Flori de mac

Tablou  P. Teodor Daniel. Flori de mac

Trebuie sa indraznesti. Sa indraznesti si sa-i descoperi sanul femeii din tablou, sa nu-ti fie frica, pentru ca arta inseamna curaj, asa ii spuneam atunci. Iata ca dupa mai bine de 12 ani, acel artist a indraznit sa arunce cu stropi de sange pe campul sufletului sau. Acel artist, mut iubit de mine, a indraznit sa se rateze, sa scape de complexul artistilor, de fricile sufletelor tari. Si ce m-a frapat e acel violet, indigo, ce se pierde in departare ca si cum acolo s-ar fi consumat toata lupta lui, ca in fugile lui Bach. Cheia de interpretare e mai mult simbolista, decat impreisonista. Nu campul, ci culorile, florie de mac... Dupa 12 ani de asteptare iata ca acel artist in sfarsit vrea sa-i descopere sanul femeii. Din ultima intalnire cu el am plecat dezamagit, pentru ca nu vedeam cum s-ar putea naste din nou fara sa picteze. Supriza a fost ca dupa aproape o luna apare aceasta pictura neasteptata, uitmitoare, rupta de orice stil gen Picasso specific perioadei liceene, cubist, pretentios, cu aere de artist neinteles. 

Eu pe el il vad in leganarea violetului, in aceasta culoare agresiva si totusi feminina, suava. Acolo se pierde el... Acolo se afla nelinistea de la miezul zilei. In campurile de la tara. Nu are nevoie de orizont. Are nevoie de un spatiu inchis, de un loc stabil unde sa se poata simti in liber. El are nevoie de o padure care sa delimiteze cerul de camp. Nu se pierde in padure, ci padurea il inchide in aceasta gradina a raiului, gradina copilariei. Caci la tara i-au sangerat picioarele pe poteci inguste printre flori de mac si spini. La tara se ducea el sa pescuiasca. La tara suferea el de intreaga Lume si de neajunsul de a te fi nascut in aceasta gradina. De la traire la constiinta, orice copil care plange dupa oita sa ucisa spre a fi mancata intr-o zi de Pasti cu ierburi amare, va fi un copil alungat din gradina. 

E un spatiu intim cu leganari usoare ale sufletului. E vis de primavara. Nu e peisajul romantic. Si poate ca nici cel impresionist desi imprumuta din stil. Caci nu spune nimic depre locul, ora din zi, daca e dimineata sau seara, nu spune nimic despre coltul de padure, nici un drum nu identifica peisajul. E mai mult o pictura suprarealista, ca noul val suprarealist, folosindu-se de tehnica stropitului specifica impresionismului si cu note simboliste. Si de ce spun ca nu e peisajul romanticilor? Pentru ca tabloul e un VIS. El nu vrea sa transfigureze o realitate. Artistul vrea se se exprime pe sine, sa-si exprime eul. E un camp prin care treci numai in Vis. In acele trairi onirice nedefinite, bombardate de stropi albi ca o placuta fina de aur. 

Prin roz eu vad o negare, ca si cum resursele masculinitatii nu au fost gasite... Si ce ar fi fost acest camp fara violetul aproape nevrotic, fara aceasta neliniste si spaima, fara momente de revolta si genialitate? Din nelinisti si spaime se cade in deznadejdi, in melancolia campului, in roz si in lipsa de reactie. Din nelinistile sufletului se ajunge in acea stare de neactiune, de repaus total si de o liniste lipsita de consistenta, de o liniste a surzilor. Se ajunge intr-un punct in care suferintele nu te mai dor, devin izvoare de voluptate si nu ai mai vrea sa te rupi de ele. Macii nu mai sangereaza. Totul e tacere ca dupa sevraj si trece dincolo de timp. Pamantul se inchide ca o rana, caci el are aceasta putere de a vindeca talpile care o data au sangerat, mortii pe care i-a inghitit, si visele fara finalitate pe care in multi artisti le-a trezit. Nu in padure, caci dincolo de efectul pe care il are, dand volum, padurea nu se termina decat in cer. In acest tablou pornesti sistematic de la pamant la cer. Cerul nu e de-asupra capului, cerul e acolo, dincolo, dupa perdeaua de copaci. Chiar daca artistul iti atrage atentia prin imaginea macilor, actiunea tabloului se consuma abia dincolo. Acolo trebuie sa razbesti si sa vezi esentele. Nu te lasa furat de peisaj.

În frunza de cucuta amara
îmi fluier bucuriile-si-o neînteleasa teama
de moarte ma patrunde,
cum va privesc pe malul marii de secara,
flori de mac.

As vrea sa va cuprind,
ca, nu stiu cum, petalele ce le purtati
îmi par urzite
din spuma rosie
a unui cald si-nflacarat amurg de vara.

As vrea sa va culeg în brate
feciorelnicul avant,
dar vi-e atât de frageda podoaba,
ca nu-ndraznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele sa va strâng.

Si-as vrea sa va strivesc,
ca sunteti rosii, rosii
cum nu au putut sa fie pe pamânt
decât aprinsii, mari stropi de sânge ce-au cazut
pe stânci
si pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
 moarte.

Lucian Blaga Flori de mac