Astăzi discuția a degenerat și mai tare. Eu am adus în discuție finanțarea generoasă a Recorder (3 milioane de euro) și am sugerat că reportajul ar putea fi parțial regizat.
Andrei a explodat: m-a acuzat că mă informez de la „debili de pe net”, că sunt influențat de Dana Budeanu, că fac „propagandă fascistă și legionară” și că distrug orice efort real de schimbare. L-am întrebat dacă el, atât de vocal împotriva corupției, a fost măcar în stradă în weekend – răspunsul implicit a fost nu, [haha, aici l-am înghesuit rău] ceea ce l-a enervat și mai mult. Până la urmă a declarat clar că „dușmanii mei sunt conspiraționiștii”, deci implicit, din prieten am devenit peste noapte, dușman.
Cât de ușor ...cât de ușor...se dezumanizeazs omul. Sa vad în timp real cum funcționează forțele inconștiente colective si cum se ajunge la gesturi extreme. Dar am experienta deja a pandemiei, când eram un ciumat. Ceva mai rău ca lepra [ca tot e la moda lepra].
Nu mai încerc să conving ; încerc doar să rămân fidel cu mine însumi într-o lume care pare să fi uitat ce înseamnă să pui o întrebare simplă fără să fii imediat excomunicat.
Sunt „conspiraționist fascist” doar pentru că observ că un reportaj extrem de convenabil apare exact când ne dublează taxele și ne bagă în datorii record.
Eu nu apăr corupții, nu apăr Rusia, nu apăr pe nimeni – . Sunt rusofil în exact aceeași măsură în care sunt germanofil (ador Bach și Goethe), francofil (Proust și Camus), americanofil (Whitman și Faulkner) și, mai ales, umnofil – pentru că ador Ceaikovski și Dostoievski la fel de mult cum îl ador pe Cervantes sau pe Saint Exupery. Literatura și muzica rusă mă hrănesc sufletește, dar asta nu mă face agent al nimănui.
Pentru mine, a pune întrebarea „cui folosește toată indignarea asta?” nu este trădare, este minimă responsabilitate față de propria rațiune. Nu pretind că dețin adevărul absolut – dimpotrivă, știu că și eu pot fi manipulat, că și eu am greșit. Dar prefer să trăiesc cu această nesiguranță decât să aleg confortul unei certitudini tribale care împarte lumea în „noi buni” și „ei răi”.
Asta mă întristează profund, pentru că odată vorbeam despre viață, despre cărți, despre muzică – nu despre cine e „dușmanul”.
I-am spus că eu cred în Îngeri. Asta ma face conspirationist?
Faptul ca eu cred în alte conspirații ca Îngerii, nu îl afectează ca scepticismul meu politic, spune Andrei, pe bună dreptate pentru că am drept de vot și, teoretic, îi influențez destinul.
Bine. Accept acest argument ca fiind valid. Dar atunci de ce destinul lui Andrei ar fi mai important sau mai sacru decât destinul meu?
Acuzația că eu îi „influențez destinul” prin simplul fapt că gândesc diferit și votez diferit este autoritară la bază.
Într-o democrație, destinul nimănui nu este proprietatea altuia. Eu nu am mai multă putere asupra votului lui decât are el asupra votului meu.
Votul sau in alb, bazat pe acea încredere aproape fanatica, contribuie la aceleași legi, aceleași taxe, aceleași împrumuturi pe care le vom plăti amândoi timp de decenii.
Eu nu consider niciuna dintre versiuni infailibilă. De asta nici nu încerc să-i interzic lui Andrei să creadă ce vrea.
Îi cer doar să aplice același standard și în sens invers: acceptă că și eu am dreptul să gândesc și să votez altfel fără să fiu tratat ca un dușman public care îți „distruge” viitorul.
Într-o democrație, destinul nimănui nu este proprietatea altuia.
Ambii îl influențăm în mică măsură, ambii greșim uneori, ambii avem dreptul să existăm cu greșelile și credințele nostre.
Niciun sistem uman – fie el politic, judiciar, media sau economic – nu este și nu va fi vreodată ideal sau infailibil. Toate au erori, interese ascunse, vulnerabilități și momente în care eșuează.
Aici, pe pământ, nu există perfecțiune sustenabilă: orice încercare de a crea un sistem „perfect” sfârșește fie în utopie (o iluzie frumoasă care se prăbușește la contactul cu realitatea), fie în distopie (o realitate ideală impusă cu forța), fie direct în dictatură (unde sistemul se declară infailibil și elimină orice critică).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu