Eva

 Ipoteza :

> Nu exiști  

> decât prin faptul că  

> cineva  

> a ales să păcătuiască  

> Împreună cu tine.

1. Înlocuirea limbajului cu gesturi și stări  

   → dispariția mediului simbolic comun → căderea în imanență pură, pre-lingvistică, aproape animalică

2. Promiscuitatea mai indecentă decât păcatul  

   → păcatul clasic presupune încă o lege, o transcendență pe care o încalci  

   → promiscuitatea descrisă aici e mai radicală pentru că **nu mai recunoaște nici măcar existența unei legi de încălcat**

3. „Participation mystique” (termen împrumutat de la Lévy-Bruhl)  

   → nu mai e contopire romantică, ci o fuziune regresivă, pre-individuală, în care limitele dintre eu și celălalt se dizolvă într-un mod ambiguu vinovat

1. **Existența nu e acordată de ființă în sine, ci de actul comun de încălcare**  

   Nu „cogito ergo sum”, nu „exist pentru că sunt iubit”, nu „exist pentru că Dumnezeu mă privește” — ci:  

   **exist pentru că cineva a fost de acord să se afunde împreună cu mine**.

2. **Păcatul devine condiția posibilității recunoașterii intersubiective autentice**  

   În registrul clasic al iubirii romantice sau creștine, celălalt mă confirmă în bunătatea mea potențială / în imaginea mea de lumină.  

   Aici celălalt mă confirmă tocmai prin **acceptarea de a mă vedea în întunericul meu cel mai adânc** și de a se lăsa văzut la rândul lui în același întuneric.

3. **Existența ca efect al unei crime consensuale**  

   E o răsturnare radicală față de tradiția occidentală:  

   nu actul de creație, nu actul de iubire pură, nu actul de contemplare —  

   ci **actul de corupere reciproc consimțită** devine fundamentul ontologic al persoanei.

4. **Fără martorul-păcătos, devii fantomă**  

   nu doar că celălalt te vede, ci că **alegerea lui de a păcătui cu tine** este cea care îți acordă realitate.  

   În absența acestui gest de co-păcătuire, devii ireal, inconsistent, neverificat existențial.

În această viziune extrem de întunecată și în același timp foarte lucidă,  

**identitatea umană nu se mai construiește nici în bine, nici în frumos, nici în transcendență**  

— ci în **acceptarea comună a căderii, făcută cu ochii larg deschiși**.

„Nu exiști decât prin faptul că cineva a ales să păcătuiască împreună cu tine”  

poate fi citit ca o antropologie a prăbușirii consimțite,  

ca o metafizică a **solidarității în vinovăție** care merge mai departe chiar decât solidaritatea în suferință (a lui Dostoevski, de pildă).

E una dintre cele mai pesimiste (și în același timp foarte oneste) formulări posibile despre ce mai poate însemna „a fi împreună” după ce au căzut toate măștile romantice, morale și religioase.