa de plăcut și prietenos in zona noastra de munte, ca oriunde ne întâlneam îl lăsam ca pe un iubit sa ma încălzească ușor, ușor renunțând la câte o haină de pe mine până ma trezeam goală prin grădina. Relația mea cu Soarele și caldura lui era unica. Puteam sa lenevesc ore in șir fără a simți nevoia de mâncare, cu o carte de citit in mana pana ma lua somnul.

Poftele unei femei gravide, pofta de viața, pofta de a retrăi si trairea prezentului și a bucuriilor simple. Regăsirea fericirii. Poate ca amintirile se transmit si asa, prin mancare, iar fiecare gust este pentru Adam, copilul meu, o calatorie in timp, care m-a readus in prezent. Aceasta sarcina m-a conectat la copilaria mea, la resrusele mele, ca sa îmi dau seama ce a însemnat pentru mine fericirea. Nu vom intelege niciodata misterele si formele pe care le ia viata. De aceea lasam aceste pamant mai departe urmasilor nostri. Ca sa guste si ei si sa vada cat de buna este viata cu noi.

Dacă nu e pâine,  atunci sa mâncam cozonac! David M

Mi-am adus aminte de copialaria noastră nici săracă, nici bogata. De pâinea prăjită cu zahăr sau sandviciu făcut din margarina și magiun. De îl mâncam pe sub banca. 

Dădeam fuga in sufragerie unde era acoperit in oala, sau pe un taler, sau in te-miri-ce-vas, un tort de pâine. Un fel de savarina siropoasa cu multă frișcă de casa cu nuca de cocos și uneori crema de cacao și deasupra bucatele de la o mandarina destul de deshidratata. 

Da. Era cel mai bun tort pentru ca ne satura și nu era grețos și prea dulce ca diplomatele. Un tort pentru toți. Un tort din care mâncam fără sa fiu certat. Un tort care nu avea porții. Mâncam direct cu furculița sau lingura din el. Un tort al împăcării. Un tort al ușilor deschise, al musafirilor fără număr, un tort al Paradisului fără lacăt, fara ingeri la poarta. Era cel mai gustos tort pentru ca îl mâncam de cele mai multe ori de foame. Așa se face ca vorba aia, dacă nu e pâine, dati-le cozonac, este cât se poate de adevarata. 

Știa mama sa ne păcălească, sa ne dea iluzia abundentei din nimica. Avea mama așa un dar sa ne sature pe toți 12 cati eram in fiecare Sabat la masa. Nu am fost prea Fericiți. Nu am fost prea triști. Am fost așa cum trebuie ca sa nu te simți ofensat de viața, ca sa nu te doară orice palma luată după ceafa.  Sa nu facă din noi o victima atât de ușor jignita. Spre deosebire de lumea de azi ofensata de orice cacat. Ca de ce miroase laptele a vaca! Ca de ce se îneacă albinele in miere. Ca de ce mâncam carne! De ce suntem barbari si ucidem animale. Ei vor o lume fără gust, fără miros, fără culoare. 

Noi am trăit însă intr-o lume in care tortul ne ținea de foame. Și nu a fost nici mai bine, dar nici mai rău. A fost o lume in echilibru. Tortul de pâine aștepta liniștit pe masa din sufragerie, acoperit cu capac, peste capac un mileu. De ce era in sufragerie? Pentru ca era un fel de sărbătoare. Pentru ca era la fel de frig ca in frigider. Și pentru ca nu intrau pisicile. Auzeai cum se închidea usa și stiai ca cineva e acolo cu o furculița. Nu îl deranjam. Îl lăsam sa manance liniștit. Era pentru toți. Singura regula de aur, mănânci la rând. Nu iei doar frișcă. Nu cauți bucățelele de mandarina. Mănânci pana nu mai poți ca sa ajungi la bucățică de mandarina. Ca la o cursa de alergat. Premiul era ceva dulce acrișor, cu doi sâmburi mari. Atunci știam ca trebuie sa ma opresc. Ca pana la urmatoarea feliuță de mandarina mai e mult de mâncat. 

Bucătăria era departe și nu se putea ajunge decât pe afara, ocolind cumva casa pe alee. Stiai când cineva lipsește de la masa. Și in fiecare sambata chiar și duminica știam ca ne vom satura. Ca frișcă din smântâna de casa e de doua degete. Ca laptele cu cacao sau vanilie sta între felii siropoase. In funcție de sezon, trebuia sa fii atent la simburii din visine. La mere! Nu știu ce căutau merele... tot mandarinele și portocalele erau mai bune in combinație cu frisca. Dar ele apăreau doar de ziua noastră. Făcea mama, inventiva, Pizza-Tort. Sau shaorma-dulce cu de toate! Si culmea ca toți o întrebau rețeta. Toți musafirii o lăudau. Ce bun este tortul! Ce dulce și siropos! Și ce frișcă cremoasă. Cum ati făcut blatul? Frișca o făcea Vali. Reteta? mereu era alta. In prima zi a creatiunii a făcut blatul. L-a lăsat sa dospească, la însiropat și așa a apărut o zi din sapte. Numai Sambata tortul avea toate ingredientele si puteam sa mancam pe saturate.

De ziua mea aveam tort de pâine. De ziua Rehlei aveam tort de paine. Și fiecare tort cu istoria lui. Cu povestea lui. Cu decorul lui.  O data de ziua mea mama a ascuns in pâine bucatele de ciocolata. Și pe sus pulbere de ciocolata zdrobită pe un alb de frisca. Ce frumos era sa mănânci și sa nu știi când găsești o astfel de surpriza. O bucățică cam colțuroasă și tare. Dar buna. Sa spărgea între dinti. O auzeai cum se sfărâmă ca o calota glaciara. Căci omul mănâncă înainte de toate, cu urechile, cu ochii, cu toate toate simturile.

Alte ori arată ca o coliva cu bomboane MMs. Le primeam și noi de la americanii care ne vizitau ca pe niște triburi din Africa. Ca Printul Charles fascinat de satele românești din Ardeal. Veneau și ne faceau poze la minut. Și noi aveam un tort de pâine. Cartofi mici cu coaja la ciaun, cu mărar și usturoi tocat mărunt. Baby carrots și baby patatos ziceau ei. Ăștia sunt bogați! Ca doar cine cumpara baby spanac? Nu stiau ei ca sunt ultimii cartofi rămași in pivnița. Nici măcar buni de sămânță. Iar prin spanacu ăla era loboda și stir de pe deal. Plecau incantați, multumiți, la făceam cu mâna și ma întorceam la tort. Sa bag in mine pe nerăsuflate ce a mai rămas. Cel mai frumos sentiment era sa fii primul care bagă furculița și începe tortul. Dar era ok și al doilea dacă nu era ziua ta. Nu înțelegeam cum americanii astia ocolesc măsliniele din salata de beuf!

Nu, niciodată nu ti se lua pofta de tort. V-am spus, nu era grețos nu era prea dulce. Nu era nici prea bun ca sa îți faci griji ca nu-l găsești a doua zi. Măcar ca rămânea doar un colț de pâine siropos. Se întâmpla uneori sa fie puțin amărui ca un bitter. Nu, nu cred ca punea Shueps. Cred ca uneori îl însiropa cu zeama de lămâie. Taia pâinea pe jumătate ca un sandvici, si atunci era preferatul meu ca avea etaje, culori diferite. Crema de vanilie! Hmmm avea uneori și cinci etaje, ca nu se ținea in farfurie. Se dezintegra, trebuia sa îl mâncam direct din oala. Tort la oala! Bine, 12 guri, care niciodată nu se întâlneau. Ai mâncat tort? Stiai ca ieșea fericit din sufragerie ca după un păcat ascuns și rușinos. Ca după o curva care ne iniția in tainele dulce ale păcatului, ne ștergeam la gura, căci o numeam in gluma “tortura”. 

Îmi plăcea ca aveam aceasta intimitate. De a mânca o data in viața mea fără sa fiu judecat pentru lăcomie, pentru acest păcat. Fără sa ma grăbesc. Fara sa ma lupt cu fratii mei pentru a prinde felia cea mare. Tortul de pâine nu era o simpla masa. Ci era un ritual. O împărtășanie din trupul dulce al lui Hristos care se da pentru fericirea copiilor și a papilelor gustative. Nu era doar un tort, era o Lume. Una dintre fericiri. Ferice de cei ce mănâncă tort de pâine ca a lor este Sufrageria! Ferice de cei ce mănâncă tort de pâine ca a lor este Copilăria. Ferice de cei ce au gustat din tort de paine caci ei vor calatori inapoi in Paradis. Mai erau și alte fericiri pe Muntele Fericirilor. Cum erau și alte lipsuri. Despre ele alta data.  

 

Metafizica joculului de Sah

Captura ecran THE Queen's Gambit

Poate ca pare o nebunie si un demers inutil. Dar am sa incerc o interpetare la limita dintre fenomenologia lui Hegel si logica transcendentala a lui Kant. Nu pot sa spun ca i-am inteles in totalitate filosofia lui Hegel, cu atat mai putin pe Kant. Dar am sa ma folosesc atat de Dialectica unuia cat si de deductia logica a celuilalt. Este un demers filosofic speculativ. Ma joc si vad ce-mi iese. Important este pentru mine procesul, forma pe care o pot da acestui joc de idei. La fel ca jocul de sah, ma folosesc de ratiune, dar scopul nu este acela de a inchide piesele in cutie. Scopul devine astfel mijloc, sa ma joc. Cu alte cuvinte, forma cunoasterii (epistemologia lui Kant) devine mijloc sau proces (fenomenologia lui Hegel). 

Intre elementele opuse exista totdeauna o relatie, spune Hegel. Ceea ce exclude trebuie sa includa contrariul care ii este opus. Jocul de sah se construieste astfel dinamic. Sunt doua forte care exista. Si nu exista indepedent. Nu mai este o substanta carteziana. Nu exist pentru ca gandesc. Exist prin aceasta dialectica, adica sunt si nu sunt. Ca sa fiu, am nevoie de oposul meu, adica sa nu fiu, si dialectic din acestea doua rezulta existenta. Sunt, numai in relatie cu ceilalti. Asa cum piesele pe tabla de sah exista numai in relatie cu celelalte. Un nebun alb are nevoie de un nebun negru ca sa fie. Intre alb si negru, adica intre fiinta si nonfiinta este o alternanta care face posibila devenirea. 

Kant prin demersul lui filosofic este preocupat de forma pe care o ia gandirea in cunoastere. Hegel nu se mai preocupa de verdicitatea porpozitiilor logice, de corectitudinea silogistica, ci de procesul prin care se manifesta realitatea, dialectic, descriptiv, fenomenologic. Fenomenologia fiind siinta care se preocupa de experienta constiintei in actiune. Adica, aceasta constiinta nu mai este o substanta, ci este o forma dinamica. Dar sa incepem cu forma gandirii la Kant-  cand vine vorba de forma gandirii se poate ajunge atat progresiv cat si regresiv la premise, folosind Polisilogismul. Din concluzia fiecarei propozitii se formeaza o noua premisa. Si tot asa. 

Exemplu:

Socrete este atenian.

Toti atenienii sunt fiinte umane.

--------------------- concluzie

Socrate este o fiinta umana.

Toti oamenii sunt animale.

--------------------- concluzie 

Socrate este un animal.

Toate animalele sunt muritoare.

--------------------- concluzie

Socrate este muritor.

Asadar putem porni de la Socrate este un atenian, progresiv si sa ajungem la concluzia Socrate este muritor. Sau regresiv, pornind de la concluzia ca Socrate este muritor si sa ajungem la premisa Socrate este atenian.  Kant spune in Prolegomen ca va proceda regesiv. Este o problema cu aceasta, spune Rober Paul Wolff: "problema e ca nu exista o singura premisa din care am ajuns la concluzia Socrate este muritor.  Ci pot exista o infinitate de premise." Putem incepe cu peremisa: Socrate este Zeu si sa ajungem la aceeasi concluzie. Asadar ambele premise care pot fi false duc la o concluzie care este adevarata (veridicitatea logica). 

Cum rezolva Kant aceasta problema? Prin metoda regresiva. Prespunem ca aceasta concluzie, Socrate este muritor, este o judecata sintetica a priori. Cu alte cuvinte stim ca toti oamenii sunt muritori. Dar intrebarea  care se pune, cum facem ca de la aceasta ultima concluzie (doi regi pe o tabla de sah) sa asezam piesele in oridinea lor initiala din moment ce orice premisa este posibila? In Prolegomen, la o nota de subsol Kant spune: " metoda analitica porneste de la ce ni se da (concluzia) si ajunge la singura conditie sub care este posibila". Cu alte cuvinte, piesele se aseaza pe tabla de sah urmarind un patern, singurul posibil. Iar acest patern ne este dat a priori. Dincolo de orice experienta. 

Revenind la Hegel. Regele alb ca sa existe are nevoie de principiul antitezei, adica de Regele negru. Stim bine din regula de sah ca nu se pot apropia unul de celalalt. Dar se atrag si se resping in acelasi timp si nu pot exista unul fara celalalt. Din aceasta dialectia trebuie sa rezulte ceva, dupa schema teza+antinteza=sinteza. Aici facem demersul regresiv si pur logic de care am amintit, pentru ca in superpozitia asta a trebuit sa exista candva o premisa. Asadar deductia va reprezenta mersul inapoi al evolutiei jocului, adica regresiv. Si astfel avem nevoie de un pion alb sau nebun si un pion negru sau un nebun am spune noi din necesitate. Apoi de un cal, o tura, o regina. 

Esti si nu esti in acelasi timp. Ca o superpozitie a unui electron (ceea ce defineste fizica cuantica si principiul dupa care functioneaza computerele cuantice; esti 1 sau 0 dar poti fi in acelasi timp 0 si 1 ). Teoria explica experiementul mental a lui Schrodinger cu pisica intr-o cutie. Inainte sa ridici cutia pisica este moarta si vie. Din moment ce ridici cutia, pisica este ori vie ori moarta. Nu poate fi si una si alta. Aici Heidegger cu a lui fiintare, care o data ce ia fiinta se afla in deschisul Adevarului poate explica mai bine fenomenul. Tradus, o data ce am deschis tabla de sah, piesele incep sa existe. Si au ales singura forma adevarata, adica forma a priori a lui Kant. Dialectic dar si logic (caci gandirea are o forma). Un computer cuantic, de exemplu, ar defini super-pozitia regelui pe tabla, dar numai o singura pozitie va fi aleasa sa fiinteze (ontologia lui Heidegger din Fiinta si Timp). Iar eu spun ca aceasta superpozitie ar fi remiza, repaosul, nonexistenta. De aici putem reconstrui jocul. 

Timpul si spatiul sunt alte doua premise a priori de care avem nevoie ca sa facem jocul posibil. Spatiul este evident. Tabla de sah. Veti spune ca avem un spatiu limitat, de 8 patratele a cate 8 randuri. Dar daca e sa calculam toate variantele vom vedea ca depasesc atomii din sistemul nostru solar. Timpul, piesele si mutarile au nevoie de o inlantuire. Kant sustine ca ar fi singurele forme a priori, timpul si spatiul. Exista jocul de sah indepdent de jucator? Nu, dar timpul si spatiul se pare ca exista. Ca luam cunostinta de el prin joc, asta e fenomenologic. A priori se pare ca exista o forma de cunoastere transcendentala. Timpul si spatiul fiind una din aceste forme. Dar se pune intrebarea daca ele exista obiectiv, sau doar atunci cand deschidem tabla. Nu stim. Cert este ca fara timp si spatiu nu este posibil jocul (ontologic poate, formal nu putem concepe).

Numai Dumnezeu stie de ce trebuie sa incepem prin a aseaza piesele pe tabla de sah in linia de atac. Dar ele trebuie sa urmeze o inlantuire logica. Cu atle cuvinte am ajuns la ceasta premisa regresiv, dar nu stim de ce am ales singura premisa adevarata.  Ceea ce stim e ca pe tabla de sah se afla un Rege de culoarea alba si un Rege de culoarea neagra. Aici as aminti si de ultimele descoperiri din fizica cuantica: orice paradox tinde sa se corecteze. Cu alte cuvinte, indiferent de mutarile noastre, exista o regula a priori care le guverneaza (o putem numi popular destin). Ca altfel s-ar anula reciproc. Indiferent de alegerile noastre, jocul tinde la aceeasi concluzie: remiza! Si ce este remiza daca nu starea de echilibru? Brahma! Repaos total. Nonexistenta.

Se poate sta in aceasta stare de remiza? Conform lui Hegel, nu se poate. Pentru ca totul e devenire. Dar aici filosofia lui Hegel isi arata limitele. Caci pentru Hegel devenirea este una istorica, de la simplu la complex. Pe cand ultimele doua piese pe tabla cuprind toata complexitatea jocului. In acelasi timp cuprind si cea mai simpla forma de viata. Ce vreau sa spun cu asta. Ca nu exista o evolutie de la simplu la complex. Ci doar o devenire. Daca Hegel ar fi ramas doar la devenire ca altceva, ar avea mai mult sens. Cu alte cuvinte fiintarea heideggeriana ar fi raspunsul la mutitudinea de forme pe care il ia jocul de sah. Dar gandirea lui Hegel l-a dus la un fel de darwinism istoric.  Remiza in sine e cel mai complex si cel mai simplu lucru. Ce fel de judecata este remiza? A priori. La fel ca suma unghiurilor unui triunghi. 

Asadar, ca jocul de sah sa fie posibil avem nevoie de un principiu a priori (Dumnezeu stie cum il avem si de ce exista o piesa in doua ipostaze identice/ Regele si Umbra sa), de o deductie logica (fiind o ratiune pura) si de o inlantuire de evenimente legate intre ele prin care acest proces devine si se transforma (fenomen). Jocul de sah este o mapa atat a ratiunii noastre pure, cat si a fenomenului care ne releva experienta constiintei in actiune. In timp ce joci te afli de fapt in aceasta experienta dialectica a constiintei. Nu existi in afara jocului. Tocmai de-aia imi place atat de mult jocul de sah. Pentru ca nu este doar o forma de a gandi, ci este si o forma de a fi. Inca o data, nu cartezian, gandesc asadar sunt. Ci fenomenologic. Prin joc sunt. Kantian; jocul este atasat gandiriii. Ontologic haideggerian; sunt din moment ce ma aflu in aceasta deschidere a jocului. Iar formele pe care le ia gandirea sunt pure, in limitele ratiunii. Cred si sper totusi ca am reusit sa impac si capra si varza si lupul. Iar daca nu, cel putin raman cu satisfactia impacarii de sine. 

Votati Partidul ROZ!

"Inuma Ilu AwIlu" - Pe cand Zeii erau Oameni.

din Poemul akkadian Atrahasis 

Traim vremurile in care se despart iubiri,  nu isi mai vorbesc frati, se ignora prieteni de-o viata doar pentru diferentele de gandire si de opinie, pentru diferenta de culoarea politica si credinte religioase. Exista un partid, un partid din care fac parte si eu. Partidul Roz. Ei bine, cine ar fi crezut ca poate exista pe lumea asta o tara cu un steag, cu cerul si cu norii roz?  

Teo mi-a inchis telefonul in nas si de-atunci n-am mai vorbit. I-am spus ca nu exista Dumnezeu! Inteleg propria-mi cruzime. Mai ales ca nu tin nicidecum la acest adevar. Ba din contra, il consider la fel de egal ca si cum as spune, Exista! Dar ceea ce poate l-a speriat a fost siguranta din vocea mea. Sa fugi cat te tin picioarele atunci cand cerul tau roz se prabuseste! Cu toate astea n-am de ce sa imi cer scuze pentru ca respect autonomia si indepedenta Partidului Roz. 

Am sa incep cu o mica poveste despre Istoria lui Dumnezeu si o sa vedeti de ce am avut nevoie de aceasta introducere: Indra, Mitra si Varuna au fost inlocuiti de zei mai apropiati de om ca Brahma, Vishnu si Shiva. In mitologia egipteana Nun este personificarea masei inerte si intunericul apelor care exista inainte de creatie. El lasa locul unor zei antropomorfi, cum ar fi Atum care iese din apele lui Nun, ca mai apoi sa fie Zeul Soarelui, Atum-Ra.

In mitologia chineza este Pan KU, lumea a luant nastere din materia intunecata in urma unui lung proces care nu implica forte supranaturale. Apoi apare si principiul care sa puna ordine in Lume, de o parte yang de o parte yin. Zeii care au urmat au responsabilitati si trebuie sa dea seama de faptele lor la fel ca si oamenii, cand acest echilibru fragil se rupe.  Centrul acesta pe care ne bazam toata existenta. In taoism este Tao si Dao, ca realitate ultima.

In mitologia greaca antica, Geea este primul Zeu care iese din haos urmata de Tartar. Geea si Uranus (propriul ei fiu) au creat Lumea pentru oameni si pentru zei. Asadar aceasta lume este atat a oamenilor cat si a zeilor care vor deveni parintii Ciclopilor, creatorii tunetelor si fulgerelor. Ca apoi sa ramana sa guverneze lumea nepotul Geei, adica Zeus. Pana si triburile de bosimani din Africa fac diferenta intre cei doi dumnezei. Un Zeu care a conceput Lumea, si un Zeu care se ridica in fiecare dimineața o data cu Soarele. 

Genesa in vechea mitologie iudaica vorbeste despre acelasi intuneric de nepatruns din care ia nastere Lumea. Apoi apare Cuvantul sau Logosul care pune ordine in Univers, care denumeste animale, copaci, oameni, cerul, zilele saptamanii, lunile si anii. Apare Iahwe, cel de care se teme Teo si fara de care lumea nu poate fi inteleasa si nici conceputalizata (nicidecum intemeiata). Iahwe scrie cu degetul lui legile in piatra. Iahwe se afla in tunete si in fulgere si este o forta a naturii. Blasfemia de care ma fac vinovat este ca indraznesc sa fac diferenta intre a intelege (conceptul) si a concepe (ca temei/fiintare), chiar daca ambele sunt legate prin fenomen. 

Ce vreau sa spun cu aceasta introducere? In opinia mea, exista/nonexista un Dumnezeu pe care NU il putem cunoaste (Nomen). Este ceea ce defineste si Kant prin Limita ratiunii Pure (vezi.Dialectica transcendentala). Cum este posibila o cunoastere sintetica a priori? Iata intrebarea la care trebuie sa raspunda o metafizica a viitorului. Aceasta intrebare a ramas in pom, suspendata de la Kant nu si-a gasit rezolvarea pana azi chiar dacă Hegel a încercat ceva in Știința Logicii (tot la acel Zeu-Om s-a oprit) . Dar insa putem cunoaste pe acel dumnezeu fenomen. Acel dumnezeu pe care il supunem experimentelor noastre stiintifice. El exista in noi! 

Acel Dumnezeu antropomorf care este mult mai aproape de om, pe acela il cunoastem. Caci ii atribuim fenomene, legi, principii, cauza-efect, categorii, cunostintele noastre empirice si metafizice. Este acel Dumnezeu prin care stiinta de azi obliga Universul sa raspunda premiselor (supunerea obiectului la comanda spunea Heidegger in Fiinta si Timp). Este acel Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Omului, doar pe acest Dumnezeu il putem cunoaste. Pentru ca este singura forma de cunoastere la care putem spera si pe care o putem atinge. O cunoastere fenomenologica. Il frecventez uneori pe acest Dumnezeu pentru ca imi ofera acel confort psihologic, acel centru intre Yin si Yang, acea Cruce ca centrul Universului din crestinism. Dar cu luciditate oarba intuiesc golul... (ce oxomoron placut)!

Da! Pe acel Dumnezeu care este principiu ultim si absolut (materie amorfa/temei/nomen), nu il putem cunoaste si nici nu putem afirma ca exista. Nu putem sti nimic mai mult despre o realitate obiectiva decat ceea ce punem noi in ea. Noi, alaturi de zei ne construim propria realitate (nu idealist ca Berkeley ci fenomenologic după Kant).  Nu degeaba a fost atat de iubit Iahwe in iudaism, Zeus la greci sau Thor in mitologia nordica. Erau niste zei ai fenomenelor (tunete, fulgere, foc). Nu intamplator toate intrigile erotice si razboinice care s-au construit in jurul acestor zei. Natura nu este aceeași cu zeul, dar ea este cumva personificarea zeului. Și devine o imagine in oglinda a omului (lumea de sus și lumea de jos). Pe acesti zei ii cunoastem in masura in care spun ceva despre noi. Despre natura noastra si natura creatiei ca fenomen. 

Interesant ca tocmai in acest Dumnezeu-Om-Masina mi se cere sa cred si sa ma tem. Ceea ce e o forma de idolatrie. Desi e singurul mod in care putem crede si despre care putem spune ceva. Căci ce este un idol dacă nu un transfer de la subiect la obiect? Prin acest transfer putem cunoaste natura. O împuternicim și o supunem la comanda. Prin acest transfer acordam tehnologiei toate idealurile noastre (viața fără de moarte, tinerețe fără Bătrânețe, etc).  Dumnezeul-Om-Mașina se mișcă axiologic de sus in jos și de jos in sus. Dovada sta faptul ca am facut din tehnica științifică o credința ca oricare alta. Am împuternicit obiectul, așa cum Zeul avea cândva puteri supra-naturale. Trăim aceleași  mituri/credințe deghizate in forme de cunoastere noi. 

In acest partid ma situez la egala distanta intre a crede si a nu crede. Pentru ca Partidul Roz respecta autonomia ideilor si principiul contradictiei. Partidul Roz nu vrea sa puna ordine in Lume cu atat mai putin in Univers. Partidul Roz nu este pentru pace nu este nici pentru razboi. Nu este nici dincolo de bine, nici amoral. Este un partid care crede ca nu poate stii mai mult decat ceea ce este. Un partid care poate fi violent si irational/rational, la fel cum poate fi bun si rational/irational, chiar dacă Universul nu are atribute (Spațiul și Timpul fiind atribute a priori). In Partidul Roz isi gaseste loc acel Om orbit de propria luciditate. Pentru ca tinde sa creada in limitele cunoasterii.

Acel Om defect, care nu mai poate crede, dar practica totusi credinta ca fenomen (religae=re-legare) asa cum se foloseste de o masina pentru a calatori din punctul A in punctul B fără sa idealizeze tehnologia. Intre aceste doua puncte se afla viata! Caci viata nu este nici credinta, nici stiinta! Ea este dincolo...adica e transcendenta! Caci tot ceea ce am scris si cunoastem nu are nici o valoare intrinseca. Tot ceea ce numim Dumnezeu/OM Stiinta/Mașina va disparea o data cu noi in nefacut, de unde a si aparut Nefartatul (din mitologia autohtona). Daca putem transcede ceva, este prin necunoastere. De aici pot sa incep orice discutie!