Capitolul VIII
Aveam un bun prieten cu care eram student la Institutul de Cercetări in Stiințe Numinoase, un Ordin creat de un Trubadur pe la anul 1601. Eram la ora de doctrine magice si cum ajunsesem cu studiu la ultimul capitol, prietenul și colegul meu de banca răsfoi Cartea Magica in Alb. Si nu stiu cum s-a intamplat ca doua pagini erau lipite una de cealalta. In încercarea mea de a despărți cele doua file, dezlipesc și scrisul de la un verset scris cu rosu. Mi-am reprosat inconstienta, dar colegul meu, pe care il chema Aristotel, da, exact ca pe filozoful grec, mi-a zâmbit calm.
—Se rezolva! m-a liniștit el și mi-a tras Cartea Magica din mana care intamplator era deschisă la versetul deteriorat. Trece palma peste scris. Mai dispare un pasaj. O trece iarasi, de data asta mai încet ca sa ating toate literele și sa le simta cu buricul degetelor. Abia se mai distingea scrisul pe pagina. O trece a treia oară și dispar toate versetele de pe cele doua pagini. Da înapoi pagina dupa pagina și observ cum se șterg de la sine toate capitolele, cuvant dupa cuvant, litera cu litera, ca si cum ai sterge un text batut la computer... Închide repede Cartea Sfânta si mi spune cu aceeasi siguranta in glas.
—Trebuie sa rămână închisă. Numai închisă apar povestile scrise in ea. Când o deschizi dispar. Pentru ca in aceasta carte este scris viitorul si trecutul celui care o poarta cu el. Atunci scoase din buzunar doua bilete si le flutura pe la gura cu un gest imbecil de parvenit. Uneori putea fi tare enervant cu acadeaua aia in gura de parca ar fi avut tot timpul nevoie sa sugă ceva, ca un infant cu o suzeta in gura.
—Mai lasă acadeaua aia! Ce-i cu astea?
—M-am lăsat de fumat! Biletele noastre in EuroTrip, sunt in primul vagon cu Inter-Regio, la prima clasa. Maestru ne-a propus călătoria asta. Am luat trenul de noapte, la cuseta, si spre surprinderea noastra fiecare compartiment avea unul sau doi calatori păziți de un Jandarm ce isi baza gandirea pe Inteligenta Artificiala.
—Sunt curios sa văd dacă au apărut versetele șterse cu mâna mea, cu vraja mea, acum ca nu ne mai deranjează nimeni, imi zise Aristotel.
—Sa nu cumva sa te mai atingi de Cartea Magica, l-am atenționa eu speriat ca o sa mai fac vre-o prostie. Pana la urma numai si numai din cauza lui eram noi in aceasta calatorie. Pentru siguranța noastră, literele și pasaje intregi din povestile scrise erau cenzurate. Nu am înțeles prin ce minune o carte ne putea feri de primejdii, atata timp cât o purtam mereu la noi.
—Sa nu cumva sa te mai atingi de Cartea Magica, l-am atenționa eu speriat ca o sa mai fac vre-o prostie. Pana la urma numai si numai din cauza lui eram noi in aceasta calatorie. Pentru siguranța noastră, literele și pasaje intregi din povestile scrise erau cenzurate. Nu am înțeles prin ce minune o carte ne putea feri de primejdii, atata timp cât o purtam mereu la noi.
—Nu trebuia sa ne despartim nici un moment de Cartea magica in Alb căci astfel riscam sa ne identifice Altgoritmul. Tot ceea ce facem si toate rutele pe care le scriem aici trebuie sterse.
—Ce poate fi atât de tragic, m-a intrebat Ari cu o atitudine neglijenta in voce si cu un zambet de hiena.
—Sa nu cumva…M-am repezit la el sa il iau de guler si sa il zgudui bine, dar am fost intrerupt de domnul Controlor care veni sa ne valideze titlul de călătorie și codul de acces înscris pe mâna și pe frunte, sa ne verifice temperatura si culoarea limbii. Boala vacii nebune facuse o mutatie si trecuse la oameni, era o pandemie de limbi albastre. Cum Ari sugea tot timpul la o acadea Chupa-Chups, i se colora limba in albastru. Am fost izolati imediat in compatimentul nostru. Jandarmul ce isi baza gandirea pe Inteligenta Artificiala ne pazea acum intrarea, ne conducea ori de cate ori aveam nevoie la veceul din capatul vagonului ca pe niste detinuti.
—Este interzis, ne aminti Jandarmul sa deținem la noi obiecte cum ar fi: cărți-in-alb, colți-de-argint, cioco-biscuit, acadele, lapte-de-pasare, ghiare-de-prigorii, petale-de-nu-ma-uita, negi-de-corcodil, cozi-de-topor, frunze-de-dafin, solzi-de-peste, ochi-de-bou, cioc-de-cuc, plisc-de-rata, flori-de-soc, coji-de-nuc, etc. Timp de o ora ne-a enumerat toate aceele obiecte interzise, ca doar Jandarmul tine mult la protocol. Daca ai mancat o litera, el te corecteaza. Daca ai facut o greseala, el te indreapta. Tot ce facem trebuie scris, planificat mai dinainte. Ca sa nu existe loc de interpretari.
— Unde te duci? Cu ce scop? Care este traseul? Cu cine te vezi? Era atat de enervant Jandarmul asta ca am făcut un plan sa ii distragem atenția și sa îl dezactivăm, de la cheia implantata in spate langa ceafa, sa nu mai stea pe capul nostru sa scapam o data de protocoale, legi și norme!
Ari a deschis cartea sa verifice jurnalul călătoriei, caci nu stiam incotro sa o luam, daca Jandarmul facea parte din intinerariu sau este doar o eroare a sistemului. Spre surprinderea noastră, eram exact in timpul și spatiul in care eram meniți sa fim. Eram in ultimul vagon, in anul de gratie 2023, ora 23:23. Ne deplasam spre Roma cu Inter-Regio, eram la prima clasa, la cuseta, in primul vagon. Jandarmul? lipsa…Am inchis Cartea Magica in alb si am deschis-o iar, sa ne convingem, poate-poate apare si Jandarmul. Dar Jandarmul, nicăieri…
—Sorry, ne replica el dupa ce isi termina tot protocolul, cu o voce lipsită de viata, de inflexiuni si de intonație, I will upgrade myself, please wait few moments! Mi aggiornerò, per favore aspetta qualche istante! Nitajipandisha daraja, tafadhali subiri dakika chache!
—Asta a luat-o razna! am ras noi. Caci nu se mai oprea, amestecand toate dialectele si limbile posibile. Observ un calorifer din tabla maleabilă, de aluminiu. Rup trei bucatele pe care le pasez lui Ari, care intre timp ii lua fata Jandarmului tinandu-mi paravan. Controlorul veni sa verifice inca o data daca totul este in ordine inainte de ultima statie. Observa comportamentul nostru ciudat. Ma fastacesc si imi cade o lama de aluminu din mâna. Ari pune piciorul peste si ridica mâinile fără sa scoată un cuvânt, fără sa opuna rezistența. Controlorul ridica și el mâinile ca intr-o pantomima, imitand ca intr-o oglinda gesturile lui Aristotel.
—Ce gluma! Îmi zic in gând fără sa înțeleg ce vrea de la noi. Dupa un timp bate palma lui dreapta cu palma stânga a lui Ari, apoi bataia se incruciseaza in diagonala cu ambele mâini. Ca atunci când, copii fiind, ne jucam in curtea școlii an-tan-tichi-tan se-var-capi-tan. Palmele lor se nimereau, nu ratau niciodată întâlnirea și deveneau tot mai rapide, avand o memorie a lor, inconstienta, care abia acum își aducea aminte de joc și joaca. Bateau palmele intr-un mod complicat, ca un tango pe o podea de lemn, in care lovesti picioarele cu tocul din ce in ce mai repede, in care iti sincronizezi pasii cu partenerul fara sa dea gres. La un moment dat nu mai era in jur decat cadentarea trenului si bataile lor din ce in ce mai frenetice ca un ropot. S-au recunoscut, intr-un final! Controlorul făcea parte din același ordin. Intâlnirea asta ne-a făcut tare fericiți si ne-am imbratisat, apoi am ras de comicul acelei situatii tensionate.
Coboram din tren. Incercam sa ne strecuram pe lângă poarta de trecere. Un alt Jandarm frate geaman cu cel din tren, ne oprește și ne verifica bagajul.
—Domnule, aveți stiulete-de-porumb, ceea ce este, dupa cum stiti, impotriva legii. Aristotel scoate repede din traista lui știuletii de porumb și decoji toate boabe in palmele mele.
—Uite domne’, acum nu mai avem decat coceni! Și zâmbim toți de absurditatea gestului suprearelist! Trecem strada frericiți ca pe vremurile bune, când nimeni nu ne întreba de stiulete-de-porumb.
—Imi plac legile astea, observa Ari, sunt distractive.
—Nu ar fi fost atât de interesantă călătoria asta fără reguli. Jovanotti, care ne astepta la iesirea de pe peron ne face cu mana. Dar suntem opriti inca o data de Jandarm.
—Limba! Scoatem pe rand limba, pe care Jandarmul o măsoară cu o rigla și ne face semn ca putem trece. Spre surprinderea mea, căci aveam emoții, limba lui Ari este perfect roz.
—Aici baieti! Jovanotti ne face semn, duce doua degete la gura si fluiera de se aude in toata Gara Centrala și ne zâmbeste ca un vlăjgan complice.
—La Grande Bellezza ne asteapta, tovarasii mei! Vom face o grămada de bani! Orașul e plin de turiști creduli și corporatiști. Îl ia cămăradeste de gat pe Jovanotti, il strânge la subțioara si ii fraca parul de pe cap cu pumnul. Jovanotti se zbate din aceasta prinsoare dar Ari îl prinde si mai tare in menghina creată de coaste si antebraț, prins ca intr-un jug. Îl bate pe spate cu palma ca un luptător, semn ca se supune. Ma prinde și pe mine in strânsoare, îmi cade pălăria din paie din cap, ma pupa cu satisfactie pe chelie, sa am noroc de zile cu soare, si scoate trei bucatele de cico-biscuit sa ne împace.
—Tu aveai tot timpul cioco-biscuit la tine? Si lapte-de-pasare? Si acadele Chupa-Chups? Puteai sa ne bagi rau la bulau! m-am suparar pe el, dar se pare ca era prea mandru de bravura lui ca sa ii pese de riscuri.
—E cu gust de capsuni! Altfel cum crezi ca as fi trecut de Jandarm la poarta? Ai uitat ca am boala vacii nebune? si scoate limba la mine cu un behăit sa ma linga pe fata ca un bou. L-am împins cu mâinile in piept cât colo.
— Ce sa zic…. Un truc meserias, recunosc! Zici ca ai 9 ani! Ma saturasem sa îl dădăcește, de parca eram ma-sa! De ce nimeni nu ma ia in serios? Pizdet! Eu trebuie mereu sa ma gândesc ce mâncam, unde dormim, ce buget avem…
—Avem nevoie de o pălărie mai mare, spuse Jovanotti si isi freca mainile.
—Pălăria lui Nicolas! Nici nu apuc bine sa îmi fixez pălăria pe cap ca deja m-au lasat fara. Dau sa o prind dar m-au băgat ca pe un măgăruș la mijloc, pasand de la unul la altul pălăria ca o farfurie zburătoare. Faptul asta avea sa imi aduca multe neplăceri. Am făcut o insolatie stand toata ziua in soare in pozitia yoginului. Smecherul de Ari era protejat de gluga lui de monarh, pizdetul!
Dar până a doua zi era cale lunga iar burdihanul nostru cerea de mancare, se lipise de sira spinării de foame. Matele chiorlaiau și aveam tot felul de ghionturi de parca mestecasem sarma ghimpata. Ne-am oprit în fața unei patiserii chiar la ieșire din gară, și ne-am uitat toți cu jind la plăcintele calde cu brânză, cu dovleac și cu mere. Câteva felii de pizza, parcă unse cu ceva ulei să sclipească. Nu avem decât un euro. Scoase Jovanotti moneda din buzunar și o ținea intre degete ca pe un torfeu, cu mana în sus.
—Ce putem cumpara cu un euro, intreba el pe doamna patiser.
—Pai, sa vedem. Si doamna patiser facu un inventar scurt: Placinte cu mere, NU, cu dovleac Nu, cu branza dulce si stafide, NU, covrigi cu susan, NU. Prajituri in foietaj cu creama de vanilie...probabil, dar nu va pot da fara crema...Deci, Nu...
—Va rog, am strigat! Opriti-va! Am inteles ideea. Nu trebuia sa ne torturati atata.
—Dar am niste mac ramas de la covrigi. Daca daca promiteti ca nu o sa il trageti pe nas...
—E destul spuse Ari, și îi șterpeli moneda lui Jonny. Ne-am uitat unu la altul, fară să înțelegem cum putem cumpara cu un euro de mâncare pentru trei vlajgani infometati? Ari o lua înapoi spre Gara Centrala, iar noi l-am oprit, creazand că a greșit drumul, că s-a dezorientat săracul, nu mai gândește de la atâta foame.
—Urmați-mă! ne porunci el. În gară, era un tonomat care împingea monezi de diferite culori și dimensiuni, de pe tot mapamondul, le împingea pe marginea prăpastiei atât cât să nu cadă, ci doar să te amăgească. Oamenii în trecere se debarasau de mărunțiș, dar am impresia că un șarlatan venea cu o cheie, înainte să se satureze tonomatul de bani, și îl ușură de mărunțiș. Nu stiu ce valoare comerciala putea să aibă un așa joc de noroc.
—Doar nu vrei să pierzi și ultimul sfanț pe care îl mai avem!
—Nimic nu se pierde, totul se tranforma! Heraclit
—Antonie Lavoisier, mai exact. Heraclit era cu râul.
—Nu te poți scalda de doua ori în același râu.
—De ce nu? Întrebă Jovanotti ca un naiv ce era.
—Buna intreabre! De ce? Il incuraja Ari pe Jonny in ignoranta lui.
—Pentru ca mereu esti altul! le-am raspuns desi sunt sigur ca voiau doar sa ma incurce cu intrebarile astea.
—Tu ești altul sau râul? intreba Ari.
— Eu sunt același. Eu, Jovanotti, declar pe propria răspundere că mă pot scalda de o mie de ori în același râu. Dar sa nu fie Arno, ca e mereu tulbure si rece. Hahah am răs noi de inocența lui. Ari luă moneda și fară nici o strategie o aruncă în tonomatul care împingea monezile pe marginea prăpastiei.
— Hahaha, am răs eu de el. Ești mai naiv decât Jovanotti. Se pare că tu poți încercă de o mie de ori același lucru cu același rezultat.
—O mie de euro? Sigur! Dar cine iți schimba atâtea monezi?
—Da, și te vei alege probabil cu 899 de euro intr-un final. Hahaha am răs cu pofta de spiritul lui antreprenorial. Nu avea deloc simțul realității. Rămânem nemâncați în seara asta, mon ami, le-am spus! Și am dat să plecam împacați cu ideea. Nu am făcut însă mai mult de cinci pași că am auzit o cascadă de sunete metalice, de monezi care cădeau în valuri, valuri și nu se mai opreau. Toată lumea din gară se oprise să vadă ce se întâmplă, căci tonomatul începuse să lumineze ca o sirenă de pompieri, să își anunțe câștigătorul, să atragă atenția: "vedeți, e pe bune!" Ne-am întors și am umplut buzunarele de mărunțiș, de monezi și alte obiecte care se mai găseau în acel tonomat. Ne-am întors la patiserie și am comandat trei plăcinte calde.
—Dar ce-ați făcut, ați spart o banca? ne-a întrebat doamna patiser când a văzut cum scoatem pumnul plin de monezi și i-l întindem pe tavă.
—Nu doamna! Nu am spart nici o banca! I-am investit! Un euro poate fi o suma mica, dar poate rasturan un car mare.
—Iar ai incurcat proverbele, i-am atras atentia eu lui Jovanotti.
Dupa ce ne-am saturat, am pornit câtuși trei spre înălțimile Palatino și ne-am ales un loc lângă o fântână cât mai circulat unde aveam să ne exersam a doua zi Abilitățile de trubaduri.
Intr-o poza publicata pe blog, cu mâinile întinse gata sa binecuvinteze multimile, cu fata umbrita de glugă, sta el... La dreapta am banuit, dupa chelie, ca nu poate fi decat Nicolae, cu o carte alba in mana dreapta ridicata, impartita in doua jumatati egale de un semn rosu, iar in mana stanga tinea o sabie care mai mult il dezarma decat il inarma, caci umarul stang era tras bine in jos de greutatea metalului forjat. Mana lui pe sabie parea intr-o letargie, avand ceva melancolic in gest. Undeva pe scări, stand jos, din profil i-am zărit nasul incovoiat al lui Jovanotti care purta pe cap o cununa de maslin, cu o harpa celtica între picioare, cu degetele pe corzi. O femeie, greu de identificat, coborand parca din tabloul revolutiei lui Delacroix, cu breteaua de la rochia ei hippie cazuta pe umar descoperindu-i sanul stang, cu mana ridicata, cu pumnul strans indemnand la rezistenta. O banderola in culori de curcubeu o lega la cap caci parea ca a fost ranita si sangele ii curgea pe tample si pe obraz. Femeia avea sa echilibreze compozitia acestui tabloul cu un pahar de vin rosu pe care il tinea in mana dreapta prins intre cele trei degete ca si cum ar fi tinut un toast.
La picioarele lui Aristotel, am zărit insa un personaj care mi-a atras atenția in mod deosebit. Sa fi avut undeva pe la 16 ani. Un țigănuș cu privirea agera, cu barbia ridicata, cu buzele tuguiate, privind in dreapta sus ca un soldat plin de speranta. M-am oprit la acest personaj ciudat. Am dat zoom ca sa ii vad mai bine trasaturile. In brate, cu ambele maini tinea ca pe o arma un gâscan alb care isi rasucea gatul exagerat de lung după gâtul lui, ca un sarpe amenintator. Ce pot spune despre aceasta imagine, e ca in fiecare zi, fara sa imi dau seama, începuse sa dispară câte un pixel. Acum când îți scriu, cand nu mai disting decat niste forme vagi, niste patratele colorate, regret ca nu am salvat-o.
Povestea acestui misterios țigănuș, pe numele lui Elvis, am aflat-o din întâmplare in niște împrejurări pe care le pun numai in seama destinului, ca altfel nu îmi explic. Asa mi-am dat seama de ce atunci cand s-au intalnit in Roma si au trecut de poarta de acces, aveau cu ei in rucsaci stiuleti si boabe de porumbi. Probabil ca atunci a fost făcută poza, caci decorul din spate pare undeva printre ruinele unei vechi templu napadit de buruieni din care a ramas in picioare doar stalpii, cu capiteliile lor cu frunze de calcar si marmura ciobita pe alocuri. Nu imi dau seama daca tabloul era o alegorie, o parodie, sau opera unui mare Artist care isi cunoaste bine menirea. Fiindca totul depindea de starea in care eram atunci cand o priveam. Printre ruinele acelui Templu Pagan, am zarit niste iezi care erau gata sa sara de pe un stalp pe altul, de pe o ruina pe alta, cu copitele stranse intr-un punct, atltii in detenta in aer. Iezii sareau parca din toate directiile.
Elvis se nascuse surdo-mut. Dormea sub podul Sfantului Inger din Roma. Provenea dintr-o familie dezorganizata cu un tata betiv si o mama ce se prostitua pentru o bucata de paine. Gascanul ii tinea de frig iarna, cand cersea la iesirea unui supermarket. Gascanul ii era glasul. Gascanul ii era si cel mai bun prieten. Daca se lua cineva de el, gascanul lui Elvis scotea capul din traista si il ciupea bine de brate. Ba chiar in unele cazuri, devenise ca un caine agesiv, ii lua la fuga pe copii care il necajeau. Elvis nu se despartea nici un moment de gascanul lui. Isi atragea si simpatii dar si injuraturi. Caci fara sa se poata apara, fara ca lumea sa stie ca el e surdo-mut, multi voiau sa puna mana pe capul gascanului, sa il mangaie, dar gascanul ii infasca cu ciocul lui zimtat de degete. Copiii se intorceau plangand la mamele lor, altii aruncau cu pietre.
In loc sa atraga compasiunea, gascanul tine/ turistii la distanta. Paharul la doi metri distanta de Elvis si Gascanul s-a dovedit o solutie salvatoare. Gascanul era tratat ca un membru cu drepturi depline, ca facand parte din Ordinul Trubadurilor. De fiecare data cand primea cate un euro in pahar, Gascanul scotea un Ga plin de entuziasm. Daca cineva insa mai darnic pune trei euro, el Ga-Ga-Ga de trei ori.
*
Dintre victimele cu care m-am intalnit in Metavers, ca sa stii de cine sa te feresti, caci psihopatii au prostul obicei sa lase urme si indicii, sa colectioneze mici suveniruri si mai ales sa se si laude cu ele, sa scrie pe blog. Charlotte din Vancouver, cu o harta in mana, ratacita in spatiu. Atat de zambitoare si totusi sfioasa ca o caprioara. Ea se ducea in Venetia, dar pe drum s-a alaturat grupului de sarlatani. Lucia cu seninatatea ei si o energie calabreza, de parca toata viata ar fi intins rufe colorate sus pe acoperisul plat al casei. Atat de vesela incat iti lasa impresia ca in orice mahala din Calabria femeile framanta aluat pentru pizza cu peperoni.
In drum spre Milano au trecut prin Verona unde dupa cate se pare, li s-au alăturau multimi de oameni. Cântau și dansau din flaute si chitare. Treceau așa prin marile orașe din Italia ca o caravana de circ. Doua sau trei saptamani s-au pierdut pe strazile inguste respirand aerul clasic al Romei, in care Francesca li se arata de la balcon. De fiecare data alegea o perna brodata pe care sa cada in caz ca levita mai sus de doua palme, asortand mereu culorile fustei cu banderola ei hippie.
Au plecat mai departe fara sa le pese unde merg, unde o sa doarma, ce aveau sa manance in drumul lor spre Napoli. Dupa Napoli s-a intamplat ceva care i-a schimbat cursul calatoriei, caci dupa ce-a trecut granita in Roamnia, avea a se asterne linistea. Nimeni n-a putut sa imi spuna unde este, pe unde calatoreste, cu cine umbla, caci ma batea, sincer, gandul sa il intalnesc. Din blogul lui si vorbirea asta echivoca nu imi dau seama. Jurnalul de calatorie a lui Nicolae a facut putina lumina in acest intinerariu. Au luat vaporul pana in Munte Negreu și apoi iarasi trenul pana in vama Kikinda. Aici pot sa datez calatoria si sa o leg de el si cel mai probabil de ratacirile Elizei, de ceea ce scria in Anticamera:
Tremurul ei... Era pe atunci vremea cand fructele dadeau in copt. Nici o poteca spre inima ei, caci nimeni nu calcase iarba din poiana in picioare. Cand m-am trezit, dormeam pe un imens Urs Panda. M-a luat de mana ca sa trec podul peste Dunare. Mi-a dat sa beau apa din palmele ei . Ajuns in labirintul obscur al Hotelului, intr-o lumina difuza, ne-am trezit aruncati in strada fara sa stim ce se intampla cu noi. Aveam scoici si alge in par, caci fost-am dus, pe semne, de un val la tarm. Mai naste-ma o data! am implorat-o eu atunci si am prins-o de picioare intr-o imbratisare pe viata si pe moarte. Ridica ochii spre cer! scria pe o stanca din fata mea. Cand m-am trezit, era ea....atata de alba, din spuma marii nascuta, cu parul despletit in valuri pe umeri si pe spate, cu ochii verzi. Pentru prima data, cand soarele iesea din mare, am dansat ca un nebun. Era prima zi, prima zi in care Elohim despartea apele de uscat, in care Marea se arata in toata splendoarea ei, iar pescarusii zburau razant cu valurile in strigate asurzitoare de catarge. Vedeam totul ca prin vis, fara sa disting silueata copacilor, umbrele oamenilor, strigatul de departe al copiilor. Eram, in sfârșit, acasă.
Tot ce pot sa fac, draga mea, e sa pun aceste piese de puzzle intr-un context mai larg. E adevarat ca unghiul meu de vedere e subiectiv. E adevarat... Dar fara un subiect observator, nu exista o Lume. Cine ar putea spune ca toate astea nu s-au intamplat? Daca ma acuzi ca mi-am pierdut mintile, iti voi da dreptate. Din moment ce am luat drept reale fapte neverosimile din povestile pe care le-am citit. Pentru mine, Adevarul nu poate fi decat ceea ce s-a intamplat in realitate, adica Adevarul Istoric, orice poveste fiind o minciuna care trebuie luata ca atare. Am gasit in Carmen raspunsurile de care aveam nevoie, desi ea nu ar fi putut trage aceeasi concluzie. Exprimarea ei se rezuma la cifre si statistici. Nu vede dincolo de fapte, sensul ascuns al cuvintelor, al trairii.
—Vrei sa spui, m-a intrebat Carmen, naiva de ea, ca un om in carne si oase nu exista doar pentru ca l-am idealizat, ca l-am transformat intr-un personaj de carte?
—Sigur ca exista, i-am spus... Atat timp cat faptele se misca in limita verosimilului. Fapte care poate nu s-au intamplat sunt mai reale ca aceste povesti, pentru ca ele raman in limita bunului simt comun. Altfel nu am mai sti ce e realitate si ce e inchipuire! Pe cand la Ari, totul e dincolo de orice explicatie logica. Intelegi?...
—Vrei sa zici ca intamplari auzite cu atata placere de noi toti si laudate de unii, de saraci si de bogati, de invatati si nestiutori, de toti cei care l-au cunoscut, in sfarsit, tot felul de Anonimi, ar insemna ca sunt minciuni?
—Da! Minciuni, am raspuns eu mai convinsa ca oricand!
—Nu-mi spune una ca asta! isi cobora privirea in pamant ca atunci cand era certata de profa de mate, scoasa in fata clasei la tabla. Dupa un scurt moment de tristete i se lumina iar fata.
—In ceea ce ma priveste, pot spune ca de cand l-am cunoscut, sunt mai curajoasa, mai generoasa, mai sigura pe mine, mai visatoare, da! Ce e rau in a visa?
—Înțeleg… N-am stiut ce și cum sa ii raspund la aceasta intrebare. Daca realitatea e mai cruda decat visul, cine poate sa o condamne? Poate ca aici ar fi trebuit sa sap mai mult, sa o intreb mai mult pe Ritz despre copilaria lui Aristotel, despre traumele care l-au facut sa se retraga in aceasta lume fantastica, in acest delir de grandoare.
—Adevarul nu inseamna veridicitate! Si Carmen imi oferi un exemplu din logica formala, caci o propozitie poate fi corecta din punct de vedere formal, si totusi neadevarata.
—Adevarul artistic este luat drept adevar atat timp cat faptele se misca in limita bunului simt. Fapte care chiar daca nu s-au intamplat, ele sunt versoimile, ele sunt atat de reale ca si cum s-ar fi intamplat. Ceea ce nu e cazul aici.
—Mda..daca tu zici! Carmen se inchisese ca o nuca in propriul invelis. Era in negare. Nu am insistat prea mult sa-i deschid ochii. Pana la urma, mi-am zis ca o consolare, te poti lipsi de orice adevar, dar nu ii poti lua omului iluzia...Sunt iluzii, in ciuda evidentelor, iluzii pentru care ne-am da viata. Iluzii care din moment ce sunt declarate ca fiind false, lumea va fi mai saraca... Pentru Ari, a admite ca povestile despre trubadurii ratacitori pe care le spune si pe care le-ai citit si tu sunt simple inchipuiri, inseamna a admite despre el însuși ca nu exista. Urmand aceasta logica, Ari nu este decat o inventie a lui Carmen, sau un personaj de carte, un pretext de a iti scrie, o inchipuire... Ei bine, draga mea, aici n-am sa te pot convinge de contrariu. Din moment ce nu am intalnit decat martori, nu stiu ce sa cred despre acest om. Sa fie imaginatia mea? Probabil! Desi nu cred...
—Cel mai importat lucru cu privire la aceasta intamplare, adauga Carmen, e ca mi-a dat forta sa traiesc o realitate pe care nu indrazneam sa o traiesc in viata mea. Ca metodele sunt discutabile, stiu... Ca au iscat tot felul de polemici, știu…Dar asta nu ma intereseaza. Important e ce functioneaza!
*
Am rasfoit Scrisorile lui Horatiu, insemnari mai vechi despre Calatoria lui Alexandros, chiar daca nu par sa aduca ceva nou la caz, cel putin vorbesc despre personalitatea acestui om... Printre aceste scrisori s-a strecurat si cateva file din Jurnalul de călătorie a lui Nicolae, printre putinele lucruri personale ale lui Alexandros, recuperate de Tj. din acea expeditie tragica. Cel mai proabil ca inainte sa plece in acea expeditie, Alexandros a incercat sa il contacteze pe Ari...si n-a dat decat de unul din ucenicii lui ratacitori care isi facea numerele pe scarile de la National Gallery. Acum eu stiu daca Junralul asta nu era un fel de Epistole care circulau asa din mana in mana printre adeptii Ordinului? Sa fi intrat si Alexandros in aceasta secta? Tot ce e posibil...
Ultima data, ii scria Aristotel lui Nicolae, te plangeai ca te-am trimis prea repede in lume. Chiar daca ti-ai inteles demonii, ai luptat cu fricile si ti-ai confruntat propria umbra. Si totusi, iti simti tanara fericire amenintata. Tu cauta sa traiesti ceea ce este numai si numai al tau. Cauta sa traiesti viata fara sa imparti dreptate peste trairile tale. Nu le numi bune, deci demne de apreciat pe unele si rusionoase pe altele. In ziua fericirii, fii fericit! Dar in ziua nenorocirii gandeste-te ca si una si alta fac parte din ceea ce inseamna sa fii Om.
Priveste luminile orasului din vale.
Nu inteleg!!! nota Nicolae pe marginea scrisorilor. Nu înțeleg nimic desi sunt pe Înălțimile Palatine.
Viata nu are un sens, ci doar mijloace. Colo se inalta o biserica din pietrele unui vechi templu roman, si din pietrele bisericii se construieste un grajd pentru vite. Daca ai inchide ochii si ai derula cateva secole, vei vedea cum o zeitate se naste si alta moare, cum una iese din pamant ca un zgarie nori si alta se prabuseste detonata de pirotehnisti. Te nasti fara scop, ci doar cu aceste mijloace puse la dispozitie pentru a trai o forma sau alta, o tristete sau alta, o bucurie sau alta. Caci tot ce ai vazut este real si nimic nu este fals din ceea ce traiesti.
Aatatia iluzionisti care au umplut pietele!!! adepti falsi ai ordinului !!! Nu mai scapam de Epigoni!... nota Nicolae in junalul de calatorie ca si cum ar fi anticipat raspunsul, ceea ce m-a facut sa cred ca erau insemnari la prima citire.
Vei recunoaste pe acei sarlatani ai Oridinului prin faptul ca iti vor promite fericirea in zece pasi. Autocunoasterea prin mutilare. Ba chiar iti vor scoate un ochi, cel melancolic, iti vor taia o mana, cea care te duce in pacat. Te vor provoca sa te inalti mai sus de doua palme ca sa dovestesti ceea ce esti si traiesti. Tu sa nu ii bagi in seama. E bine sa investești o parte din dorintele tale in obiect, astfel il insufletesti. Deturneaza orice sens. Tot destinul tau sa fie o inconsecventa a ceea ce crede lumea, o inconsecventa a realității, căci realitatea se întoarce pe dos, o inconsecventa a ceea ce cred prietenii, familia, maestrul, invatatorul. Tot ce spune lumea despre mine e... adevarat. Si pentru ca e adevarat, ma bag in tot felul de provocari. Numai ca aceste provocari dovedesc de fapt ca nu sunt cine sunt. Si atunci probele la care ma supun nu sunt doar niște simple aptitudini de atlet. Infruntându-mi fricile si lasitatile, pot sa intind mainile si sa ma ridic. Deci asta e secretul! nota Nicolae cu bold, subliniind unele pasaje cu rosul ca o corectura, taind pe alocuri, punand in paranteze, revoltandu-se cu al sau regionalism: pizdet!!! Ciorna asta era plina de pizdet! Se vedea de departe frustrarea tinand cont ca nu avea pregatire filosofica, ambitia care il impingea sa vrea sa isi depaseasca maestrul, sau cel putin sa il egaleze.
Nu iti propun o lume lipsită de carne. Si nici o spiritualitate fara obiect. Masina trebuie sa prindă viata si sa goneasca pe autostrada. Esti una cu masina ta iar ea are un suflet.
Trebuie sa ma bucur de toate placerile vietii !!! fara discriminare !!! nota el ca o promisiune pe care o incercui, ca sa-i sara mereu in ochi in caz ca ar fi uitat acest juramant.
Tine cont de un lucru, dorintele nu au limite. Pizdet! nota el si din cate se pare s-a c-am pripit cu concluzia. Nu exista un punct zero in care vei spune, nimic nu ma poate face mai fericit, deci mi-am împlinit scopul. Asa cum nici un alpinist nu se va oprinla un singur vârf de munte cucerit, visand tot mai sus, tot mai sus inaltarea lui. Dar vine o zi cand masina se strica iar corpul îmbătrânește si apoi intra in pamant. Adevarul a fost prins in acest trup, in carcasa si forma mașinii care acum zace la fiare vechi. Tu pleaca in căutarea acelui Adevăr Unic. Adevar Unic??? Pizdet!
Stii bine, am calatorit prin toata lumea de la nord la sud si de la vest la est, mereu cu soarele in fata. Uneori am fost dezbrăcat, umilit. Ironizat. Luat in ras. Batut. Dat in tarbaca. Mi s-au pregătit chiar diverse spectacole spre amuzamentul unor oficiali la petreceri private unde au privit toti cum m-am inaltat. Se poate spune orice despre noi, dar nu se poate pune la indoiala marinimia, vitejia, sacrificiu, iubirea, constante umane, ci nu simple accesorii individuale. Omului ii este greu sa se despartă de imaginea pe care cu atâta truda si-a construit-o si si-a consolidat-o de-a lungul anilor. Este ca o pierdere, pierderea unei persoane dragi. Căci in fond, omului ii e foarte greu sa se desprinda de pamant. Iti spun tie, sa stii, Ordinul Trubadurilor va fi tradat de unul dintre ai nostri. Nu te revolta, asa sta scris in Carte. Căci altfel, orice Adevar devine dogma. Iar dogma devine totalitara. Iar in totalitarism nu exista schimbare si nici libertate. Pentru ca dragostea nu poate inflori decat in libertate.
Aha! exclama Nicolae. Inteleg! Done! Sensul trebuie deturnat! Done! lumea întoarsă pe dos! Done! nota pe marginea caietului ca si cum ar fi bifat niste casute, ca si cum ar fi corectat o teza, o lucrare de control la care trebuia sa-si puna singur nota de trecere. Inlocuise Pizdet cu aceast bifa de corectura, semn ca începuse sa priceapă.
La un astfel de salt nu se ajunge prin acumulari de cunostinte. La un astfel de salt se ajunge prin caderi succesive. De cate ori nu mi-am fracturat un an, sau doi din viata, in caderile mele... Ce pot spune e ca acele stari, blamate de multi ca fiind gratuite si inutile, o etapa nefericita a adolescentei, sunt esentiale pentru initierea in Ordinul Trubadurilor. Contradictiile nu mai sunt de natura logica. Ele devin contrarii care se ciocnesc ca atomii intr-o explozie. Iar aceasta energie este o energie pozitiva care te ridica. Una in care se afirma viata, cu efectul unor trairi intense, dincolo de limita unde legile nu se mai aplica. Trubadurul, nu doar ca recreeaza lumea interiora, dar o reaseaza si pe cea a profanilor asa cum un doctor ortoped aseaza oasele rupte si sudate stramb. Caci Omul trebuie sa se inalte cat mai drept, cat mai sus posibil! Iata-l pe bunul nostru tovaras de drum, Jovanotti, cum canta din harpa. Jovanotti e dovada ca prin muzica se poate ajunge in sferele cele mai inalte. Trebuie doar sa iti gasesti propriul stil. Ai putea incerca prin a merge pe ape.
Sunt inca aici dupa atata timp petrecut in Anticamera lui si nu reusesc sa fac distinctia intre persoana si personaj. Poate ca noi oamenii simpli nu indraznim sa traim decat realitatea faptelor, formele goale ale existentei. Nu putem sa traim o realitate sensibila decat prin povesti si in momente scurte de extaz, traite in numele nostru de un sfant sau mai rau de un nebun. Tocmai de aceea avem nevoie de un nebun, de un Salvator Mundi, de o poveste care se ne zdruncine, care sa ne faca sa speram mai mult, sa iubim, sa ne indragostim si sa uitam de realitate si de ce este imposibil. Tocmai de aceea m-am intors de fiecare data pe pagina lui. Pentru ca imi lasa senzatia, ba chiar convingerea, ca Lumea e ceva mai mult decat am crezut eu. Imi lasa senzatia ca pot sa sper si sa visez. Ca pot sa ies din regulile cu care am crescut. Singura mea problema e ca vreau sa inteleg! Nu pot sa cred pana nu ating. Nu pot sa nu trec totul prin gandirea critica. Miracolul trebuie sa aiba o explicatie! Fantasticul un rost. Pe când la Aristotel, multe gesturi sunt absurde și lipsite de noima. Ca si cum ar fi un personaj care traieste doar ca sa implineasca ceea ce "sta scris in acea carte in alb." Un gest livresc. Pur si simplu anacronic.
Cel mai probabil ratacese pe undeva printr-un oras din India, sau America de Sud cu nebunii lui trubaduri. Cert este ca nimeni nu mai stie despre el. Nici Ritz, nici Lucia, nici Francesca, nici Nicolae, nici procurorul de caz, nici Carmen sau ceialalti prieteni pe care i-am cunoscut si de la care am aflat cu totul alte povesti. E tot mai clar ca Ari face parte dintr-o gasca de sarlatani, care inseala lumea si a caror bani, asemeni unei scheme piramidale, se duc la ceea ce ei numesc, Maestru'. Capul acestui Ordin este cu siguranta Aristotel, cel care probabil a creat toata povestea cu Maestru' Trubadur, cu Ordinul din 1601, Cartea de Magie in Alb, toata aceasta mitologie care sa lucreze pentru el, un fel de Bau-Bau de care trebuie sa se teama adeptii, ca o anticamera interzisa in care nu are voie sa intre nimeni decat el, ca intr-un beci plin cu dulceturi. Doar ca, spre desoebire de ceilalti sarlatani, Aristotel are acest dar de a te face sa crezi ca totul e real și ca lumea asta in care trăim e cu totul fantastica. Și asta e meritul lui, trebuie sa recunosc. Puterea lui de a imagina m-a făcut pe moment sa visez. Caci ce inseamna o poveste daca nu o camara plina de bunatati, inchsia cu un lacat mare si ruginit? In tot acest timp, cat am fost obsedata de persoana lui, ma opreau oamenii pe strada si ma felicitau, prietenii remarcau o anumită lumina pe fata mea, soțul ma bănuia de infidelitate.
