 |
| Diego Velazquez 1630 La fragua de Vulcano |
In analiza artei e foarte important de unde pornesti, unghiul de referentialite prin care privesti. Am observat o tendinta (mai bine zis moda) printre criticii de arta. In analiza lor, de cele mai multe ori pornesc de la Parte spre Intreg. Adica incepi frumos cu patologicul, istoria artei, ceva psihoanaliza daca se poate, ca da bine atunci cand faci o "cercetare riguroasa" pana ajungi sa integrezi opera intr-un curent ce depaseste, bineinteles, limitele artistului. Aceasta moda o puteti observa foarte usor si in critica literatara. Cioran era insomniac, Eminescu mistic,(pentru Freud, nu exista mistic fara o boala patologica), ce sa mai zicem atunci de marele Blaga? Tendinta asta de a patologiza orice simplifica multa intelegerea fenomenului artistic. De cele mai multe ori se porneste de la artist spre a descifra opera.
Ma interesaza partea sau intregul? Ma intereseaza geniul din om sau omul din geniu? Tudor Vianu spune ca trebuie sa ne intereseze omul atat timp cat ne ajuta sa vedem geniul. Moda aceasta printre critici, cred eu, are o logica si anume: succesul dat de metodologie. Iar metodologia a fost una de imprumut de la stiintele sociale si chiar din cele exacte. De la atom putem ajunge la imaginea Universului. De la animalele cele mai simple, unicelulare, putem ajunge la "specificul omului". Ceea ce numea Eliade, Nostalgia Originilor. Prin copilarie putem sa explicam maturitatea, prin societatile arhaice si primitive, cultura. Logica lui Ares (Constantin Noica) se impune logicii lui Hermes. Intregul este absorbit de parte.
Este oare o atitudine justificata sa plecam de la simplu spre complex atunci cand analizam arta? Nu-i oare o prejudecata, nu plecam din start de la o premiza saraca? De ce sa nu credem ca lumea asta e atat de complexa, si ca analizand-o, nu facem altcceva decat sa o saracim? Acceptand aceast risc, vom fi indreptatiti sa facem si crtica de arta. Acceptand ca nu putem cunoaste, ca sa putem cunoaste ceea ce se poate...Tocmai de-aia am impartit acest blog in doua mari capitole. Arta ca forma de comunicare, ceea ce poate fi cunoscut, comunicabilul, si arta ca forma de Cunoastere, ceea ce ni se releva, ceea ce nu poate fi cunoscut pornind de la parte spre Intreg.
Pornind de la parte spre Intreg, arta mereu va fi intr-o criza. Privnd putin inapoi, in arta baroca observam ca omul pornea de la Intreg, ca sa poata explica partea. Locul omului era in Lume, un loc firesc printre bogatia diversa a obiectelor care-l inconjurau. Velasquez inverseaza rolul. Vezi postul doua schimbari de paradigma. Traim sub imperialismul Eului si avem convingerea ca "Eul" este o fantana nesecata de motive si de teme artistice. Mai mult, avand convingerea ca "eul" are in sine toate etapele dezvoltarii umane (prin arhetipuri), poate da socoteala de "specificul nostru" prin arta. Dar nu-i chiar asa...Caci, nu poti da socoteala de specificul omului coborand in copilarie. Copilaria ajuta, dar specificul omului se realizeaza cu precadere abia atunci cand depaseste copilaria.(Ideea ii apartine lui Eliade pentru a explica viziunea istoricist ingusta asupra fenomenelor religioase. Consider ca analogia exemplului este indreptatita, arta tinand de homo religiosus). Specificul omului de creator prin excelenta se manifesta la "omul matur". La omul "decazut", omul care a pierdut "copilaria", care are amintirea paradisului, acel om e creator de arta.
Purtând o coroană de lauri şi tunica portocalie, Apollo intra in forja lui Vulcan să-l avertizeze că soţia sa, Venus, zeita frumusetii, are o relaţie adulteră cu Marte, zeul războiului. Apollo, zeul poeziei şi muzicii, cunoscătorul al Adevărului, reprezintă superioritatea de Artă peste Meşteşug, care este întruchipată de Vulcan, zeul roman al focului şi protector de fierari (din Ghidul muzeului Del Prado). Velazquez ridica pictura la nivelul de poezie şi muzică şi o distanteaza de meşteşug. Am explicat mai pe larg diferenta dintre mestesug si arta in postul: "fotografia, o arta sau un mestesug?". Adevarul provine, asa cum spuneam mai sus, de la Intreg spre parte. Este ceea ce nu i se poate revela decat artistului. Diego Velazquez e ceea ce e Wittgenstein pentru filozofie. El se alfa atat in vechea paradigma, cat si in noua paradigma. El scoate arta din context, tot el contextualizeaza arta prin pictura in care il infatiseaz pe regele Filip al IV-lea. Cred ca arta moderna tine mai mult de mestesug, decat de Adevar, de context, mai mult decat de Intreg. Pentru mai multe detalii vezi text si context in limbajul artistic.
