Renoir, doamna Charpentier

Auguste Renoir a pictat-o în 1878 pe doamna Charpentier alături de de cei doi copii . Numai că doamnă Charpentier nu a avut niciodată două fetițe. Se știe că a avut o fetiță și un băiat. Atunci de ce apar în tablou două fetițe? 

 

Am întrebat mai mulți pieteni de pe facebook să îmi spună cine cred ei că e băiatul în acest tablou, și răspunsurile lor au fost foarte variate. Cei mai mulți spuneau că nu există nici un băiat în tablou, ci doar două fetițe. Am mai observat că fiecare încerca să se identifice cu o anumită latură: masculină/feminină. Apoi i-am pus să argumenteze. De exemplu, băiatul se joacă cu câinele, spuneau majoritatea băieților. Cineva mi-a sugerat o explicație din perspectivă psihanalitică[1]: biatul e pictat din poziția lui Renoir și e de fapt relația lui cu mamă și soră, deci băiatul nu poate fi decât cel de pe scaun. 

Băieții au spus că băiatul este pe câine, pe când fetița stă cuminte și ascultă. Fețele înclinau mai mult să creadă că băiatul stă lângă mamă, cuminte, deși nu erau prea sigure. Nu, că băiatul e mai năzdravan, ziceau majoritatea intervievaților de sex masuculin. Bineînțeles că și proiecțiile ne ajută într-o analiză. De cele mai multe ori proiecțiile se dovedesc a fii doar ale noastre și ale culturii noastre. Așadar, numai un discurs despre gen poate să clarifice înțelesul operei, în funcție de context, de genul operei, de autor și de biografie. Contextul social dar și cel istoric este ca un cadru pentru tablou, o analiză  iconografica[2] ar feri criticul de artă de proiecții false și interpretări personale.

Renoir a participat la primele trei expoziții impreisoniste din a€œSalonul Refuzatilor”, însă în 1879, a respins o a patra invitație și s-a întors la Salonul Anual și la rigoarea impusă de academismul burghez. Doamna Charpentier și copii săi a fost una din tablourile expuse la acel salon, fiind un success remarcabil. Renoir a fost răsplătit de către patronul tabloului domnul Geroges Charpentier.

Dacă impresioniștii preferau să picteze natura în spații deschise, iată un tablou care păstrează tehnica impresionistă, însă se întoarce la rigoarea academică. Decorul este unul interior, în intimitatea spațiului familiar. Nu mai este unul al grădinilor publice, al spațiilor verzi unde pot fi surprinse toate categoriile sociale. Este un spațiu privat. Mai mult, personajele nu mai sunt întâmplătoare. Artistul are un patron care comandă un tablou. Personajele fac parte din înaltă clasă socială a burghezilor, a oamenilor înstăriți. Decorul nu este întâmplător. Fazanul pictat pe perete, simboliza bunăstarea. Florile în glasta de protelan chinezesc, scaunele și  covorul person toate sunt indici ai statutului social și a bunăstării materiale.

Doamna Charpentier poartă o elegantă rochie de culoare neagră, cu trenă lungă până în pământ, dintr-un material foarte scump, catifea de cea mai bună calitate și dantelă de mătase. Cei doi copii de alături, Marguerite și Paul, sunt îmbrăcați după moda vremii. Pe la 1878, băieții erau îmbrăcați în haine ca și fetițele, considerând că încă nu se formează o identitate sexuală până la vârstă de 7 ani. La școală erau împărțiți în două rânduri, fețe și băieți, dar toți purtau rochița.  De asemena, părul  lui Paul, copilul de pe scaun,  nu a fost încă tăiat. Față stă pe câine și pare că privește spre mamă. 

Cei doi copii sunt îmbrăcați în rochițe albastre cu funde. Câinele nu apare întâmplător în decor. Este un câine de rasă și poartă la gât o zgardă. Nu orice familie de la 1878 își permite să țină un câine în casă. Acest lucru este văzut mai mult ca o extravaganța. Dacă ar fi să facem un exercițiu imagina, astăzi este normal că mulți să aibe un câine de companie în casă, la bloc, dar nu și un porc. Un alt index al statutului familiei este broșa din piept și brățările, inelul de aur pe care le poartă doamnă Charpentier. 

Nu mai este impresie pură, primul sentiment, ci din contră, este un tablou care trădează o anumită compoziție și o intervenție sbiectiva și voința atât din partea personajelor cât și din partea artistului. Câinele pare docil, parcă este dresat să stea în tablou, o ține pe față fără prea mare efort. Privirile celor trei personaje sunt bine studiate. Fiecare privește în altă parte. Rămâne însă disimulată o spontaneitate a gesturilor. Mână doamnei Charpentier pare că ține ceva, fetița mângâie câinele, și surâsul băiatului care privește la surioară sa. 

Întoarcerea la academism avea să-I aducă unele beneficii lui Renoir. Mulțumită de tablou, Doamna Charpentier s-a folosit de toată influența ei pentru a se asigură că pictură va fi expusă într-un loc luminos și la vedere în Salon. L-a introdus pe Renoir în cercul ei de prieteni, iar acest lucru s-a lăsat cu câteva comenzi pentru atist. În Salonul oficial pictorii nu doar că aveau vizibilitate, dar aveau și acces la o piață care le asigura un profit pentru munca prestată. 

 

 În timpul dezastroasei licitații de tablouri impresioniste din 24 martie 1875[3],   editorul Charpentier este unul din pasionații care relansează prețul operelor lui Renoir. Este începutul unei profunde prietenii care va dura până la moartea acestuia.  Chiar și soția sa, Marquerite Charpentier, are un rol important în carieră pictorului. Primește în salonul său autori, pictori, actori, personalități din viața politică și  mondenă. În acest mod se reunesc Zola, Flaubert, Monet, Sisley, actriță Jeanne Samary, Clamenceau și mulți  altii[4].

Renoir este invitat să participle în mod regulat la aceste serate, madame Marguerite prezentându-l numeroaselor sale cunoștințe. În schimb acesta pictează mai multe tablouri cu ea și fiii săi.  Chiar dacă Renoir își face debutul în Salonul oficial, tendințele impreisoniste și spontaneitatea sunt elemente care inovează. Doamna Charpentier cu fiii este operă care se va distant putin de cercul respinsilor si legătura cu picturile mondene ale artistiilor renegati ai epocii.

O asemenea spontaneitate a derutat opinia publica, obisnuita cu picture mult mai rigide. În timp ce domana Charpentier este  pătrunsă de gânduri, Georgette și Paul, au uitat complet de prezența pictorului În plus, modelele sunt prezentate într-un mediu familiar, în care niciun obiect de mobilier nu este mutat de la locul sau pentru a vreun efect special.  Cu mare virtuositate, Renoir construiește înfățișarea delicate a mamei și a fiilor săi. De admirat este  minutiositatea cu care vin expuse stofele și rafinatele tapițerii precum și a naturii moarte care se vede pe fundal. 

Revenind la întrebarea pusă pe facebook, am observant că mentalitatea s-a schimbat. Din contra, pe la 1878 femeile erau asociate cu latura animalică (în limbajul comun astăzi băieții sunt porci,boi, animalici” etc). Pentru că atunci raționalitatea era un atribut al bărbatului. Poate că nu degeaba Paul privește spre surioară să cu un surâs de compătimire. Femeile fiind mai puțin raționale, deci instinctual, ele se apropie de ceea ce era considerat animal, câinele. Consider că Renoir vrea să facă un elogiu nu sentimentului, specific impresionismului, ci rațiunii, specific gândirii academice riguroase.

---

[1] Sigmund Freud, Opere, I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

[2] Erwin Panofsky, Iconografia şi iconologia, în Artă şi semnificaţie, trad. Ştefan Stoenescu, cuvânt înainte Mihail Gramatopol, Ed. Meridiane, 1974, după Meaning in the Visual Art, New-York, 1955

[3] Adamo, A. Mastrangelo, Arte, Correnti e Artisti, Casa editrice d’Anna, 2000, p.45.

[4] R. Schiva Campo, I  quaderni dell’arte,  Institutto Geografico De Agostini, 2005.