Sahul ca forma de cunoastere sau Metafizica jocului de sah.


Vorba unui politist care nu stia tabla inmultirii: Domne', melodia mi-o aduc prea bine aminte, dar versurile imi scapa. Asa invata romanul, asa scrie filozoful nostru, mai mult afectiv. Ca si jocul de sah. De la un anumit nivel nu mai intervine gandirea logica, sistematica, ci sentimentele. Cine crede ca printre matematicieni se gasesc cei mai mari sahisti, se inseala. Cand joci sah e ca si cum ai vedea Pamantul de pe Luna. Personal, cand joc sah ma simt de-asupra lucrurilor marunte. Totul porneste de la deschideri. Sahul se joaca metafizic. Intre Kasparov si Karpov nu e decat un sentiment. Am vazut poza de mai sus la cineva pe profil si mi-am adus aminte de cand jucam singur sah. Ca si cum as fi creat singur lumi. Bineintels, orice lume are nevoie de o regula. Regula din contra, face jocul mai frumos. 

 Sahul ramane un mic univers cu sori si stele, cu planete printre galaxii. Dovedeste limitele ratiunii pure in termenii cei mai kantieni. Sahul este o judecata a priori. Sahul este o arta, ci nu doar un sport al mintii.  In sah peisele se atrag ca intr-o lume cu planete si sori. Ele se atrag pentru ca se influenteaza. Jocul de sah nu cunoaste limite. Remiza e starea de repaus, e Unul lui Plotin. De la remiza porneste jocul. De la remiza, de la alb si negru piesele se aseaza pe tabla, ci nu invers asa cum am crezut. Noi jucam un joc absolut, un joc care a mai fost jucat. Dar infinitatea de posibilitati este de fapt lipsa arbitrului, a determinismului, desi exista reguli. Suntem liberi.  

Jocul de sah nu poate fi un labirint, un sport al mintii. Labirint poate fi ratiunea, dar nu jocul. Ratiunea functioneaza ca un labirint, oboseste pentru ca nu poate epuiza infinitatea posibilitatilor, pe cand gandirea (chiar gandirea matematica) e o forma de creatie. Jocul e o forma de creatie. Gandirea se prinde in structuri proprii. Jocul de sah e un joc politic prin strategia lui, prin rapoartele de fote si putere. La capatul drumului, pionul poate sa devina regina, se intoarce in lume pentru ca a lasat jocul neterminat. E un joc al legaturilor si al relatiilor interumane. Pentru ca jocul seamana atat de mult cu omul.

Ce provocare e sa joci singur, tu cu tine insuti. Sa vezi ca sinceritatea nu te poate duce nicaieri, decat la remiza. Care eu se lasa batut? Nu putem fi prea sinceri. Sa joci singur inseamna sa-ti anulezi singur ratiunea. Sa fii atat de sincer cu tine incat sa pierzi mereu. Sa te chinui ca un sfant intr-o forma de flagelare, sa-ti ezite sufletul ca dansatorii pe sarma, intre eul rational si eul afectiv...sa fii suspendat in alegeri, chinuit de joc. Si aceasta luciditate nu poate fi decat existentiala. Iata labirintul din care nu poti iesi, labirintul ratiunii. Lasa inima libera. Nu poti alege o mutare in defavoarea alteia.

Nu poti sa joci cu tine si sa castigi in acelasi timp. Acest joc al sinceritatii presupune renuntarea de sine. Nu-i opune unei religii o alta religie. Caci tu nu existi fara dversar. Important e ca ai creat o imagine care s-a impus. Iar imaginea ta are un sens. Conflictele se anuleaza de la sine. Stilul de joc e tot ce conteaza, ci nu dogma ta, stiinta ta, care poate fi superioara la un moment dat. Tu-l supi pe adversar la regulile tale, dar nu i le impune.. Tu nu existi fara contradictia asta. Chiar daca tot jocul urmaresti abolirea contradictiei, la final, si cel ce castiga si cel ce pierde vor inchide piesele in intunericul tablei. Placerea e jocul, iar fara adversar, fara sa-l integrezi, fara sa-ti accepti partea neagra a pieselor, nu exista joc. 



Abordarea riguroasa vs Abordarea neriguroasa.

Escher

Cand am deschis acest blog, ambitia mea era sa fac o legatura intre ratiunea inimii si ratiunea mintii. Am vrut, cel putin,  sa sterg granita  arbirtara ce sta intre matematici si arte, intre stiintific si artistic. Poate ca si dintr-un complex al artistilor, al  umanistilor am vrut sa spulber mitul cunoasterii pozitiviste. Pentru un artist in devenire este important sa cunoasca trendul cultural, paradigma filozofica în care se încadrează arta din trei motive: sa nu fie descurajat daca nu e in trend, sa isi cunoasca valoarea chiar daca nu raspunde contextului social si nu in ultimul rand, sa fie realist. De exemplu, arta in noua paradigma a limbajului actiune, atat in publicitate, cat si in pictura, in romane (experimentul verbal dupa tehnica lui James Royce) a renuntat la pretentia unei revelatii ca in arta baroca. Arta devine delectare a ochilui, forma de comunicare, are un target, un public tinta, trebuie sa placa, arta e de fapt entertaiment. Nu mai isi propune sa cunoasca un sens ultim si absolut. 

Am sa fac o scurta sinteza intre cunoasterea riguroasa si cea neriguroasa pentru cei interesati, asa cum se desprinde din analiza lui Adrian-Paul Iliescu(op cit in curs de Semiotica, D. Bortun p.78).

Abordarile riguroase:
  • limbajul nu este decât o oglindă a lumii:
  • lucrurile sunt reflectate de substantive,
  • proprietăţile sunt reflectate de adjective,
  • schimbările (procesele şi acţiunile) – de către verbe.
  • limbajul este o “hartă” a lumii
  • erorile de reprezentare nu ţin de natura limbajului. limbajul deci poate fi perfectionat
  • Traductibilitatea universală:
  • eventualele dificultăţi de traducere aparţin individului istoric, iar nu naturii limbajului
  • Universalitatea limbajului
  • Posibilitatea obiectivităţii depline
  • limbajul este o reprezentare logică bazată pe reguli standardizate.
  • “Tot ce poate fi gândit în genere, poate fi gândit clar”
Wittgenstein avea sa treaca de la paradigma limbajului-oglindă (din Tractatus Logico-Philosophicus) la paradigma limbajului activitate (Philosophical Investigations).op cit.

Abordarile neriguroase:
  • “Tăria firului nu stă în faptul că vreo fibră ar merge pe întreaga sa lungime, ci în suprapunerea multor fibre” Wittgenstein. Cu alte cuvinte, nu exista un sens ultim si absolut, o esenta ascunsa, un miez comun al lucrurilor. 
  • sensul nu este o entitate (psihologică sau logică), ci o activitate;
  • nu este invizibil şi nici ataşat expresiei, ci un mod de a opera cu semnele
  • în acest caz, gândirea nu poate fi altceva decât vorbirea (Vezi manifestul dadaist, cuvintele se formeaza in gura)
  • limbajul (inclusiv cel ştiinţific) este condiţionat axiologic. op. cit.
  • limbajul este condiţionat social-istoric,
"Opoziţia dintre cele două abordări nu se originează nici la nivelul obiectului de cunoaştere, nici la nivelul metodei, ci la un nivel mult mai adânc: ea exprimă o diferenţă de idealuri de cunoaştere. Ambele orientări şi-au propus clarificarea problemei limbajului în general, dar ele decurg din concepţii diferite cu privire la ce înseamnă a clarifica, a explica şi, în ultimă instanţă, a cunoaşte". op cit. pp 85 D, Bortun.  Pentru ce interesati, le-as putea pune la dispozitie toata bibliografia.

Nu prea am ce aduce nou in aceasta sinteza. Era necesara inserarea ei in istoricul blogului pentru a intelege mai bine diferenta intre arta ca forma de comunicare si arta ca forma de cunoastere, pentru a ajunge la izvor, la suportul teoretic si la miscarea ideilor filozofice din secolul nostru. Inca o data era necesara pentru postul care va urma, Jocul de sah ca forma de cunoastere.